"Cnd am stat prima dat fa-n fa cu Nichita Stnescu, (m simeam de parc a fi stat la

nescu sau cu Baudelaire), eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul

meu Traian T. Coovei. Am fost atunci att de intimidat de ochii albatri, foarte depr
tai, ai lui Nichita, nct vreo jumtate de or n-am putut scoate o vorb, lucru pe care el
l-a luat drept o tcere ostil.

"Btrne, gata!" mi-a spus pn la urm. "Ai dreptate, snt cel mai prost poet din lume. Dar
hai s stm de vorb, totui, i s ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotriv", i-a
rspuns, "am tcut fiindc v respect prea mult..." "Haide, las-l pe v i pe dumneavoastr
i-mi tu, btrne!" "Iertai-m, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai aten
t. "Ascult, tu eti credincios?" "Da, bineneles." "i te rogi cteodat lui Dumnezeu?" "Da
uneori." "i cum i spui lui Dumnezeu cnd te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastr, Doam
ne?" "Tu", i-am rspuns zmbind, pentru c mi-am dat seama brusc ce vroia s spun. "i-atun
ci, dac lui Dumnezeu i spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastr? Hai, btrne, zi-mi Nic
hita, i s fim sntoi..."
De-atunci, n puinele momente n care ne-am mai vzut, m-am strduit s-i spun pe nume: tu,
Nichita. "