Înstrăinare, structuralism şi fundalul uman

de Florin Caragiu

În istoria gândirii umane, demersul teologic al

Capadocienilor a fost cel ce a pus bazele
„personalismului fiinţial” (prin identificarea noţiunilor de
ipostas şi persoană). Tot capadocienii au utilizat pentru
prima dată în literatura patristică noţiunea de înstrăinare.
Unii teologi contemporani au pus în legătură eşecul
antropologiilor recente cu tendinţa de a concepe chipul
lui Dumnezeu prin intermediul unor analogii
psihologizante, de tipul celei făcute de Augustin, când a
comparat relaţiile din interiorul Sfintei Treimi cu structura internă a minţii umane,
respectiv triada memorie, gândire, voinţă, şi a avut în vedere corelarea optimă a
acestor funcţii. Această corelare funcţională, însă, ne conduce în mod insidios la
ideea de sistem, şi mai ales la ideea de sistem închis care performează prin sine
însuşi. Capadocienii au înţeles prin înstrăinare starea care se opune comuniunii
existente între realităţile personale. Se opune, astfel, modului de viaţă al Sfintei
Treimi, care este prin excelenţă relaţia interpersonală mişcată în mediul iubirii.
Preluată de la Platon şi încreştinată de ierarhul Grigorie de Nyssa, ideea de
participare are o sferă omnicuprinzătoare: exprimă nu numai raporturile stabilite
între om şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi lumea creată, între Persoanele Sfintei
Treimi, dar şi pe acelea imediate dintre întreaga natură şi om. Înstrăinarea alterează
raportul dintre om şi realitate. Astfel, înstrăinarea omului de natură este un proces
simultan cu înstrăinarea naturii de om. Ce este o natură înstrăinată, după sfinţii
Părinţi? Este acea natură atinsă de stricăciune, care de acum înainte se lasă
decupată în structuri, nu în sensuri, urmare a „acoperirii” Logosului. Este acea
natură care încetează să fie antropotropică, o lume a omului. Îi „rezistă” omului
prin entropie şi prin legea morţii pecetluită în biologie. Se ajunge la viziunea unei
existenţe aparent dezumanizate, catalogată ca absurdă de filosofii existenţialisşti.
Separarea radicală a ştiinţelor naturii de ştiinţele spiritului poate reflecta, din punct
de vedere creştin, tocmai această absenţă a omului ca factor mediator, ca numitor
comun între natură şi spirit. (Ca o interfaţă între teologie şi ştiinţă arta reuşeşte încă
să reţină imaginea umană ca pe un pol al intenţionalităţii cosmice. Se spune, în
general, despre artă, că reprezintă „existenţa pentru om”). Comprehensiunea a
ajuns să se aplice numai domeniilor spiritului, opuse în mod radical ştiinţelor
naturii. Ea încetează să aibă în vedere acea reţea de intenţionalităţi mai vastă care
este Logosul dumnezeiesc mişcător deopotrivă în lucruri şi fiinţe. Formalizarea
limbajului are loc prin separarea structurilor de înţelesurile lor. Caracterul
operatoriu şi cel local devin trăsături caracteristice scientismului dominant în
epocă. Ofensiva structuralismului îşi face loc în contextul unei lumi sustrase de la
acel circuit cosmic participativ susţinut de energiile necreate la care s-au referit
sfinţii Părinţi. Deprecierea limbajului natural în favoarea limbajelor formalizate
aflate în plină ofensivă fără reflecţie critică, slăbirea legăturilor dintre ştiinţă şi
filosofie, dintre structură şi sens, sunt simptomatice pentru starea de înstrăinare
pricinuită de păcat. Trăim într-o lume care tinde să devină din ce în ce mai mult
structurală şi din ce în ce mai puţin spirituală.

Fundamentele matematicii au evoluat de la nişte entităţi simple la structuri ce

reprezintă sisteme operatorii complexe. „Un principiu de totalitate e dat de la
început, iar această totalitate e de natură operatorie” (Jean Piaget). De la etapa sa
grecească (eumorfică), urmată de aceea carteziană (metrică), matematica este
dominată în zilele noastre de categoria structurii. După modurile în care
funcţionează metodele şi limbajul matematicii aplicate, A. Lichnerowicz a făcut
constatarea că trăim într-un univers matematic, şi că demersurile spiritului
matematic reprezintă însăşi puterea omului asupra realităţii.

Confruntarea dintre constructivismul intuiţionist şi constructivismul logico-

formalist în domeniul matematicii a admis şi poziţii intermediare, prin care
intuitivul şi formalul se completează informativ, cum este cazul funcţionării
computerului. Recosntrucţia matematicii contemporane a început o dată cu
fundamentarea ei pe conceptul de structură. Epistemologul Piaget a raportat idea
de structură matematică ce formează un ansamblu la psihogeneză, remarcând
faptul că operaţiile mentale nu apar izolat, cid oar în cadrul unor sisteme. El
militează pentru elaborarea unei teorii a integralităţilor, aptă să exprime construcţia
specifică a structurilor logico-matematice. Realitatea matematică este aceea a
construcţiei lor, iar aceasta este solidară cu caracterele cele mai generale ale
organizării vii. După Solomon Marcus, cele trei revoluţii care au avut loc în
câmpul matematicii în secolul XX au fost: revoluţia structurală (prin evoluţia
categoriei), revoluţia logaritmică şi revoluţia dialectică, ce reclamă aşa-zisul
experiment mintal. Aceasta prezintă asemănări cu metoda modelării în cadrul unui
„proces de reconstrucţie ideală a realului”. Această idee de reconstrucţie a realului
evocă, nu mai puţin, acel real ce se poate lăsa cuprins în legile constructivismului
formal. Or tocmai acea existenţă înstrăinată de Dumnezeu se prezintă cu trăsături
de binaritate antagonică, cunoaşte curgerea vieţii spre moarte, este menită unui
constructivism perseverativ (constructivismul ca perseverenţă prin sine a structurii
neparticipativă la energiile necreate).

Lupta viului cu entropia este marcată frecvent de aleatoriu şi indiferenţă faţă de

valori, asemeni unui limbaj automat. Este aşa pentru că indică spre o „existenţă
fără om”, deconectat de la limbajul natural, de la globalitatea semnificaţiilor
teoantropotropice. Grigorie Moisil afirma: „calculatorul nu înţelege decât forma şi
adjectivul formal l-aş traduce «ce poate fi înţeles de calculator»”. Au fost
remarcate diferenţe între procedurile umane şi subrutinele calculatorului, precum:
procedurile umane sunt supuse unor continue modificări, sunt afectate de utilizare
(subrutinele calculatorului rămân aceleaşi în lipsa intervenţiei umane), sunt
intrinsec legate de activităţile perceptive şi motorii şi inexplicabil legate de
emoţiile şi motivaţiile omului, care au o subtilă bază fiziologică. Caracteristicile
comparabile ale calculatorului nu au fost nici măcar conceptualizate, nemaivorbind
de realizarea lor efectivă. Procedurile umane sunt intrinsec continue, mai degrabă
decât discrete sau numerice, de exemplu cu referire la trăsăturile prozodice ale
vorbirii. Autopoemul nr. 312 compus de un calculator IBM 7091 se apreciază că
nu a reuşit să se încadreze în acel echilibru fragil dintre informaţie şi redundanţă
(expresia trăirii). Dar se poate vorbi cu adevărat de o creaţie a computerului?
Finalitatea creaţiei este un eveniment al receptării umane. Or orice produs de acest
tip trebuie să fie receptat în raport cu un fundal uman. Cum a arătat Jean-Merleau
Ponty, omul este fundalul existenţei lumii, oricare ar fi aceea. Atunci când
receptorul uman nu are în orizontul lui intenţional omul, ci doar o producţie
verbală negândită şi netrăită de un om, atunci pseudoopera se autoanulează prin
absenţa rădăcinii limbajului, care este omul. Fără omul din spatele ei, o figură de
stil îşi pierde reperul absolut de raportare, e golită de toată tensiunea enunţului.
Limbajul natural îşi actualizează valenţele valorice abia în raport cu omul rostitor,
cu adâncurile generatoare ale cuvântului, care sunt subînţelese în operă şi care
trimit continuu la o persoană şi la taina ei. Dacă nu există om, nu există alegere
reală, nici tensiunea opţiunii, nici „surpriză” de tip artistic, şi prin urmare nici
percepţia reuşitei stilistice. Absenţa fundalului uman este primordial cauza eşecului
artei cibernetice, gândită (bineînţeles, literaturizând) ca o reuşită în sine. Omul este
adâncul râvnit al oricărei imagini, gândea fenomenologul Ponty. Fără om, persoană
iconoforă, lumea rămâne o simplă construcţie în plan, încetând să fie o viaţă în plin
spaţiu.

10 Martie 2010
Blogul lui Florin Caragiu