NICHITA STANESCU Leoaica tanara, iubirea

Leoaica tanara, iubirea

mi-ai sarit n fata.
M pandise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt n fata,
m-a muscat leoaica, azi, de fata.
Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
cnd mai larg, cnd mai aproape,
ca o strangere de ape.
Si privirea-n sus tasni,
curcubeu taiat n doua,
si auzul o-ntalni
tocmai lng ciocarlii.
Mi-am dus mna la spranceana,
la tampla si la barbie,
dar mna nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert n stralucire,
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
inca-o vreme,
si-nca-o vreme...

Neomodernismul desemneaza incercarea de innoire de dupa al doilea razboi mondial,

incluzand atat recuperarea unor modele din trecut, cat si continuarea cautarii a noi forme de
expresie in procesul de innoire a limbajului. Se includ in aceasta orientare atat poetii Radu
Stanca, Stefan Augustin Doinas (Cercul literar de la Sibiu), cat si poetii generatiei 60 (Nichita
Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag), acestia din urma continuand efortul de
innoire inceput in perioada interbelica de Ion Barbu, Lucian Blaga si Tudor Arghezi, incercand, in
acelasi timp, obtinerea unei cat mai mari independente a liricului fata de ideologic.
Nichita Stanescu este cel mai important dintre poetii generatiei 60. El debuteaza in anul
1960 cu volumul Sensul iubirii, urmat, in 1964, de O viziune a sentimentelor, apoi alte
volume, precum 11 elegii, Oul si sfera, Laus Ptolemaei, In dulcele stil clasic, Epica
Magna, Opere imperfecte, Maretia frigului etc. Opera poetica a lui Nichita Stanescu
reprezinta o sinteza a limbajului poetic romanesc, un moment de prospetime a simtirii, dar si
ridicarea in aerul pur al cugetarii. Poezia lui nu este numai o cale activa de cunoastere, ci o
modalitate prin care i se ofera omului un loc privilegiat in lume. In universul lui Nichita Stanescu
omul are din nou voie sa creada in mituri, le poate reinventa, pentru a gasi un loc central pentru
sine si pentru produsul gandirii si al sensibilitatii sale: poezia. El are puterea de a reinventa
limbajul si, odata cu el, realitatea, asigarandu-si o pozitie centrala in aceasta lume in care trairile
au intensitati nemaipomenite, miscand si lumea in ritmul propriei inimi.
Primele doua volume de versuri, Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor (aparute
in 1960 si, respectiv, 1964) inseamna o intoarcere la lirism si la uneltele poetului, dupa exilul
realismului socialist; de aceea poezia lui Nichita Stanescu a fost receptata ca o reintoarcere la
starea de normalitate, o redefinire a fiintei umane ca fiinta sensibila si, in acelasi timp, ca fiinta
creatoare.

Poezia Leoaica tanara, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor, in
care tema preferata este iubirea; stare extatica, modalitate de integrare in armoniile universale sau
cale spre revelatie, iubirea este pentru poetul Nichita Stanescu o permanenta intamplare a
fiintei, unicul mod de existenta. Poezia este o capodopera a liricii erotice romanesti, prin
transparenta imaginilor si proiectia cosmica, prin originalitatea metaforelor si simetria
compozitiei. Poezia este o dezvoltare metaforica a starii de vibratie continua, care este pentru poet
dragostea. Creatia nu poate fi conceputa in afara acestei stari de gratie: poetul dedica, prin
urmare, versul sau acestei regine a supravietuirii peste timp Iubirea.
Inca din titlu Leoaica tanara, iubirea se stabileste echivalenta leoaica-iubire,
putand evoca o serie de sensuri latente ale sentimentului fara indoiala cel mai poetic: frumusetea,
ferocitatea implicita, neputinta prazii de a se sustrage vanatorii, chiar o anumita fascinatie, o
stare hipnotica a prazii. Poetul alege asemenea simboluri tocmai pentru a transpune trairea in
imagine unica, memorabila, caci el surprinde chiar momentul indragostirii propriu-zise, dar intrun mod complet antiromantic, sub forma unei impresii culese din universul cinegetic.
Strofele cu versuri inegale, cu rima aleatorie si ritm combinat, compun in patru secvente
povestea intalnirii cu iubirea. Structura creeaza impresia de spontaneitate in eliberarea
sentimentelor; omul se intalneste cu iubirea, care il metamorfozeaza. Descoperirea acestui nou
sentiment echivaleaza cu trezirea din somn, cu trecerea intr-o noua dimensiune, intr-o noua
ordine a lucrurilor.
Secventele textului (egale cu numarul de strofe) se pot traduce, in final, prin urmatoarea
expunere schematica: azi (candva) s-a produs intalnirea cu iubirea; trecerea intr-o noua
dimensiune a existentei; constatarea metamorfozei ireversibile; in ultima strofa, realizarea
intregului, suprapunerea imaginilor poet-iubire (marea schimbare).
In prima parte, sentimentul iubirii, vizualizat, ia forma agrsiva a unei tinere leoaice,
avand efecte devoratoare asupra identitatii sinelui. Frecventa pronumelor la persoana I (mi-a
sarit; ma pandise, m-a muscat, mi i-a infipt) potenteaza confesiunea eului liric, sugerand
ideea ca iubirea este o energie care reordoneaza universul gandirii si al simtirii umane: Leoaica
tanara, iubirea/ Mi-a sarit in fata/ Ma pandise-n incordare/ Mai de mult/ Coltii albi mi i-a infipt
in fata/ m-a muscat leoaica azi, de fata. Initial, poetul propune o metafora (leoaica tanara), pe
care o dezleaga chiar din titlu, prin suplimentarea apozitionala. Poemul incearca deci sa ofere
definitia-portret a iubirii. Discursul liric se structureaza sub forma unei confesiuni: fiinta lirica
marturiseste propria aventura a descoperirii acestui sentiment. Violenta revelatiei este sugerata cu
ajutorul imaginii coltilor albi si a sugestiei ranirii. De asemenea, repetarea obsesiva a
substantivului fata nu face decat sa intensifice imaginea acestei violente coliziuni. Precizarea
temporala azi ne plaseaza in prezentul revelatiei.
Strofa a doua este o descriere cosmogonica: Si deodata in jurul meu, natura/ se facu un
cerc, de-a-dura,/ cand mai larg, cand mai aproape,/ ca o strangere de ape. Aici se evoca efectul
psihologic al acestei neasteptate intalniri cu un sentiment nou. Eul liric devine un centrum
mundi, natura se transforma intr-un cerc de-a dura, iar privirea se inalta langa ciocarlii, mod de a
spune ca aspiratia iubirii corespunde cu o geneza si o inaltare spre bucuria pura. Insasi
estomparea simturilor (vazul, auzul, pipaitul) face posibila accederea spre armoniile celeste.
Fiinta lirica devine, astfel, un univers in care terminatiile sensibile duc lumea de la ea insasi la ea
insasi, asa cum spune Nichita Stanescu intr-o alta arta poetica. Entuziasta sete de patimi, de
doruri a lui Blaga este proprie si lui Nichita Stanescu, a carui poezie de tinerete este tocmai o
ampla metafora a iubirii, apta sa construiasca lumea inca o data, de la inceput. Versurile incearca
sa redea simultaneitatea transcenderii; eul liric trece intr-un plan ideal, dincolo de perceperea
senzoriala a realului: Si privirea-n sus tasni,/ curcubeu taiat in doua/ si auzul o-ntalni/ tocmai
langa ciocarlii.
Schimabarea de geografie trupeasca este creionata in ultima unitate strofica.
Reliefurile fiintei sunt aici spranceana, tampla, barbia, dar, incercand sa le recunoasca,
mana nu le mai stie. Lumea cea noua, in care stapaneste, asemenea unei regine atotputernice,

iubirea, este un desert in stralucire, primind cu suava sensibilitate (alene), miscarile viclene
ale acestui sentiment. De la precizia temporala din prima strofa, azi, se trece la dulcea
indeterminare a acestei lumi noi, in care timpul poate fi abolit: Inc-o vreme,/ si-inca-o vreme.
Aceasta strofa fixeaza ramanerea in planul ideilor: omul s-a dematerializat si s-a identificat cu
leoaica aramie. Iubirea, ca forma a spiritului, invinge timpul, dand stralucire vietii insesi.
Poezia poate fi receptata, in prelungirea lui Eminescu si Blaga, ca un mit erotic modern,
sentimentul iubirii nemaifiind infatisat ca un zburator (I. H. Radulescu, Eminescu), ci ca o leoaica
tanara, regala, proiectata, ca intr-o emblema nobiliara, pe-un desert in stralucire.
Cercetata mai adanc, poezia poate fi si o cosmogonie. Poetul, adica demiurgul, trezit,
prin impactul cu iubirea, transforma haosul in cosmos, intr-o rotire de cercuri concentrice, cand
mai larg, cand mai aproape, mod poetic de a exprima ideea ca universul s-a ivit din iubire.
Imaginile se definesc prin transparenta, dinamism si aerul lor polisimbolic. Poezia este
valoroasa prin originala vizualizare a sentimentului. Imaginile poetice sunt socante, iar
compozitia e simfonica, transformand poezia intr-o ampla metafora.