Documentos de Académico
Documentos de Profesional
Documentos de Cultura
2
CAPITOLUL II - PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL ROMÂN
Principiile de bază sau fundamentale sunt acele orientări sau idei care călăuzesc şi străbat dreptul penal, întreaga activitate
de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal.
Principiile speciale au o sferă de aplicare mai restrânsă, privind anumite domenii,cum ar fi aplicarea legii penale în spaţiu şi
aplicarea legii penale în timp.
Principiile de bază sau fundamentale ale dreptului român sunt:
a) Principiul legalităţii
b) Principiul umanismului legii penale.
c) Principiul caracterului personal al răspunderii penale
d) Principiul individualizării răspunderii penale
a) Principiul legalităţii
Atât în legislaţia internă, cât şi într-o serie de documente internaţionale(declaraţii, pacte, convenţii) este afirmat, reglementat
şi susţinut principiul legalităţii ca una din cele mai importante garanţii ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Principiul legalităţii priveşte mai multe aspecte: legalitatea incriminării, legalitatea pedepselor şi legalitatea răspunderii.
Legalitatea incriminării rezultă din Constituţie (art.73 alin 3 lit. h) care stabileşte că infracţiunile se reglementează prin
lege organică. De asemenea art.2 C.pen. arată că legea prevede care fapte constituie infracţiuni iar art.17 alin 1 din C.pen. se
menţionează că infracţiunea trebuie prevăzută de legea penală.
Legalitatea pedepselor rezultă tot din Constituţie şi Codul penal, legea fundamentală arătând că pedepsele se stabilesc
prin lege organică şi că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi temeiul legii)art.23 alin 12) iar Codul
penal arată că legea prevede pedepsele ce se aplică infracţiunilor(art.2).
Legalitatea răspunderii se desprinde din Codul penal (art.17 alin.2) în care se prevede că infracţiunea este singurul temei
al răspunderii penale. În consecinţă ilicitul de altă natură decât cel penal nu poate antrena răspunderea penală, iar ilicitul penal nu
poate fi cuprins decât într-o infracţiune.
b) Principiul umanismului
Umanismul legii penale rezultă primordial din Constituţie care în art.22 arată că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la
integritatea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate, nimeni neputând fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament
inuman sau degradant. Acelaşi text prevede că pedeapsa cu moartea este interzisă.
Codul penal conţine mai multe reglementări care pun în evidenţă acest principiu: executarea pedepsei nu trebuie să
cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească persoana condamnatului; posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei sau
suspendării pedepsei sub supraveghere; posibilitatea executării pedepsei fără privare de liberate, la locul de muncă; posibilitatea
înlocuirii răspunderii penale; existenţa sistemului de măsuri educative aplicabile minorilor; amnistierea infracţiunilor; graţierea
pedepselor.
c) Principiul caracterului personal al răspunderii penale
În ceea ce priveşte persoana fizică, semnifică faptul că în dreptul penal nu există răspundere penală pentru fapta altuia,
precum în dreptul civil unde se întâlneşte răspunderea delictuală, de exemplu răspunderea părinţilor pentru copii minori. Drept
consecinţă nici sancţiunea, indiferent de natura ei(privativă de libertate, pecuniară etc.) nu poate fi executată de o altă persoană
decât cel vinovat de săvârşirea unei infracţiuni.
În dreptul penal nu este admisibilă răspunderea colectivă, respectiv răspunderea unui grup de persoane pentru fapta
alteia sau altor persoane din respectivul grup, cu excepţia cazului de încăierare prevăzută în art.322 alin 3 C.pen., unde dacă nu se
cunoaşte care din participanţi au săvârşit vătămarea gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, se aplică tuturor
închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar în cazul în care s-a cauzat moartea, pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 15 ani.
d) Principiul individualizării răspunderii penale
Există trei tipuri de individualizare.
Individualizare legală care este atributul legiuitorului şi constă în stabilirea pentru fiecare infracţiune a speciei
pedepselor şi a limitelor ei în funcţie de gradul de pericol social abstract.
Individualizarea judiciară este făcută de instanţele de judecată şi constă în aplicarea în concret a unei pedepse
determinate atât din punct de vedere al tipului, a cuantumului şi a modalităţii de executare. Criteriile generale de individualizare
judiciară sunt prevăzute în Codul penal(art.72).
Individualizarea administrativă are loc în timpul executării pedepsei, reglementată atât în Codul penal cât şi în legea
privind executarea pedepselor. De exemplu Codul penal prevede posibilitatea liberării condiţionate, încetarea executării pedepsei la
locul de muncă iar legea de executare stabileşte o serie de criterii de deţinere în funcţie de sexul, vârsta şi antecedentele penale ale
condamnaţilor.
3
CAPITOLUL III - RAPORTUL JURIDIC PENAL ŞI FAPTELE PENALE
După unii autori există două feluri de raporturi penale: raportul penal de conformare şi raportul penal de conflict.
Raportul penal de conformare
Elementele structurale ale raportului penal de conformare sunt aceleaşi ca ale oricărui raport juridic: subiecţi, conţinut şi
obiect.
Subiecţii sunt, în primul rând statul ca titular al funcţiei de apărare socială şi, în al doilea rând, persoana fizică, luată în
considerare individual ca destinatar al obligaţiei de conformare prevăzută în norma juridică.
Destinatarii legii penale sunt toţi cetăţenii care au obligaţia dea o respecta, precum şi cei chemaţi să o aplice, adică
organele judiciare ale statului.
Conţinutul priveşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor, adică dreptul statului de acere o anumită conduită din partea
destinatarilor normei penale precum şi obligaţia acestora de a se conforma acestei cereri. Conduita cerută este sensul respectării
legii.
Obiectul îl constituie conduita părţilor cu privire la care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile lor, aceasta ca idee generală,
şi în concret pentru raportul penal de conformare, respectarea obligaţiei impusă de norma juridică.
Raportul juridic de conformare apare din momentul în care legea penală a intrat în vigoare şi când cetăţenii, ca destinatari
ai legii, au obligaţia să se conformeze dispoziţiilor ei.
Statul, prin instituţiile prevăzute de lege, are obligaţia să facă cunoscute normele penale.(legea se publică în Monitorul
oficial şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei).
Naşterea raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în vigoare a legii penale.
Durata acestui raport este nedeterminată, cu o singură excepţie care priveşte legile penale temporare la care se prevede în
cuprinsul lor data ieşirii din vigoare.
Modificarea raportului de conformare este posibilă atunci când se modifică legea penală.
Stingerea raportului de conformare se produce când legea penală care l-a generat iese din vigoare.
Raportul penal de conflict constă în legătura care ia naştere între stat şi făptuitor, ca urmare a săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală, în care aceştia au drepturi şi obligaţii corelative cu privire la răspunderea penală a făptuitorului constând
în aplicarea şi suportarea sancţiunilor penale în scopul apărării României şi a ordinii sale de drept.
Subiecţii sunt statul, care apare reprezentat de organele judiciare (organele de cercetare, Ministerul Public şi instanţele de
judecată) şi persoana fizică care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Conţinutul este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor.
Statul are dreptul de atrage la răspundere penală şi de a pedepsi pe infractor. În acelaşi timp, infractorul are obligaţia de a
răspunde penal şi de a suporta pedeapsa şi celelalte sancţiuni penale.
Pe de altă parte, statul are obligaţia de a stabili răspunderea penală în conformitate cu legea, iar infractorul are dreptul de a
cere acest lucru, adică să i se explice pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă şi în limitele prevăzute de aceasta.
Obiectul raportului penal de conflict constă în pedeapsă şi celelalte sancţiuni penale care se aplică în urma săvârşirii unei
infracţiuni.
Naşterea raportului penal de conflict este consecinţa săvârşirii unei infracţiuni. Simpla săvârşirea infracţiunii nu este
suficientă pentru naşterea raportului juridic penal, ci constituie doar temeiul de fapt şi este necesară şi o anumită formă prin care
raportul penal se stabileşte în mod cert, acesta fiind procesul penal.
Durata raportului nu poate fi abordată decât prin prisma raportului de drept procesual penal. Raportul parcurge două
etape:prima etapă cuprinsă între momentul săvârşirii infracţiunii şi momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,
ocazie cu care se stabileşte existenţa şi componenţa lui şi a doua etapă în care se pune în executare hotărârea de condamnare şi se
execută efectiv.
Stingerea raportului are loc, în principal, prin executarea sancţiunilor penale dar, uneori, şi prin intermediul altor
împrejurări precum cauze care înlătură răspunderea penală sau executarea sancţiunilor penale.
Faptele penale:
Faptele penale sunt acele împrejurări care dau naştere, modifică sau sting raportul juridic penal de conflict.
Din definiţie rezultă că există trei categorii de fapte penale:
a) Faptele penale constitutive sunt cele care generează raportul penal. Singurul fapt constitutiv de raport penal este
infracţiunea. Dacă nu există infracţiune, nu există nici răspundere penală, deci nu poate apărea nici un raport penal.
b) Faptele penale care modifică raportul penal sunt cele în prezenţa cărora raportul penal se modifică sub aspectul
răspunderii penale în sensul că aceasta fie se agravează fie se atenuează.
Raportul penal poate fi modificat în conţinutul său cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor, cum ar fi, de exemplu în
cazul apariţiei unei legi mai favorabile, care prevede şi alte posibilităţi de sancţionare decât cele din legea veche.
De asemenea raportul penal poate fi modificat sub aspectul duratei sale. De exemplu în cazul unei legi mai favorabile care
prevede o sancţiune mai uşoară decât cea din legea iniţială.
Raportul penal poate fi modificat concomitent atât în conţinut cât şi în durată, ca atunci când printr-un act de graţiere se
comută o pedeapsă mai grea în una mai uşoară
c) Faptele penale care sting raportul penal sunt cele care înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Ele
sunt întotdeauna posterioare săvârşirii infracţiunii. Cel mai important fapt extinctiv este executarea pedepsei.
4
În această categorie mai intră: moartea infractorului, amnistia, prescripţia răspunderii penale, dezincriminarea, lipsa şi
retragerea plângerii penale prealabile, împăcarea părţilor.
Cât priveşte limitele interpretării, trebuie precizat că interpretarea legii are ca scop cunoaşterea voinţei reale a
legiuitorului.
Principiile de aplicare a legii penale române în spaţiu sunt următoarele: principiul teritorialităţii, principiul personalităţii,
principiul realităţii şi principiul universalităţii.
Principiul teritorialităţii
Este considerat ca fiind principiul de bază al aplicării legii penale în spaţiu. Codul penal prevede (art.3) că legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Nu are importanţă cetăţenia infractorului, nici domiciliul acestuia ci doar se
ţine seama exclusiv de locul săvârşirii infracţiunii. În conformitate cu principiul suveranităţii, legiuitorul român nu face deosebire
între infractori.
Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian,
precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia.
Din definiţie rezultă că componentele teritoriului: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul şi spaţiul
aerian naţional.
Suprafaţa terestră: solul sau uscatul este întinderea de pământ cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului.
Apele interioare: includ apele curgătoare, lacurile, golfurile şi apele maritime interioare.
Marea teritorială : cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime, având lăţimea de 12 mile
marine măsurată de la liniile de bază.
Subsolul corespunde solului terestru, acvatic şi mării teritoriale, fără limită de adâncime.
Spaţiul aerian naţional: reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita
inferioară a spaţiului extraatmosferic.
Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat mai sus sau pe o navă ori
aeronavă română.
În legătură cu determinarea locului săvârşirii infracţiunii au existat mai multe teorii, fiecare din ele fiind fundamentată pe
criterii deosebite:
a) Teoria acţiunii. Are la bază criteriul activităţii materiale. Infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde a avut loc
activitatea materială care a condus la rezultatul ilicit, chiar dacă s-a produs pe un alt teritoriu.(ex. – o persoană trage un foc de armă
de pe teritoriul unei ţări şi ucide o altă persoană aflată în ţara vecină, se consideră că infracţiunea de omor s-a săvârşit pe teritoriul
ţării unde s-a tras.)
b) Teoria rezultatului. Se bazează pe criteriul rezultatului produs. Infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-a realizat,
rezultatul, chiar dacă acţiunea care l-a cauzat, s-a produs pe un alt teritoriu.
c) Teoria preponderenţei. Este bazată pe criteriul actului esenţial după care infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-
a produs actul esenţial al acesteia.
7
d) Teoria ilegalităţii. Are la bază criteriul vinovăţiei imediate în conformitate cu care infracţiunea se consideră săvârşită
acolo unde s-a produs prima încălcare a legii penale.
e) Teoria subiectivă
Este bazată pe criteriul voinţei infractorului. Determinarea locului săvârşirii infracţiunii depinde de voinţa infractorului în
sensul că ea se consideră comisă acolo unde infractorul a urmărit să realizeze rezultatul, chiar dacă s-a produs pe alt teritoriu.
f) Teoria ubicuităţii. Are la bază criteriul desfăşurării integrale. Infracţiunea se consideră săvârşită oriunde s-a desfăşurat un
act de executare ori s-a produs vreun rezultat.
8
Principiul universalităţii
Universalitatea legii penale române este definită in art. 6 C.pen., în care se arată că: “Legea penală se aplică şi altor
infracţiuni decât cele prevăzute în art. 5 alin (1), săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, cu îndeplinirea anumitor condiţii:
a) infracţiunea săvârşită să fie alta decât cele enumerate în art.5 alin 1;
b) infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării;
c) infractorul să fie cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România;
d) să existe dubla incriminare, adică fapta să fie incriminată ca infracţiune şi de legea penală română şi de legea penală a ţării unde
s-a comis;
e) infractorul se află de bună voie în România.
De la ultima condiţie există o excepţie şi anume pentru infracţiunile îndreptate împotriva statului român sau contra unui
cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui
Principiul universalităţii cunoaşte o serie de limitări. El nu se aplică în situaţia în care în statul unde infractorul a săvârşit
infracţiunea există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea
pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.
Ca şi principiul realităţii, principiul universalităţii are un caracter subsidiar, aplicându-se doar atunci când, potrivit art.7
C.pen., printr-o convenţie internaţională nu se dispune altfel.
Sub incidenţa acestui principiu intră o serie de infracţiuni socotite deosebit de periculoase şi sancţionate de orice stat.
Circumscriu acestui principiu şi sunt incriminate şi în România, următoarele infracţiuni:
- propaganda pentru război; - pirateria;
- genocidul; - sclavajul;
- tratamentele neomenoase; - traficul de stupefiante;
- distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri; - falsificarea de monedă
- distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale;
EXTRĂDAREA
În multe cazuri o persoană după ce a comis o infracţiune pe teritoriul unui stat se refugiază într-un alt stat pentru a scăpa
de a fi trasă la răspundere sau de a executa pedeapsa. Aici acea persoană se simte în siguranţă pentru că activitatea sa ilicită nu este
cunoscută. Pe considerentul că nimeni nu trebuie să scape de răspundere penală atunci când a săvârşit o infracţiune, a fost creată
instituţia extrădării.
Extrădarea este un act juridic bilateral care constă în acceptarea remiterii unui infractor de către statul solicitat, pe
teritoriul căruia acesta se află, statului solicitant, în vederea judecării sau pentru a executa o pedeapsă.
De asemenea extrădarea este o formă deosebit de importantă a cooperării internaţionale a statelor, în lupta împotriva
criminalităţii.
În materie de extrădare sunt cunoscute trei sisteme: sistemul politic sau guvernamental, sistemul jurisdicţional şi sistemul mixt.
În cazul sistemului politic extrădarea este considerată ca un act cu caracter exclusiv politic, pentru că admiterea sau
respingerea cererii se face de guvern pe baza datelor culese de la organele administrative sau judiciare. Decizia guvernului nu este
supusă controlului justiţiei.
În sistemul jurisdicţional extrădarea este considerată un act exclusiv jurisdicţional, ceea ce înseamnă că numai instanţele
judecătoreşti au competenţa de a decide asupra cererii de extrădare.
În cazul sistemului mixt, instanţele judecătoreşti sunt cele care se pronunţă asupra admisibilităţii şi temeiniciei cererii de
extrădare, dar şi guvernul are o serie de competenţe. Dacă instanţa hotărăşte să admită extrădarea, hotărârea nu este obligatorie,
guvernul putând să se conformeze sau nu, decizia lui neputând fi atacată în justiţie. Dacă instanţa hotărăşte să respingă cererea de
extrădare, soluţia este obligatorie pentru guvern.
Odată cu intrarea în vigoare a actualei Constituţii s-a adoptat sistemul jurisdicţional, art. 19 alin.4 prevăzând că extrădarea
se hotărăşte de către justiţie.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al extrădării, art. 9 C.pen. stabileşte că ea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de
convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.
România acceptă să predea, la cererea de extrădare a unui alt stat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 302 din 28.06.2004
privind cooperarea judiciară în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele aflate pe teritoriul său şi care
sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către
autorităţile judiciare ale statului solicitant.
Extrădarea se realizează numai dacă sunt îndeplinite o serie de condiţii referitoare la persoană, la fapta săvârşită, la
pedeapsă, la competenţă şi la procedură.
Condiţiile extrădării:
a) Condiţii privitoare la persoană:
Sunt supuse extrădării persoanele a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise
în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale.
Nu pot fi extrădaţi din România:
a) cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24 din lege;
b) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil in România;
c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii
sau prin alte înţelegeri internaţionale;
d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare
române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.
Extrădarea va fi refuzată dacă:
9
a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive
de rasa, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin
instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;
f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun.
Extrădarea mai poate fi refuzata atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau
atunci când aceasta faptă poate face obiectul unui proces penal în România.
Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o
gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.
b) Condiţii privitoare la fapta săvârşită:
Extrădarea poate fi admisă numai dacă există dubla incriminare adică fapta pentru care este învinuită sau a fost
condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română.
Prin derogare de la prevederile acestei dispoziţii, extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzuta de legea
română, dacă pentru aceasta faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este
parte.
Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de statul solicitat ca infracţiune politică
sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni. Aceeaşi regulă se aplică dacă statul solicitat are motive temeinice de a crede că
cererea de extrădare motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane
din considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii politice, ori că situaţia acestei persoane riscă să fie agravată
pentru unul sau altul dintre aceste motive.
c) Condiţii privitoare la pedeapsă:
Extrădarea este cerută şi, respectiv, acordată de România, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror
săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române, o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în
vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni.
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va
putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că
pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.
d) Condiţii privitoare la competenţă:
România poate refuza să extrădeze persoana reclamată pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost
săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său. La luarea deciziei se vor examina şi cazurile în care urmărirea şi judecata pe
teritoriul statului solicitant sunt justificate fie de aflarea adevărului, fie de posibilitatea de a aplica o sancţiune potrivită sau de a
asigura reintegrarea socială a persoanei extrădabile.
În cazul infracţiunilor comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi acordată atunci când legea
română conferă competenţa de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara
teritoriului statului român, sau atunci când statul solicitant face dovada ca statul terţ pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea nu
va cere extrădarea pentru fapta respectivă.
e) Condiţii privitoare la procedură:
Statul român poate refuza să extrădeze o persoană reclamată, dacă aceasta se află şi sub urmărirea autorităţilor judiciare
române pentru fapta sau faptele în legătură cu care se cere extrădarea, ori pentru orice alte fapte. Statul solicitant va fi înştiinţat la
timpul potrivit despre modul în care autorităţile române au soluţionat cauza, în situaţia în care extrădarea a fost refuzată.
Extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.
România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana reclamată ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal
care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit
anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.
Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia acţiunii penale sau prescripţia pedepsei este împlinită potrivit
legislaţiei, fie a statului solicitant, fie a statului solicitat.
Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă acesta avea competenţa să
urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale.
Felul extrădării:
Extrădarea este de două feluri: extrădare pasivă şi extrădare activă. Acestea se pun în aplicare conform procedurilor.
Extrădare pasivă este atunci când un stat străin solicită României extrădarea unei persoane.
Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei
din România. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită
prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat.
Extrădare activă este atunci când România solicită unui stat străin extrădarea unei persoane.
Competenta de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine Ministerului Justiţiei.
Extrădarea unei persoane împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare
preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată statului
străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 302 din
28.06.2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare. În afara condiţiei privind
gravitatea pedepsei prevăzute la art. 28 din Legea nr. 302 din 28.06.2004, o condiţie suplimentară pentru ca România să poată
10
solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane sa fie pusă in mişcare
acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.
În general extrădarea se cere pentru persoanele care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori
sunt căutate în vederea executării unei pedepse.
Persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării
unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a
motivat extrădarea, în afară de cazurile când:
a) statul român care a predat-o consimte; b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de
zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.
CAPITOLUL III - APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP
Principiile aplicării legii penale în timp
Legea penală, ca şi alte categorii de legi, este activă o anumită perioadă de timp sau se aplică pe o durată de timp, adică
există un moment din care începe să se aplice, un moment până la care se aplică, după cum e posibil ca o anumită valoare socială
să fie apărată şi anumite relaţii sociale să fie reglementate la un moment dat de mai multe legi penale. De asemenea, mai este
posibil ca o lege penală să fie activă peste limitele ei.
Toate aceste împrejurări au la bază o serie de principii care se completează reciproc şi care formează un sistem de
principii cunoscute sub denumirea generică de principiile aplicării legii penale în timp. Aceste principii sunt:
– Principiul activităţii legii penale;
– Principiul neretroactivităţii legii penale;
– Principiul retroactivităţii legii penale;
– Principiul activităţii legii penale mai favorabile.
Principiul activităţii legii penale
Principiul activităţii legii penale este principiul fundamental de aplicare a legii penale în timp, fiind reglementat de Codul
penal (art.10) şi semnifică faptul că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.
Aşadar, legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite anterior intrării ei în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare.
Deci, legea penală nici nu retroactivează, nici nu ultraactivează.
Ca orice lege şi legea penală este activă o anumită perioadă de timp, având o durată de existenţă, adică ea este obligatorie
în perioada de timp cât ea este în vigoare.
Intrarea în vigoare a legii penale se face: la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o data
ulterioara prevăzută in textul ei.
Intrarea in vigoare a legii penale la o data ulterioară publicării ei poate fi determinată de:
a) necesitatea creării unui timp pentru a putea fi cunoscuta atât de destinatari cât şi de către organele de aplicare;
b) pentru a da posibilitate indivizilor să se conformeze noilor exigenţe penale.
Ieşirea din vigoare a legii penale reprezintă momentul din care ea nu mai este activă, deci nu se mai aplică. Se produce
prin următoarele modalităţi:
– abrogare;
– modificare;
– ajungere la termen sau încetarea condiţiilor excepţionale care au determinat apariţia unei legi penale excepţionale;
– schimbarea condiţiilor social politice care au determinat intervenirea unei legi.
Abrogarea înseamnă desfiinţarea legii, adică scoaterea din vigoare a legii vechi printr-o lege nouă. Ea este de mai multe
feluri: expresă, tacită, totală şi parţială.
Este expresă când legea nouă prevede în mod explicit că vechea reglementare îşi încetează activitatea.
Este tacită când se adoptă o nouă lege care reglementează aceeaşi materie dar în alt mod decât legea veche şi nu prevede
explicit că cea din urmă se abrogă.
Este totală când legea nouă desfiinţează în întregime legea veche.
Este parţială când prin legea nouă sunt scoase din vigoare numai o parte sau anumite părţi din legea veche.
Modificarea constă în schimbarea sau completarea unor părţi din legea penală printr-o altă lege penală. Este modalitatea
cea mai des întâlnită de ieşire din vigoare a unei legi penale..
Ajungerea la termen sau încetarea condiţiilor excepţionale care au determinat apariţia unei legi penale
excepţionale. În cazul lor, fie că însăşi legea prevede un termen la care ea încetează a mai fi în vigoare, fie că aplicarea ei încetează
odată cu starea excepţională care a generat-o(război, calamităţi)
Schimbarea condiţiilor social politice care au determinat intervenirea unei legi. Este un rezultat firesc al evoluţiei
societăţii şi se întâlneşte nai ales în situaţii revoluţionare.
Determinarea momentului săvârşirii infracţiunii este foarte importantă, pentru că în funcţie de aceasta se stabileşte dacă ea
a fost săvârşită în timp ce o anumită lege era în vigoare şi deci intră sub incidenţa ei sau este în afara limitelor ei de acţiune.
Prin săvârşirea(comiterea) unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.
Concursul de legi penale
Există concurs de legi penale atunci când coexistă două sau mai multe legi penale sau texte care reglementează aceleaşi
instituţii de drept penal, dar în mod diferit.
Într-o asemenea situaţie ambele reglementări sunt în vigoare, nu se exclud reciproc, dar modul lor de aplicare este diferit.
De principiu se va aplica dispoziţiile din legea specială iar dispoziţiile din legea generală le vor completa.. Dacă legea
generală se modifică, cea specială se va completa cu dispoziţiile legii generale, aşa cum au fost ele modificate.
Codul penal (art.362) stabileşte că dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin
11
legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel.
12
penale active.
Referitor la ceea ce înseamnă lege penală temporară care ultraactivează, s-a arătat cu sunt astfel de legi, în primul rând
cele care conţin în cuprinsul lor o dispoziţie privind momentul când vor ieşi din vigoare şi. În al doilea rând legile excepţionale,
care sunt impuse de împrejurări excepţionale şi care durează până când dispar aceste împrejurări.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor care nu au fost judecate definitiv
În determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală s-a oprit asupra a trei criterii:
a) după condiţiile de incriminare
b) după condiţiile de tragere la răspundere penală
c) după sancţiunile penale (pedepsele)
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la aflarea acelei legi ce va permite, în cazul
concret la o soluţie mai blândă pentru infractor în cazul concret şi nu o apreciere generală a legii penale mai favorabile, care
desprinsă de fapta concretă, poate conduce la aplicarea art. 11 sau art. 12 C.p.
Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive în raport cu normele şi
instituţiile care influenţează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii.
Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale.
Este de principiu că s e va aplica legea care, în ansamblul ei, atrage o pedeapsă mai uşoară.
Atunci când în ambele legi se prevede o singură pedeapsă principală, dar în limite diferite, va fi mai favorabilă când
minimul este acelaşi, legea care prevede un maxim mai redus; dacă maximul este acelaşi, dar minimul diferit, va fi mai favorabilă
legea care prevede un minim mai mic.
Atunci când una din legi prevede pedepse alternative iar cealaltă nu, va fi mai favorabilă legea care prevede pedepse
alternative.
Când legile succesive prevăd pentru o infracţiune pedepse alternative - închisoare sau amendă – instanţa trebuie să fixeze
mai întâi asupra genului de pedeapsă pe care urmează a-l aplica şi, apoi, să aleagă dintre cele două dispoziţii din legile succesive pe
cea care prevede un cuantum mai redus al acestei pedepse.
Atunci când la stabilirea legii mai favorabile se ţine cont de criteriul poedepsei, se au în vedere exclusiv pedepsele
principale şi nu cele complementare.
13
Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea
maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. De exemplu, maximul închisorii din legea veche era 10 ani, care prin
legea nouă s-a redus la 5 ani, iar condamnarea a fost de 4 ani. Deoarece maximul din legea nouă s-a redus la jumătate, pedeapsa de
4 ani nu poate fi redusă mai mult de jumătate, adică sub 2 ani.
2. A doua situaţie, se referă la faptul că beneficiază de reducerea pedepsei şi cei care şi-au executat pedeapsa până la data
intrării în vigoare a legii noi, în sensul că pedeapsa din hotărârea de condamnare se reduce cu o treime. De exemplu, pedeapsa
executată a fost de 3 ani, dar se consideră că s-au executat 2 ani.
Această prevedere este importantă fiind utilă în cazul incidenţei altor instituţii cum ar fi recidiva şi reabilitarea.
Practica a statuat că prevederile art.15 nu se aplică dacă limita maximă a legii noi, lege mai favorabilă, este egală cu
durata pedepsei pe care o execută condamnatul
14