Documentos de Académico
Documentos de Profesional
Documentos de Cultura
____________________________________________________________________________________
Volumul II
Chişinău
2006
1
LAWLESS contra IRLANDEI
CZU 341.231.14(094)
C 95
Colegiul redacţional:
Lilia Snegureac, Svetlana Ungureanu, Natalia Trepăduş, Rodica Secrieru;
Diana Sârcu (red. juridică);
Anton Stogu (lector)
341.231.14(094)
2
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
CUPRINS
3
LAWLESS contra IRLANDEI
4
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
9 februarie 1995
dl R. Ryssdal, preşedinte,
dl F. Matscher,
dl C. Russo,
dl A. Spielmann,
dl S. K. Martens,
dna E. Palm,
Sir John Freeland
dl D. Gotchev,
dl K. Jungwiert
precum şi dl H. Petzold, grefier,
după ce a deliberat cu uşile închise la 25 august 1994 şi 27 ianuarie 1995,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
Nota grefei:
1
Cauza poartă numărul 44/1993/439/518. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El cores-
punde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
5
VERENIGING
LAWLESS contra
WEEKBLAD
IRLANDEIBLUF contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
6
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
dl H. Danelius, delegat
– din partea asociaţiei reclamante
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7
VERENIGING
LAWLESS contra
WEEKBLAD
IRLANDEIBLUF contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
10. În acceaşi zi, în conformitate cu ordinul emis de procurorul general a fost in-
tentată o instrucţiune preliminară (gerechtelijk vooronderzoek) contra X. Judecătorul
de instrucţie (rechter-commissaris) de la Tribunalul Regional Amsterdam (arrondisse-
mentsrechtbank) a dispus percheziţionarea localurilor asociaţiei reclamante şi confis-
carea întregului tiraj al numărului 267 al revistei Bluf!, înclusiv şi suplimentul. Poliţia
nu ar fi confiscat şi matricele offset rămase pe maşinele de imprimat. Trei persoane
au fost arestate, dar eliberate în următoarea zi.
11. În cursul nopţii de 29 aprilie 1987, fără a înştiinţa autorităţile, angajaţii so-
cietăţii reclamante au retipărit numărul confiscat al revistei. În următoarea zi, ziua de
naştere a Reginei şi sărbătoare naţională, aproximativ 25000 de exemplare au fost
distribuite în stradă locuitorilor din Amsterdam. Autorităţile au decis să nu împiedice
distribuirea revistei pentru a preveni dezordinea publică.
12. La 6 mai 1987, judecătorul de instrucţie a încetat instrucţiunea împotriva
personalului revistei Bluf! în lipsa elementelor necesare investigării. În scrisoarea din
3 iunie 1987, procurorul general a informat asociaţia reclamantă că instrucţiunea îm-
potriva a trei persoane arestate în timpul confiscării a fost încetată, în lipsa unor probe
suficiente împotriva a două persoane şi datorită rolului nesemnificativ pe care l-a avut
a treia persoană.
2. Plângerile înaintate de asociaţia reclamantă
13. Între timp, la 1 mai 1987, asociaţia reclamantă a sesizat camera de consiliu a
Tribunalului Regional Amsterdam, învocând articolul 552a din Codul de procedură pena-
lă (Wetboek van Strafvordering – paragraful 21 infra), solicitând restituirea exemplarelor
confiscate, a suplimentelor şi a ambalatoarelor pentru a fi distribuite abonaţilor la timp.
Această cerere a fost respinsă în aceeaşi zi deoarece obiectul acesteia îl con-
stituiau exemplarele confiscate a revistei şi suplimentul. Tribunalul a considerat că,
ţinând cont de conţinutul publicaţiei, era „ puţin posibil” ca în timpul procedurii penale
să fie dispusă scoaterea din circuitul general a publicaţiei în cauză (onttrekking aan
het verkeer). Cu toate acestea, tribunalul a ordonat restituirea unui capitol întitulat „O
contribuţie pentru Muzeul de Istorie a Evreilor” şi a ambalatoarelor.
14. Prin hotărârea din 17 noiembrie 1987 (Nederlandse Jurisprudentie (NJ) 1988,
394) Curtea de Casare a respins recursurile introduse de asociaţia reclamantă şi pro-
curorul general cu privire la această decizie. Ţinând cont că obiectul recursului introdus
de asociaţia reclamantă era încălcarea articolului 7 din Constituţie (paragraful 19 infra),
tribunalul a decis că dreptul garantat de această dispoziţie a fost limitat de fraza „sub
rezerva responsabilităţii impuse fiecărei persoane în conformitate cu legea” şi că confis-
carea materialului publicat care urma a fi distribuit făcea parte din măsurile susceptibile
să protejeze interesele garantate de articolele 98 şi 98a din Codul penal.
15. Între timp, la 12 mai 1987, asociaţia reclamantă a introdus a doua plângere în
faţa camerei consiliului Tribunalului Regional Amsterdam. Invocând dispoziţiile articolu-
lui 10 din Convenţie, ea a contestat legalitatea (rechtmatigheid) măsurii de confiscare.
Cu titlu subsidiar, ea a solicitat restituirea materialelor confiscate pentru motivul că in-
strucţiunea judiciară a fost încetată şi, respectiv, măsura în litigiu nu mai era justificată.
8
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A. Constituţia
19. Articolul 7 paragraful 1 din Constituţie prevede:
„Nimeni nu necesită autorizare prealabilă pentru a-şi expima opiniile şi ideile prin intermediul pre-
sei, sub rezerva responsabilităţii purtate de fiecare persoană în conformitate cu legea”.
9
VERENIGING
LAWLESS contra
WEEKBLAD
IRLANDEIBLUF contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
B. Codul penal
20. La momentul faptelor, dispoziţiile aplicabile ale Codului penal erau urmă-
toarele:
Articolul 36b paragraful 1
„Retragerea obiectelor confiscate din circulaţie poate fi dispusă:
(1) printr-o hotărâre care condamnă o persoană pentru comiterea unei infracţiuni penale şi impune
o sancţiune;
...
(4). Printr-o ordonanţă judiciară distinctă la soclicitarea procurorului general.”
Articolul 36c
„Oricare din următoarele obiecte sunt susceptibile de a fi retrase din circulaţie:
...
(5) obiecte produse sau destinate a fi utilizate pentru comiterea unei infracţiuni; în măsura în care
ele sunt de aşa natură încât posesia lor nesupravegheată contravine legii şi interesului public”.
Articolul 98
1. „Oricine comunică sau pune la dispoziţia unei persoane sau organizaţii care nu este autorizată
de a cunoaşte aceasta orice informaţie, confidenţialitatea căreia trebuie păstrată în interesul naţio-
nal sau al statelor aliate, sau orice material care poate furniza informaţii, va fi, în cazul în care ştie
sau suspectează în mod rezonabil că informaţia este de aşa natură, privat de libertate pentru o
perioadă care nu va depăşi 6 ani sau condamnat la plata unei amenzi de-a cincea categorie.
2. O persoană poate fi supusă unei sancţiuni similare dacă comunică în mod conştient sau pune la
dispoziţia unei persoane sau organizaţii care nu este autorizată de a şti, orice informaţie care apar-
ţine unui domeniu interzis şi vizează securitatea naţională sau a statelor aliate, sau orice material
din care este posibil de a extrage astfel de informaţii, în cazul în care ea cunoaşte sau ar putea în
mod rezonabil suspecta că această informaţie face parte din astfel de categorie.”
Articolul 98a
„1. Orice persoană care conştient divulgă informaţii de genul enunţat în articolul 98 (...) în cazul
în care ştie sau poate suspecta în mod rezonabil că informaţia este de aşa natură, va fi privată
de libertate pentru o perioada care nu depăşeşte cincisprezece ani sau supusă unei amenzi de a
cincea categorie.
2. ...
3. Acţiunile întreprinse pentru pregătirea unei infracţiuni, aşa cum sunt definite în paragrafele pre-
cedente, vor fi sancţionate cu privare de libertate pentru o perioadă care nu va depăşi şase ani sau
cu plata unei amenzi de a cincea categorie”.
Articolul 98c
„1. Sancţiunea privării de libertate penrtu o perioadă care nu va depăşi şase ani sau plata unei
amenzi de categoria a cincea va fi impusă:
(1) unei persoane care, fără a fi autorizată, obţine sau deţine informaţii enunţate în articolul 98;
10
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
22. Revista Vereniging Weekblad Bluf! a sesizat Comisia la 4 mai 1988. Învo-
când articolul 10 din Convenţie, asociaţia s-a plâns de confiscarea şi retragerea ulteri-
oară din circulaţie a numărului 267 a revistei Bluf!. De asemenea, ea a pretins încălca-
rea articolului 6 paragrafele 1, 2 şi 3 (a) din Convenţie şi a articolului 1 al Protocolului
nr. 1 (P1-1) în legătură cu încetarea instrucţiei, fapt care a privat-o de posibilitatea de
a se apăra împotriva acuzaţiei care stă la baza celor două măsuri precedente şi a fost
privată de proprietate în lipsa unei proceduri adecvate.
23. La 29 martie 1993, Comisia a declarat cererea (nr. 16616/90) admisibilă cu
privire la prima plângere şi inadmisibilă în raport cu restul. În raportul sau din 9 sep-
tembrie 1993 (articolul 31), Comisia şi-a exprimat opinia cu saisprezece voturi contra
două că a avut loc o încălcare a articolului 10. Textul integral al opiniei Comisiei şi al
opiniei dizidente este anexat la prezenta hotărâre1.
ÎN DREPT
Notă grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (Volumul 306 –A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
11
VERENIGING
LAWLESS contra
WEEKBLAD
IRLANDEIBLUF contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
26. Guvernul a contestat acest argument, iar Comisia l-a acceptat în ceea ce
priveşte retragerea din circulaţie.
A. Cu privire la existenţa „ingerinţelor”
27. Curtea a notat că măsurile incriminate au constituit ingerinţe ale autorităţilor
publice în exercitarea de către reclamantă a libertăţii sale de a comunica informaţii şi
idei. Nimeni din reprezenţanţii părţilor la proces nu au contestat acest fapt.
B. Cu privire la justificarea ingerinţelor
28. Astfel de ingerinţe aduc atingere articolului 10, cu excepţia dacă sunt „pre-
văzute de lege” şi urmăresc un scop legitim în temeiul articolului 10 paragraful 2 şi
sunt „necesare într-o societate democratică” în vederea realizării acestui scop.
1. „Prevăzute de lege”
29. Guvernul a considerat că baza legală pentru măsura de confiscare a fost
furnizată de articolele 94 şi 104 din Codul de procedură penală (paragraful 21 supra)
şi pentru retragerea din circulaţie de articolele 36b paragraful 1 (4) şi 36c (5) din
Codul penal (paragraful 20 supra). Numărul 267 al revistei Bluf! comunica informaţii
confidenţialitatea cărora era necesară în interesul statului, o infracţiune prevăzută de
articolele 98 şi 98a din Codul penal (paragraful 20 supra).
30. Potrivit argumentului asociaţiei reclamante, confiscarea materialului tipărit
aşa cum este săptămânalul în cauză şi retragerea acestuia din circulaţie nu a respec-
tat principiul preeminenţei dreptului inerent conceptului „prevăzute de lege”. Dat fiind
importanţa dreptului la libertatea de exprimare, numai astfel de procedură conferă
suficiente garanţii. Cu toate acestea, în speţă această condiţie nu a fost satisfăcută,
prin urmare, procuratura generală a obţinut ordinul de sechestrare şi de retragere fără
a dovedi în procedura contradictorie că informaţia în litigiu nu trebuia divulgată.
În plus, asociaţia reclamantă a afirmat că procedura a contravenit legislaţiei
olandeze, deoarece, printre altele, culpabilitatea părţii vizate nu a fost vreodată stabi-
lită, iar articolul 7 din Constituţie înterzicea aplicarea măsurilor preventive în materie
de publicaţii. În cele din urmă, confiscarea şi retragerea nu constituiau sancţiuni în
sensul paragrafului 2 din articolul 10 dar măsuri de oportunitate.
31. Comisia a considerat suficientă circumstanţa că măsurile în litigiu se bazau
pe articolele 98a şi 98c din Codul penal.
32. Curtea nu a acceptat argumentul că articolul 10 s-ar opune confiscării sau
retragerii din circulaţie a materialului publicat ordonate în afara unei proceduri penale.
Autorităţile naţionale trebuie să fie capabile de a adopta astfel de măsuri numai în
scopul prevenirii divulgării unui secret fără a intenta un proces penal împotriva părţii
vizate, dat fiind că dreptul intern conferă acestei părţi suficiente garanţii procedurale.
Dreptul olandez satisface această condiţie acordând părţii vizate posibilitatea de a
contesta confiscarea şi retragerea din circulaţie (paragraful 21 supra), posibilităţi utili-
zate de asociaţia reclamantă.
12
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Cât priveşte cea de-a doua alegaţie a societăţii reclamante, Curtea reiterează
că misiunea fundamentală a autorităţilor naţionale, în special a instanţelor de judeca-
tă, este de a interpreta şi aplica prevederile dreptului intern (a se vedea, printre altele,
hotărârea Chorherr c. Austriei din 25 august 1993, Seria A nr. 266-B, p. 36, paragraful
25). În speţă, Curtea de Casare a examinat şi a respins concluziile asociaţiei recla-
mante cu două ocazii (paragrafele 14 şi 18 supra). Curtea Europeană nu are nici un
motiv de a considera că dreptul olandez nu a fost aplicat în mod corect.
În concluzie, ingerinţele au fost „prevăzute de lege”.
2. „Scopul legitim”
13
VERENIGING
LAWLESS contra
WEEKBLAD
IRLANDEIBLUF contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
14
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
15
VERENIGING
LAWLESS contra
WEEKBLAD
IRLANDEIBLUF contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
16
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
24 februarie 1995
Nota Grefei
1
Cauza poartă numărul 51/1993/446/525. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest Protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
17
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
18
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
19
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
„comisii pentru copii, în conformitate cu articolul 37 (4) din legea din 1968 (cu privire
la funcţiile raportorului şi natura comisiei pentru problemele copiilor, a se vedea pa-
ragrafele 46, 47, 50 şi 51 infra). Motivul deferirii cauzei comisiei pentru copii era că
„lipsa îngrijirii din partea părinţilor îi putea cauza lui A. suferinţe inutile sau ar putea
afecta grav sănătatea şi dezvoltarea lui”, acesta constituind unul din motivele legale
prevăzut de articolul 32 din legea din 1968 (paragraful 48 infra). Expunerea de fapte
care urmează confirmă motivul de deferire:
„ (1)...
(2) Mama suferă de tulburări psihice grave.
(3) Mama refuză să urmeze un tratament medical pentru a stabiliza boala de care suferă, atunci
când nu este internată într-o instituţie psihiatrică.
(4) Mama a solicitat să fie internată în spitalul de psihiatrie în mod urgent ... la 5 iunie 1986, 5 de-
cembrie 1986 şi 31 decembrie 1986.
(5) Din cauza stării sale mintale, mama nu este capabilă de a se ocupa adecvat de copil”.
20
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
13. La 21 ianuarie 1988, tribunalul local din Glasgow a examinat cererea ra-
portorului de a se pronunţa asuptra motivului deferirii. Reclamanta a fost prezentă
la audiere şi a fost reprezentată de un avocat. Primul reclamant a participat şi el
la audiere. Raportorul a condus audierea personalului medical, angajaţilor serviciilor
sociale şi a drui R. Ambii reclamanţi au depus mărturii. Tribunalul nu dispunea de alte
probe documentare decât motivul deferirii şi expunerea faptelor (paragraful 9 supra).
La sfârşitul audierii preşedintele completului de judecată a estimat motivul deferirii
ca fiind dovedit. El a remis cauza raportorului care trebuia să convoace o reuniune a
comisiei pentru copii în scopul examinării cauzei. Reclamanta nu a atacat decizia la
Court of Session, jurisdicţia civilă supremă în Scoţia.
Sesizat cu o cerere a raportorului şi după audierea observaţiilor depuse de
acesta şi de reclamantă, tribunalul a emis un mandat care confirma plasarea lui A.
într-un local sigur pentru o perioadă de douăzei şi una de zile.
14. La 27 ianuarie 1988, departamentul servicii sociale s-a întrunit într-o şe-
dinţă cu privire la plasarea în custodie a copilului în scopul examinării cauzei. Ambii
reclamanţi au participat la şedinţă. Consultantul psihiatru, dr. R., a notificat partici-
panţii la şedinţă că reclamanta suferea de tulburări mintale grave şi refuza să urmeze
tratamentul prescris. S-a decis sistarea vizitelor, cu toate că această decizie ar putea
fi supusă unei revizuiri cu condiţia ameliorării condiţiei mintale ale reclamantei. Primul
reclamant, de asemenea a solicitat de a beneficia de dreptul la vizite, afirmând, pentru
prima dată că este tatăl lui A. Dreptul la vizite a fost refuzat din moment ce reclamanta
continua să susţină că el nu era tatăl copilului. Departamentul servicii sociale a luat,
de asemenea, în consideraţie atitudinea lui agresivă şi ameninţătoare, precum şi re-
fuzul lui de a furniza informaţii cu privire la propria persoană.
15. La 4 februarie 1988, comisia pentru copii s-a întrunit pentru a examina ne-
cesitatea dispunerii măsurilor obligatorii de îngrijire pentru A. Reclamanta a asistat la
şedinţă împreună cu primul reclamant în calitate de reprezentantul ei. Comisia pentru
copii dispunea de un număr de documente, inclusiv un raport din 12 ianuarie 1988
cu privire la copil, elaborat de departamentul servicii sociale, care recapitula istoria
cauzei şi propunea menţinerea în continuare a copilului în familia adoptivă. În confor-
mitate cu regulile procedurale pertinente (care se conţin în Regulamentul proceduriii
cu privire la copii (Scoţia) – „regulamentul din 1986”; paragraful 57 infra), aceste do-
cumente nu au fost furnizate reclamanţilor, dar preşedintele comisiei le-a comunicat
conţinutul lor.
Comisia pentru copii a decis că A. nu necesita măsuri obligatorii de plasare.
Prin urmare, comisia a emis o ordonanţă de supraveghere, în temeiul articolului 44
(1) din legea din 1968, plasându-l pe A. sub tutela Consiliului cu condiţia ca el să
locuiască cu familia sa adoptivă în Greenock (cu privire la condiţiile de tutelă, a se
vedea paragraful 58 şi 60 infra). Decizia s-a bazat, printre altele, pe sănătatea mintală
a ambilor reclamanţi, comportamentul lor agresiv şi ostil şi refuzul reclamantei de a
urma un tratament psihiatric. Această decizie nu conţinea nici o prevedere în materie
de vizite. În acest context, se presupune că părinţii vor beneficia de drept la vizite în
mod rezonabil, sub rezerva articolului 20 (1) din legea din 1968 care abilitează o au-
toritate locală să refuze accesul în scopul protecţiei copilului.
21
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
16. La 6 februarie 1988 reclamanta a fost internată într-un spital psihiatric, îniţial ca
pacient voluntar şi, din 10 februarie, forţat. Ea a fost externată din spital în iunie 1988.
17. Reclamanta (în timp ce se afla în spitatul psihiatric) a depus recurs la tribu-
nalul local împotriva deciziei comisiei pentru copii. Toate documentele prezentate co-
misiei au fost comunicate tribunalului. În conformitate cu procedura tradiţională (exa-
minată în paragraful 61 infra), aceste documente nu au fost comunicate reclamantei.
Ea a asistat la audierea apelului din 29 februarie 1988, fiind însoţită de două infirmi-
ere. Era evident faptul că reclamanta consumase o doză considerabilă de sedative
şi nu era reprezentată. În urma discuţiilor, preşedintele instanţei a întrebat-o dacă ea
ar prefera revizuirea ordonanţei comisiei de plasare sub tutelă în schimbul menţinerii
apelului ei. Reclamanta a fost de acord. Respectiv, s-a considerat că reclamanta s-a
desistat de recursul său.
18. Departamentul servicii sociale a reexaminat cauza la 27 aprilie 1988. Ambii
reclamanţi au asistat la reuniune, spitatul psihiatric autorizând participarea reclaman-
tei. Ţinând cont de ameliorarea stării mintale a reclamantei, s-a decis acordarea per-
misiunii de a-şi vizita copilul. La această perioadă, reclamanta a confirmat că primul
reclamant era tatăl copilului. La 18 februarie 1988 numele lui a fost inclus în certifica-
tul de naştere al copilului (paragraful 43 infra). În timpul reexaminării, consiliul a decis
să-i permită reclamantului să-şi viziteze copilul după furnizarea informaţiilor cu privire
la antecedentele sale.
Reclamanta şi-a vizitat copilul în casa familiei adoptive sub supravegherea unui
reprezentant al serviciilor sociale în perioada 26 mai 1988- septembrie 1988.
19. La 24 august 1988, avocaţii care-l reprezentau pe primul reclamant au
solicitat Comisiei scoţiene pentru asistenţă juridică acordarea asistenţei judiciare în
scopul iniţierii unei acţiuni împotriva consiliului în faţa Court of Session cu scopul de
a obţine custodia copilului, îar în caz de refuz, posibilitatea de a-l vizita. Comisia a
refuzat acordarea asistenţei juridice pentru motivul că era irezonabil ca reclamantul
să beneficieze de astfel de asistenţă în circumstanţele speciale ale cauzei şi că nu
a fost demonstrat nici un motiv întemeiat al acţiunii. Consilierul i-a comunicat primu-
lui reclamant că acţiunea în cauză nu ţinea de competenţa sa şi că ar fi adecvat de
a urmări obţinerea dreptului de vizite, solicitând comisia să reexamineze ordinul de
plasare sub tutelă.
20. La 20 septembrie 1988, departamentul servicii sociale a desfăşurat o
nouă reuniune cu privire la plasarea sub tutelă a copilului. Reclamanţii nu au
participat la reuniune, dar reclamanta a fost reprezentată de un preot. Departa-
mentul a avut anterior întrevederi cu primul reclamant pentru a obţine informaţii
cu privire la acestuia şi, cu consimţământul lui, a interogat medicul lui şi poliţia
la acest subiect. S-a decis de a permite ambilor reclamanţi să-şi viziteze copilul,
sub supraveghere, de trei ori pe săptămână în incinta unui centru special şi de a-i
instrui cum să-şi exercite funcţiile de părinţi. Progresul realizat urma a fi reevaluat
la un interval de trei luni.
Vizitele la centru au început la 4 octombrie 1988.
22
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
24. În urma unei cereri înaintate de reclamantă, o comisie pentru copii a exa-
minat la 20 iunie 1989 chestiunea plasării sub tutelă. Reclamanta a asistat la şedinţă
însoţită de primul reclamant, care o reprezenta. Raportorul a furnizat comisiei un nou
raport al departamentului servicii sociale care conţinea informaţii la zi cu privire la A.
Raportul evidenţia problemele confruntate pe parcursul perioadei vizitelor, faptul că
A. era fericit şi se dezvolta bine în familia adoptivă şi că se caută persoanele capabile
să-l adopte. De asemenea, comisiei i-a fost furnizat dosarul examinat în cadrul comi-
siilor precedente.
23
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
24
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Judecătorul a concluzionat:
„În opinia mea, concluzia finală este că părinţii naturali nu-şi dau acordul din motive nerezonabile.
Ei refuză să-şi dea consimţământul deoarece ei nu sunt părinţi care au început să-şi demonstreze
capacitatea de a se ocupa de copil. Dna McMichael suferă de tulburări mintale grave care pot în orice
moment, decât dacă urmează un tratament medical adecvat, s-o facă incapabilă de a avea grijă nu
numai de copil dar şi de ea însăşi. Chiar şi atunci când starea ei de sănătate nu impune necesitatea
internării în spital, ea nu este capabilă de a exercita facultăţile fizice şi emoţionale elementare de
părinte. Unica capacitate pe care o are este dorinţa de a fi părinte, de a avea copil, dar realizarea
25
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
acestei dorinţe este peste puterile ei. Încapacitatea tatălui de a avea un comportament normal de
părinte faţă de copil este stabilită prin mărturiile dnei K. (vizitator sanitar) şi ale dnei M. (departamentul
servicii sociale), memoriile cărora susţin constatările pe care le-am făcut referitor la vizite ...”
39. La reuniunea unei comisii pentru copii care a avut loc la 4 mai 1993, s-a
anunţat că părinţii temporari cu care a locuit A. începând cu 23 decembrie 1987 inten-
ţionau să-l adopte. Comisia a decis menţinerea tutelei, cu condiţia ca A. să locuiască
în continuare cu părinţii temporari.
40. La 25 mai 1993, judecătorul tribunalului local a acceptat cererea formulată
de părinţii temporari de a-l adopta pe A. Efectul ordonanţei de adopţie era investirea
părinţilor temporari cu toate drepturile şi datoriile de părinte asupra lui A.
41. La 21 septembrie 1993, o comisie pentru copii a decis ridicarea tutelei, A.
fiind adoptat şi toate rapoartele privind condiţia lui curentă fiind favorabile.
A. Drepturile părinţilor
26
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
43. Poziţia persoanelor care pot exercita drepturile de părinte este reglemen-
tată de legea fin 1986 privind modificarea legislaţiei scoţiene cu privire la părinţi şi
copii („legea din 1986”). În general, legea din 1986 a suprimat distincţiile juridice între
copii născuţi în căsătorie şi în afara ei. Totuşi, în ceea ce priveşte drepturile părinţilor
persistă o diferenţă, după cum apare din articolul 2 (1) care prevede:
„(a) mama unui copil exercită autoritatea de părinte indiferent dacă este sau a fost căsătorită cu
tatăl copilului;
(b) tatăl unui copil nu poate exercita autoritatea de părinte decât dacă este căsătorit cu mama
copilului sau a fost căsătorit cu ea la momentul conceperii sau ulterior.”
Articolul 2 (1) cade sub rezeva articolului 3, care permite oricărei persoane să
revendice un interes sesizând tribunalul pentru a obţine un ordin cu privire la drep-
turile părinteşti (paragraful 1). Tribunalul, fiind obligat să ţină cont, în primul rând, de
bunăstarea coplului, poate să nu emită un astfel de ordin decât dacă aceasta ar fi în
interesul copilului (paragraful 2). Tatăl natural al unui copil născut în afara căsătoriei
(care, în mod automat, nu se bucură de dreptul garantat de paragraful 2 (1)) poate
obţine drepturile de părinte, inclusiv de tutore, custodie sau vizite în temeiul acestei
proceduri, sesizând Court of Session sau tribunalul local. Dacă mama îşi dă consim-
ţământul, chestiunea va fi examinată prompt.
B. Măsuri obligatorii de plasare în custodie
44. În Scoţia, dispoziţiile aplicabile copiilor care ar putea necesita măsuri obli-
gatorii de plasare în custodie sunt enunţate în Partea III a legii din 1986, completată
prin regulamente şi, în special, regulamentul din 1986 cu privire la procedura în faţa
comisiilor pentru copii.
1. Cadrul instituţional
(a) Autoritatea locală
45. Potrivit articolului 20 din legea din 1986, autoritatea locală (în speţă, consi-
liul regional din Strathclyde) are o responsabilitate generală de a promova protecţia
socială în regiune. În termeni mai precişi, datoria ei este de a ancheta şi de a comuni-
ca raportorului cazurile copiilor care ar putea necesita măsuri obligatorii de plasare în
custodie, de a furniza rapoarte comisiilor pentru copii cu privire la copii şi de a imple-
menta condiţiile de plasare sub tutelă impuse de comisiile pentru copii.
(b) Raportorul
46. Raportorul este numit în temeiul articolului 36 din legea din 1986 de către
autoritatea locală. Deşi este angajat de autoritatea locală, el trebuie să exercite pute-
rea de apreciere în mod independent şi activează separat de departamentul servicii
sociale. El nu poate fi revocat fără consimţământul ministrului de interne. El este
obligat să decidă dacă o cauză trebuie să fie deferită unei comisii pentru copii şi să
convoace astfel de audieri în caz de necesitate.
(c) Comisiile pentru copii
47. Comisiile pentru copii decid dacă un copil constituie obiectul măsurilor
obligatorii de plasare sub tutelă şi, în caz afirmativ, care măsuri sunt adecvate. În
27
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
conformitate cu articolul 34 din legea din 1986, comisia pentru copii este compusă
de un preşedinte şi doi membri aleşi din colegiul specialiştilor în domeniul copiilor.
Ministrul afacerilor interne desemnează un astfel de colegiu pentru fiecare autoritate
locală. Durata mandatului membrilor este specificată de ministru; ei pot fi revocaţi în
orice moment de către ministru, dar numai cu consimţământul judecătorului suprem
din Scoţia, Preşedintele Court of Session (articolul 33 şi anexa 3 la legea din 1986,
articolul 7 (1) din legea cu privire la organele jurisdicţionale şi de anchetă din 1992).
În practică, membrii sunt iniţial desemnaţi pentru o perioadă de doi ani şi, de obicei,
mandatul lor se prelungeşte pentru un termen de cinci ani. Ei pot fi revocaţi numai sub
rezerva unor circumstanţe excepţionale.
În termenii dreptului intern, comisia pentru copii este considerată ca un organ
juridicţional (tribunal). Ea se supune legislaţiei aplicabile organelor jurisdicţionale sco-
ţiene (a se vedea paragraful 61 din anexa 1 la legea cu privire la organele jurisdicţi-
onale şi de anchetă din 1992). Membrii comisiei se bucură de imunitate judiciară în
raport cu procedura detenţiei ilegale sau în defăimare, în acelaşi mod ca şi judecătorii
instanţelor inferioare.
48. Comisia poate examina cauza unui copil numai dacă ea a fost deferită de
raportor şi dacă sunt stabilite anumite motive pentru deferire, atât prin acordul copilu-
lui şi a părinţilor cât şi printr-o decizie a tribunalului local. Astfel de motive enunţate în
articolul 32 din legea din 1986, includ:
„(c) lipsa îngrijirii din partea părinţilor riscă să cauzeze suferinţe inutile copilului sau să prejudicieze
grav sănătatea sau dezvoltarea lui.
28
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
37 (4)). Dacă comisia pentru copii nu poate statua, ea poate elibera un mandat, care
poate fi reînnoit o dată, solicitând plasarea pentru o perioadă de douăzeci şi una de
zile (articolul 37 (4) şi (5)). Ulterior, raportorul poate solicita Sheriful-lui să elibereze un
nou mandat pentru menţinerea plasării pentru o perioadă de douăzeci şi una de zile
(articolul 37 (5A)). Copilul şi părinţii lui au dreptul să fie audiaţi înainte de eliberarea
unui astfel de mandat de către o comisie pentru copii sau de către Sheriff.
(b) Obligaţiile raportorului
51. Raportorul este obligat să notifice părinţii copilului despre şedinţa comisiei
pentru copii cel puţin cu şapte zile înainte. De asemenea, el trebuie să comunice îna-
intea primei audieri o declaraţie a motivelor deferirii, precum şi să solicite autorităţilor
locale să prezinte un raport cu privire la copil şi antecedentele sale sociale. Autorita-
tea locală este obligată să răspundă solicitării raportorului (articolul 39 (4) din legea
din 1968).
(c) Persoanele care au dreptul să asiste la dezbaterile comisiei pentru copii
52. Unul dintre părinţi are dreptul să asiste la toate etapele procedurii în faţa
comisiei. Termenul „părinte” exclude tatăl unui copil născut în afara căsătoriei, dar
include o persoană căreia i s-au acordat drepturile paterne în temeiul articolului 3 din
legea din 1986 (articolul 4 (1) şi 30 (2) din legea din 1968). Un părinte poate fi repre-
zentat de orice persoană la alegerea lui (articolul 11 din regulamentul din 1986).
(d) Tutorele
53. În cazul în care preşedintele comisiei consideră că există un conflict de
interese între copil şi părinte, el este abilitat să desemneze o persoană cunoscută ca
tutore să reprezinte copilul (articolul 34A din legea din 1968).
(e) Stabilirea motivelor de deferire
54. La prima audiere a comisiei, membrii ei trebuie să se asigure că motivele
deferirii sunt acceptate de copil şi de părinte. Dacă ele sunt acceptate de ambele părţi,
audierea poate continua. În caz negativ, comisia îl va obliga pe raportor să solicite tri-
bunalului local să decidă dacă motivele deferirii sunt stabilite. O astfel de cerere trebuie
înaintată în termen de şapte zile şi examinată în termen de douăzeci şi opt de zile. Pă-
rinţii pot participa în calitate de părţi şi pot fi reprezentaţi. Audierea este desfăşurată în
camere, cu alte cuvinte în privat, în interesul copilului. În urma audierii, Sheriff-ul poate
revoca deferirea sau, în cazul în care el consideră că motivele sunt stabilite, să remită
cauza raportorului. Raportorul va organiza o altă comisie care urmează să examineze
cauza şi să adopte o decizie (articolul 42 (6) din legea din 1968).
(f) Examinarea cauzei de către comisia pentru copii
55. La această etapă, după discutarea cazului cu copilul, părintele sau părinţii,
tutorele şi reprezentantul care asistă la audiere, comisia trebuie să examineze aran-
jamentele în scopul protejării intereselor copilului (articolul 43 din legea din 1968). Ea
poate, printre altele,
(1) decide că nu se impune o altă măsură şi se desisizează de cauză;
29
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
30
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
31
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
32
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
33
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
„(primo) articolul 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în termenii căruia în
speţă lipsa accesului la informaţii contravine articolului în cauză, şi
(secundo) articolul 8 din Convenţie, termenii căruia sunt menţionaţi şi invocaţi, pentru a demonstra
că dreptul la viaţa privată şi de familie etc., este de asemenea încălcat în speţă”.
ÎN DREPT
71. În memoriul său adresat Curţii reclamanţii au reiterat revendicările lor, avansate
în cererea adresată Comisiei (paragraful 67 supra), că retragerea copilului lor din custodie
şi grijă, sistarea vizitelor la el şi darea lui spre adopţie au contravenit dispoziţiilor articolului
8 din Convenţie. Obiectul litigiului deferit Curţii este delimitat de decizia Comisiei de admi-
sibilitate (a se vedea printre altele, hotărârea din 21 februarie în cauza Powell şi Rayner
contra Regatului Unit, Seria A nr. 172, p. 13, paragraful 29). Respectiv, din moment ce
plângerile în cauză au fost declarate inadmisibile de către Comisie pentru lipsa manifestă
de fundament (paragraful 68 supra), Curtea nu are competenţa de a le examina.
72. În faţa Curţii, reclamanţii au depus o altă plângere care nu a fost examinată
în raportul Comisiei, şi anume că ultima decizie a tribunalului regional local şi a Cout
of Session de a permite adopţia lui A. a fost adoptată în mod incorect în consecinţa
lipsei posibilităţii de a refuta toate probele prezentate în timpul procedurii precedente
relativ la plasarea copilului în custodie.
La momentul când petiţia autorităţii locale a fost audiată de către tribunalului regio-
nal (între 18 iunie şi 27 iulie 1990) primul reclamant a obţinut drepturile paterne cu privire
la A., în temeiul căsătoriei lui din 24 aprilie 1990 cu reclamanta (paragraful 33 supra).
Probele documentare prezentate tribunalului au fost comunicate reclamanţilor, care au
participat la procedură în calitate de părţi, reclamanta fiind reprezentată de un avocat (pa-
ragraful 33). Ordinul Sheriff-ului de a elibera pe A. spre adopţie a fost confirmat de către
Court of Session în baza recursului depus de reclamanţi, care au persistat în recursul său
în pofida imposibilităţii evidente de a obţine câştig în cauză. (paragrafele 34 şi 37 supra).
În lumina constatării Curţii cu privire la procedura de plasare în custodie (para-
graful 84 infra) şi a faptului că comunicarea deplină a documentelor relevante a fost
efectuată în timpul procedurii de adopţie, Curtea nu consideră necesar de a decide
dacă scopul cauzei deferite Curţii se extinde şi asupra acestei plângeri.
73. Reclamanţii au afirmat că în memoriile sale adresate Curţii, Guvernul ur-
mărea scopul să „ofere noi probe care nu fusese anterior prezentate Comisiei” şi că
astfel de inserări nu sunt admise.
Curtea notează că elementele „noi” care erau incluse în memoriul Guvernului
cuprindeau detalii ample cu privire la faptele care susţin plângerile declarate admisi-
bile de către Comisie sau din argumentele juridice referitoare la fapte. Curtea nu este
împiedicată de a face cunoştinţă cu acest material în măsura în care el este conside-
rat pertinent (a se vedea articolul 41 paragraful 1 din regulamentul A al Curţii)
34
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
35
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
36
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A nr. 46, p. 23, paragraful 53). Cu toate acestea, în pofida caracteristicilor speciale
ale deciziei care trebuie adoptată, dreptul la un proces echitabil în contradictoriu im-
plică, în principiu, „posibilitatea de a cunoaşte şi de a comenta observaţiile depuse
sau probele prezentate de cealaltă parte” (a se vedea hotărârea din 23 iunie 1993 în
cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei, Seria A nr. 262, p. 25, paragraful 63). În contextul
prezentului caz, faptul că astfel de documente esenţiale ca rapoartele sociale nu au
fost comunicate poate afecta abilitatea părinţilor participanţi nu numai de a influenţa
decizia comisiei în cauză, dar, de asemenea, de a estima prospectele de atacare a
deciziei în faţa tribunalului local.
2. Tribunalul local
37
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
3. Concluzie
84. Astfel, dna McMichael nu a beneficiat de „un proces echitabil, în sensul ar-
ticolului 6 paragraful 1 la ambele etape a procedurii de plasare sub tutelă a fiului său
A. Respectiv, a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1.
85. În continuare, reclamanţii au pretins că, din cauza incapacităţii lor de a con-
sulta rapoartele confidenţiale şi documentele prezentate comisiei pentru copii, a avut
loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
38
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
terea drepturilor lui paterne în calitate de tată natural, cu toate că dispunea de toate
posibilităţile. În opinia Guvernului, presupunând că imposibilitatea primului reclamant
de a se implica în procedura de plasare poate fi considerată rezonabilă şi justificată
(paragraful 98 infra), este incoerent de a constata că o ingerinţă în viaţa lui de familie
cauzată de această procedură contravine dispoziţiilor articolului 8.
În al doilea rând, Guvernul a susţinut că din moment ce necomunicarea recla-
mantei a documentelor prezentate comisiei pentru copii a privat procedura de carac-
terul echitabil şi a încălcat drepturile ei garantate de articolul 6 paragraful 1, a fost
necesar de a examina aceeaşi plângere sub aspectul articolului 8, dat fiind că nici o
plângere separată nu a fost ridicată.
90. Cât priveşte primul argument al Guvernului, este adevărat că iniţial, la sfâr-
şitul anului 1987 şi începutul anului 1988, reclamanta a negat paternitatea primului
reclamant şi că prima dată când documentele nu au fost comunicate în timpul audierii
în faţa unei comisii pentru copii a avut loc cu două săptămâni înainte de înscrierea
numelui primului reclamant în certificatul de naştere al copilului (4 şi 18 februarie 1988
respectiv) (paragrafele 7, 11, 14, 15 şi 18 supra). Or, primul reclamant a revendicat
paternitatea la 27 ianuarie 1988 şi chiar la momentul acestei audieri iniţiale în faţa
comisiei pentru copii el locuia împreună cu reclamanta şi era, în special în calitatea
lui de reprezentant al acesteia, profund asociat în încercarea de a obţine dreptul la
vizite (paragrafele 7, 13, 14 şi 15 supra). În continuare, ambii reclamanţi au acţionat
în comun în efortul de a recupera custodia asupra copilului şi dreptul de a-l vizita, nu
numai în cadrul procedurii juridice în faţa comisiei pentru copii şi tribunalului local, dar
de asemenea în demersurile adresate departamentului servicii sociale al autorităţii
locale (paragrafele 18 şi 20-25 supra). Pe parcursul perioadei relevante, ei locuiau
împreună şi duceau o „viaţă de familie” comună în măsura posibilă, ţinând cont de
internarea periodică a reclamantei în spital (paragrafele 16 şi 30 supra).
În aceste circumstanţe speciale, Curtea consideră că trasarea diferenţei sub-
liniate de Guvern între cei doi membri ai cuplului reclamant nu ar reflecta realitatea
situaţiei.
91. Cât priveşte cel de-al doilea argument al Guvernului, Curtea ar evidenţia
diferenţa care există în natura intereselor protejate de articolele 6, paragraful 1, şi 8.
Astfel, articolul 6 paragraful 1 instituie o garanţie procedurală, şi anume „dreptul la
un tribunal” la determinarea „drepturilor şi obligaţiunilor cu caracter civil” (a se vedea
hotărârea din 21 februarie 1975 în cauza Golder contra Regatului Unit, Seria A nr. 18,
p. 18, paragraful 36), pe când exigenţa procedurală inerentă articolului 8 nu numai că
reglementează procedurile administrative şi procedura judiciară, dar este subordona-
tă unui scop mai amplu de garantare a respectării adecvate, printre altele, şi a vieţii
de familie (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 8 iulie 1987 în cauza B contra
Regatului Unit, Seria A nr. 121-B, p. 72-74 şi 75, paragrafele 63-65 şi 68). Diferenţa
între scopul urmărit de garanţiile respective oferite de articolele 6, paragraful 1, şi 8
poate, în lumina circumstanşelor particulare, justifica examinarea a aceluiaşi set de
fapte sub aspectul ambelor articole (a compara, spre exemplu, hotărârea în cauza
Golder, p. 20-22, paragrafele 41-45 şi hotărârea din 8 iulie 1987 în cauza O. contra
Regatului Unit, Seria A nr. 120-A, p 28-29, paragrafele 65-67).
39
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
94. În cele din urmă, primul reclamant a pretins că a fost victima unui tratament
discriminatoriu, fapt ce contravine articolului 14 din Convenţie, care prevede:
„Exercitare drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără
nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau oricare
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie”.
40
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Prin urmare, dl McMichael era plasat într-o poziţie mai puţin avantajoasă în ter-
menii legii decât un tată căsătorit. Trebuie de remarcat faptul că chiar şi după ce mama
copilului a recunoscut calitatea lui de tată în februarie 1988 (paragraful 18 supra), el nu
a încercat să obţină un ordin de recunoaştere a drepturilor paterne, ceea ce i-ar fi per-
mis să participe împreună cu dna McMichael în calitate de parte la procedură.
97. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, o diferenţă de tratament este dis-
criminatorie dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există o legătură rezona-
bilă de proporţionalitate între mijloacele angajate şi scopul urmărit (a se vedea, printre
altele, hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx contra Belgiei, Seria A nr. 31,
p. 16, paragraful 33).
98. Plângerea dlui McMichael este îndreptată în mod esenţial împotriva statu-
tului lui de tată natural potrivit dreptului scoţian.
După cum a remarcat Comisia „este axiomatic că natura relaţiei taţilor naturali
cu copiii lor va varia în mod inevitabil, de la ignoranţă şi indiferenţă la o relaţie apropi-
ată şi stabilă, care nu este diferită de unitatea familiei pe bază matrimonială” (paragra-
ful 125 din raport). După cum a explicat Guvernul, scopul legislaţiei relevante, întrată
în vigoare în 1986, este de a furniza un mecanism pentru identificarea taţilor „care
merită„ şi care ar putea obţine drepturile paterne, prin protejarea intereselor copilului
şi a mamei. În opinia Curţii, acest scop este legitim şi condiţiile impuse taţilor naturali
pentru recunoaşterea rolului lor de părinte respectă principiul proporţionalităţii. Prin
urmare, Curtea este de acord cu Comisia că a existat un obiectiv şi o justificare rezo-
nabilă pentru diferenţa de tratament reclamată.
99. În concluzie, nu a existat nici o încălcare a articolului 14 combinat cu artico-
lul 6 paragraful 1 sau articolul 8 cu privire la primul reclamant.
A. Prejudiciul moral
101. Reclamanţii, care au beneficiat de asistenţă juridică, nu au revendicat ram-
bursarea costurilor şi cheltuielilor. În schimb, avocatul lor a solicitat „o compensaţie
financiară adecvată ambilor reclamanţi pentru neliniştea, durerea suferite şi prejudiciul
cauzat sănătăţii”. El a cerut acordarea compensaţie pentru „daune considerabile”.
102. Potrivit argumentului principal al Guvernului, ţinând cont de faptele cau-
zei, era imposibil de a susţine că rezultatul procedurii de plasare în faţa a trei comisii
pentru copii în cauză (la 4 februarie 1988, 13 octombrie 1988 şi 5 septembrie 1989
– paragrafele 15-17, 21 şi 24-27 supra) ar putea fi diferit dacă reclamanta ar fi con-
sultat toate documentele relevante în loc să asculte expunerea verbală a conţinutului
41
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
42
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
5. Susţine, cu şase voturi contra trei, că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragra-
ful 1 din Convenţie cu privire la al doilea reclamant;
6. Susţine, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie cu
privire la al doilea reclamant;
7. Susţine, în unanimitate, că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 14 din Conven-
ţie combinat cu articolul 6 paragraful 1 sau articolul 8 cu privire la primul reclamant;
8. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor în co-
mun, în termen de trei luni, suma de 8000 ₤ cu titlu de prejudiciu moral;
9. Respinge restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă.
Marc-André Eissen
Grefier
43
McMICHAEL
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
puţin odată cu acceptarea de către dna McMichael a paternităţii dlui McMichael (18
februarie 1988- a se vedea paragraful 18 din hotărâre), viaţa lor de familie presupu-
nea partajarea relaţiei paterne vizavi de copilul lor. Prin urmare, articolul 8 se aplica
atât dlui McMichael cât şi dnei McMichael. Ne subscriem parţial opiniei colegilor
noştri în ceea ce priveşte constatarea existenţei unei ingerinţe nejustificate în viaţa
de familie a dlui McMichael în rezultatul limitării accesului la anumite documente
prezentate spre examinare în timpul procedurii juridice la care el nu era parte şi nici
nu a solicitat de a fi parte.
Este adevărat că, spre deosebire de dna McMichael, el nu putea deveni
în mod automat parte la procedură, în pofida faptului că paternitatea lui fusese
recunoscută. Oricum, exigenţa prezenţei părinţilor naturali, chiar a celora în cir-
cumstanţele similare cu cele ale dlui McMichael, pentru a obţine recunoaşterea
drepturilor paterne înainte de a putea participa la procedura privind îngrijirea are
un obiectiv şi o justificare rezonabilă. Scopul dispoziţiilor legislative relevante este
legitim şi condiţiile impuse părinţilor naturali la obţinerea rolului lor patern respectă
principiul proporţionalităţii. Potrivit concluziilor Curţii, reclamarea dlui McMichael
a discriminării în termenii articolului 14 din Convenţie a fost respinsă în unani-
mitate (a se vedea paragraful 98 din hotărâre). Bineînţeles, în cazul lui această
exigenţă nu pare a fi oneroasă. După cum se evidenţiază în hotărâre, în contextul
revendicării reclamantului în termenii articolului 6 paragraful 1, cel puţin începând
cu data de 18 februarie 1988, cererea adresată de către acesta privind obţinerea
unui ordin pentru drepturile paterne ar fi fost examinat în mod urgent - şi posibil
fără vreo dificultate - dat fiind consimţământul mamei (a se vedea paragraful 77
din hotărâre).
4. Concluziile menţionate anterior cu privire la fapte trebuie să fie aplicabile
în mod egal în contextul articolului 8. Considerăm a fi incompatibil şi contrar logicii
sistemului Convenţiei că restricţiile unui statut juridic care sunt considerate, în ter-
menii unei eventuale discriminări în temeiul articolului 14, de a avea un obiectiv şi o
justificare rezonabilă nu trebuie să fie justificate în mod similar în ceea ce priveşte
exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantată de articolul 8 (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 6 septembrie 1978 în cauza Klass şi alţii
contra Germaniei, Seria A nr. 28, p. 31, paragraful 68). În continuare, cât priveş-
te accesul la documentele examinate într-un proces privind îngrijirea la care dna
McMichael a fost parte, nu înţelegem motivul pentru care dlui McMichael ar merita
o protecţie mai mare sub aspectul articolului 8 decât cea garantată de articolul 6
paragraful 1, în cazul în care el ar alege să nu obţină recunoaşterea drepturilor lui
de părinte garantate de dreptul scoţian. Chiar dacă dreptul şi practica interne pri-
vind poziţia procedurală a părinţilor care participă la procedura privind îngrijirea ar
respecta standardele Convenţiei, în absenţa unui ordin privind drepturile paterne în
favoarea dlui McMichael, el nu ar beneficia de acces la documente. Articolul 8 nu
trebuie să fie interpretat ca împiedicând impunerea condiţiilor rezonabile, în intere-
sele mamei şi a copilului, asupra participării taţilor naturali, chiar dacă paternitatea
lor este recunoscută, la procedura de îngrijire cu dreptul la acces la astfel de mate-
riale cu caracter delicat cum sunt rapoartele medicale.
44
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
45
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
46
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
26 aprilie 1995
Nota Grefei
1
Cauza poartă numărul 52/1993/447/526. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
47
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
48
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
49
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
martie 1988, în conformitate cu articolul 144 alin. 2 din Constituţia Federală (paragraful
22 infra) Curtea Constituţională a refuzat să accepte plângerea reclamantului. Ea a con-
statat că partea esenţială a plângerii se referea la pretenţii precum că legislaţia ordinară
a fost incorect aplicată. Odată ce plângerea nu aborda chestiuni de drept constituţional,
ea nu avea sorţi de izbândă. Dezbateri nu au avut loc.
12. La 6 august 1987, înaintea recursului său constituţional, reclamantul a îna-
intat un apel la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshof) în care el a pretins că
decizia din 20 iulie 1987 a fost nelegitimă şi că autorităţile administrative ar fi trebuit
să organizeze o audiere. El a solicitat ca decizia să fie casată şi să fie organizată o
audiere în faţa Curţii Administrative.
La 21 septembrie 1989 Curtea Administrativă a respins recursul reclamantului
ca fiind neîntemeiată în sensul articolului 42 (1) din legea cu privire la Curtea Adminis-
trativă (paragraful 18 infra). Curtea a constatat că o audiere orală în faţa Ministerului
nu era necesară şi a respins cererea reclamantului pentru o astfel de audiere în faţa
Curţii propriu-zise în conformitate cu articolul 39 (2) (6) din legea cu privire la Curtea
Administrativă (paragraful 21 infra).
13. În hotărâre au fost expuse următoarele motivaţii:
“Reclamantul susţine în primul rând că motivele deciziei date în prima instanţă restrângeau în
mod greşit suprafaţa asupra căreia se aplica autorizaţia din 1973; revocarea autorizaţiei, care
a fost reconfirmată în recurs, fără ca această chestiune – ridicată în recurs – să fi fost abordată,
conservă un caracter contestabil. Curtea nu poate discerne o atare contradicţie. Revocarea de
către administraţia de primă instanţă a regimurilor apelor, confirmată de administraţia reclamată,
se referea – potrivit textului ordonanţei formale – la autorizaţia din 1973 fără careva restricţie.
Similar, în motivaţia oferită în decizia din 5 decembrie 1986 a Guvernatorului Landului cuvintele
“unde cariera de pietriş a fost deja închisă” sunt folosite atunci când este menţionată parcela 514-1
KG Theresienfeld, acestea sunt pur şi simplu preluate din decizia din 30 iulie 1973 prin care a fost
acordată autorizaţia. Mai mult ca atât, utilizarea expresiei “parte a terenului” (Teilflache) doar pre-
cizează - în contextul înşiruirii evenimentelor anterioare – sensul atribuit de aceeaşi administraţie
pentru descrierea sumară care figurează în decizia prin care a fost acordată autorizaţia revocată.
Aceasta nu este o precizare obligatorie din punct de vedere juridic şi nici într-un caz ea nu limitează
revocarea ca atare, care în toate cazurile se referea la autorizaţia din 1973 în întregime, indiferent
de modul cum indicaţia “unde cariera de pietriş a fost deja închisă” – care nu este definită în mod
exact – este înţeleasă. Este astfel clar, fără necesitatea de a aborda detaliile transmiterii sesizării,
că nici comentariul anterior menţionat din decizia primei instanţe nici absenţa vreunei referinţe la
aceste chestiuni în decizia contestată nu s-au soldat cu o interferenţă în drepturile reclamantului.
Nu este relevant faptul dacă rezervarea dreptului de a revoca autorizaţia potrivit articolului 21 (1)
din legea cu privire la regimul apelor din 1959 a fost inclusă adecvat în decizia din 1973, odată
ce această decizie devenise finală şi prevederea incidentă menţionată anterior de asemenea de-
venise juridic efectivă. Curtea este de acord cu administraţia reclamată şi, în această privinţă, cu
reclamantul în sensul că atunci când o rezervare a dreptului de revocare nu este specificată mai
detaliat, precum în cazul de faţă, revocarea este justificată numai atunci când există suficiente
motive obiective pentru aceasta; totuşi, (şi aici opinia Curţii nu coincide cu cea reflectată în decizia
contestată), aceasta ar putea să derive doar din consideraţiile de interes public, odată ce dreptul
de revocare nu a fost rezervat în interesele unor terţe părţi. În final, revocarea unei decizii potrivit
legii cu privire la regimul apelor poate fi percepută ca fiind obiectiv justificată dacă aceasta poate
fi considerată necesară în sensul legii; şi aceasta este aplicabilă doar când ea nu serveşte inte-
reselor ce pot fi estimate în conformitate cu prevederile legii cu privire la regimul apelor fără vreo
necesitate specifică pentru revocare.
Reclamantul critică administraţia reclamată pentru că a confirmat revocarea autorizaţiei cu privire
la utilizarea apelor fără vreun motiv valid.
Reclamantul se plânge că în decizia de prima instanţă şi în decizia atacată se afirmă, printre altele,
50
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
51
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
citat de reclamant, s-a confirmat faptul că săpăturile au fost efectuate în partea de vest a carierei,
însă a mai fost indicat că deşeuri domestice au fost depistate acolo şi că nu poate fi negat faptul că
împreună cu acestea au fost înhumate şi chimicate; de aceea, posibilitatea blocării terenului fără
a-l elibera de deşeuri a fost respinsă din motive tehnice şi din cauza pericolului înhumării împreună
cu acestea şi a butoaielor. În scrisoarea administraţiei districtului din 18 iunie 1986 se afirma că
deşeurile domestice încă rămase în partea curăţată (de vest) vor fi evacuate odată cu adoptarea
deciziei de curăţare completă a terenului. Astfel, nu a fost dovedit că partea de vest a terenului în
cauză este liberă de orice deşeuri periculoase şi nici nu a fost refutat argumentul că descărcările
ulterioare a deşeurilor permise, de asupra deşeurilor aflate deja în zonă, trebuie stopate anume în
scopul evacuării deşeurilor existente.
Din aceste motive şi deoarece, după cum a fost detaliat anterior, nici un fel de descărcări de deşe-
uri pe viitor în arealul menţionat nu ar trebui să fie permise şi nu ar trebui să existe nici o gunoişte
acolo, fiind încă în curs lucrările de curăţare. Prin urmare nu a fost nevoie de existenţa unui „pro-
gram de curăţare definitivă”, după cum afirmă reclamantul, înainte ca să poată fi oprite descărcările
autorizate ulterioare (prin revocarea autorizaţiei). Prin aceasta însă un astfel de program de cură-
ţare nu este prenotat; există toate şansele ca un astfel de program să necesite autorizaţii speciale;
şi chiar o continuare parţială a operaţiunilor curente de descărcare până la demararea unui proiect
de curăţare nu poate fi privită din aceste considerente ca justificabilă.
Potrivit reclamantului concluzia s-a dovedit a fi greşită din cauză că nu a fost estimată ponderea
intereselor; aceasta se referă, pe de o parte, la acele municipalităţi ce ar fi pe viitor private de
instalaţiile sale de descărcare a deşeurilor, şi, pe de alta, la reclamant, care s-ar fi ruinat financiar.
Cât despre municipalităţile menţionate anterior, reclamantul nu le poate reprezenta interesele în
mod legal odată ce acestea sunt interesele părţilor terţe, şi cu atât mai mult că este clar că perico-
lul impus de deşeurile aruncate afectează un număr mult mai mare de oameni, după cum reiese
din faptul notoriu precum că din cauza mărimii sale, bazinul Mitterndorf serveşte în calitate de
un rezervor pentru apa potabilă. Aceleaşi consideraţii ale interesului public sunt valide în privinţa
intereselor economice ale individului; administraţia reclamată nu a neglijat, după cum afirmase
reclamantul, consideraţiile relevante, odată ce în decizia contestată se afirmă, printre altele, că în
cazul dat „ponderea interesului public în asigurarea livrării de apă potabilă o întrece pe cea a inte-
resului economic în continuarea operaţiunii de descărcare a deşeurilor”. Este la fel incorect precum
că chestiunea învinuirii în descărcarea deşeurilor interzise a jucat vreun rol în revocare, odată ce
revocarea viza autorizaţia şi în acest fel operaţiunea de descărcare permisă până la acel moment
de această autorizaţie.
Reclamantul, de asemenea, se plânge că nu i s-a comunicat numele inginerului hidraulic care a
fost oficial desemnat ca expert când avizul acestuia a fost adus la cunoştinţă în comunicatul (Vor-
halt) din 18 martie 1987 al administraţiei reclamate. Reclamantul, totuşi, nu a contrazis comentariul
din decizia contestată că avocatul său a fost informat despre numele expertului în cadrul unei con-
sultări complete a dosarului la 22 aprilie 1987. Odată ce reclamantul era familiarizat cu „originalul”
avizului respectiv (la acesta se face referinţă în recurs), el a fost de asemenea conştient de data
exactă a avizului, care nu a fost indicată în comunicatul administraţiei reclamate. În continuare,
reclamantul criticase acelaşi expert pe motiv că avizul acestuia nu conţinea nici o „constatare
factologică”, o chestiune la care deja s-a făcut referinţă în răspunsul la comunicatul administraţiei.
Modalitatea în care a fost abordată această chestiune în decizia atacată a fost prezentată în ex-
punerea factologică. Avizul tehnic transmis în cadrul procedurilor de recurs consta într-o expertiză
a aceloraşi fapte asupra cărora administraţia de primă instanţă şi-a întemeiat decizia sa; această
estimare tehnică în apel viza în special – ţinând cont de recursul reclamantului – anume elucidarea
faptului dacă situaţia factologică (care a fost în esenţă identică atât în prima instanţă, cât şi în re-
curs) ar trebui să conducă la calificarea juridică oferită de Guvernator; aceasta nu era o întrebare
de estimare a faptelor schimbate sau substanţial completate. Din această cauză, expertul desem-
nat de administraţia reclamată a fost nevoit să stabilească din nou faptele care ar servi ca bază
în acest sens. Într-un caz ca cel din speţă este dificil de a concepe că nu se cunoşteau faptele pe
care s-a bazat avizul expertului sau să se facă din nou trimitere la modul în care s-au produs. Prin
„documente ale părţilor terţe” (Fremdakten) – un termen folosit de câteva ori în raportul expertului
– de obicei se înţeleg, după cum se poate deduce uşor din context, documente ce nu au fost alcă-
tuite de autoritate (în acest caz autoritatea reclamată) ca atare; odată ce întrebările abordate întot-
deauna vizau respectivele descărcări de deşeuri, este clar că se aveau în vedere documentele cu
privire la regimul apelor emise de alte autorităţi decât administraţia reclamată şi cu privire la terenul
în cauză. Cât despre critica expresă a reclamantului faţă de faptul că expertul n-a fost destul de
explicit în ceea ce el a avut în vedere prin „abuzuri depistate”, ar trebui remarcat că imediat după
52
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
acel pasaj urmează o explicaţie mai detaliată, în particular prin referinţă la eşecurile de conforma-
re la decizia din 21 septembrie 1972 şi condiţia 9 a deciziei din 30 iulie 1973, prin care se au în
vedere evenimentele care au dus la revocarea de către Guvernator la 16 mai 1983 a autorizaţiei
de descărcare a reziduurilor distilatorii. Întreg comentariu referitor la aceasta, totuşi, are un impact
neînsemnat asupra revocării, fiindcă el a fost efectuat de expert numai în legătură cu remărcile sale
generale vizând necesitatea unei definiţii precise a deşeurilor în cazul când ar exista un control
eficient a maselor descărcate. Un răspuns separat la întrebarea – pusă în observaţiile de răspuns
la comunicatul administraţiei reclamate şi repetate în recursul dat – dacă a fost luat în consideraţie
faptul că în partea de est a zonei vizate exista o masă comprimată a deşeurilor domestice de cca
18 metri grosime pe suprafaţa locului vizat nu este considerat de Curte ca fiind de importanţă deci-
sivă în ceea ce priveşte revocarea ce stopează descărcările de mai departe odată ce – după cum
este prezentat mai detaliat în recursul respectiv - „acum indiscutabil” poate fi presupus că „sub un
strat de 15-18 metri de deşeuri domestice foarte comprimate au fost plasate mii de butoaie, foarte
posibil, cu solvente periculoase neautorizate şi arealul vizat trebuie să fie curăţat – ceea ce face
imposibile toate descărcările ulterioare.
Reclamantul s-a plâns că în raportul expertului lipseau detalii adiţionale despre semnificaţia bazinului
Mitterndorf pentru asigurarea cu apă şi a considerat ca fiind insuficientă referinţa conţinută în raport
la „avizele experţilor din documentele terţilor părţi” şi „literatura de specialitate”. Trebuie doar de atras
atenţie, în primul rând, la reglementările emise de către autoritatea reclamată încă în 1969 (Monito-
rul Federal - Bundesgesetzblatt - nr. 126), care defineşte arealul de conservare a apelor freatice în
periferia căruia este situată zona de descărcare a deşeurilor. În plus - în răspuns la critica din partea
reclamantului – în decizia atacată este corect făcută referinţă la faptul că importanţa arealului era bine
cunoscută. Raportul de studiu din 17 februarie 1987 pregătit de Agenţia pentru protecţia mediului am-
biant (Umweltschutzanstalt), potrivit căruia un test al apelor freatice din 22 octombrie 1986 a arătat,
printre altele, scăderea în continuare a conţinutului de hidrocarbon hlorinat, nu a avut nici o influenţă
asupra avizului expertului în acest context. Aceasta este confirmat într-o notă din partea expertului.
În această ordine de idei, trebuie luat în cont că măsurările au fost bazate doar pe un singur test şi
au fost pur şi simplu „mai bune” decât cele efectuate printr-un test anterior. Chiar şi reclamantul nu
deduce din aceasta că partea periculoasă de est a arealului ar fi astfel fără risc; dacă autorizaţia ar
fi valabilă în continuare, descărcările de mai departe a deşeurilor nu ar putea fi percepute, în opinia
expertului, ca ducând la îmbunătăţirea ulterioară a calităţii apelor freatice. Este imposibil de înţeles
obiecţia reclamantului că nu a existat nici o scurgere de lichid prin stratul „comprimat deschis de 18
metri grosime” de deşeuri domestice. Odată ce se presupune că aceste deşeuri au existat în par-
tea de est, reieşind doar din aceasta nu era lipsit de sens să se împiedice descărcări adiţionale în
conformitate cu autorizaţia prin revocarea acestei autorizaţii, dat fiind necesitatea – menţionată chiar
de reclamant – unei curăţări a terenului vizat. De aceea se poate concluziona că în această privinţă
pretinsele lacune factologice în avizul expertului sunt inexistente.
Reclamantul, de asemenea, greşeşte când susţine că autorizaţia ar fi trebuit revocată numai după
proceduri speciale de recurs în care autoritatea de apel ar fi trebuit să realizeze propria sa investi-
gaţie de fapte. Faptele pe care le-a luat Guvernatorul ca bază au fost detaliat prezentate în decizia
primei instanţe. Deficienţele invocate au fost epuizate în procedurile de recurs sau au fost acum
menţionate în recursul dat. În ambele cazuri, totuşi, reclamantul parţial s-a bazat pe faptele ce erau
irelevante pentru chestiunea revocării.
Curtea nu este de acord cu afirmaţia reclamantului că avizul expertului tehnic în procedurile sesi-
zării iniţiale ar fi viciată fiindcă a conţinut argumente juridice. La capitolul ”Definirea deşeurilor, con-
trolul descărcărilor de deşeuri” este prezentată în primul rând doar clauzele deciziei revocate [acor-
darea autorizaţiei] şi apoi se menţionează aplicabilitatea legii cu privire la substanţele dăunătoare
în legătură cu observaţiile tehnice vizând agenţii de contaminare a apei, cu o rezervă („... ar trebui
verificate de autoritatea de utilizare a apelor ...”); întrebarea dacă revocarea era absolut esenţială
sau dacă deficienţele vizate în articolul 33 (2) din legea cu privire la regimul apelor din 1959 ar pu-
tea fi remediate este abordată din punct de vedere exclusiv tehnic; remarca de încheiere la acest
subiect este în toate cazurile reprodusă în recurs în mod incorect în măsura în care expertul a spriji-
nit revocarea nu în lumina necesităţilor juridice, ci economice. Contrar celor afirmate de reclamant,
expertul nu a prejudiciat aprecierea juridică pe care s-a întemeiat autoritatea reclamată.
În continuare, reclamantul s-a mai plâns că administraţia reclamată nu a solicitat, după cum se
cere, expertize suplimentare. În recurs se face referinţă la posibile alternative revocării şi la un
aviz din 29 aprilie 1986 a unui inginer hidraulic desemnat oficial în calitate de expert din partea
Guvernatorului. Reclamantul deduce din aceasta că aprobarea măsurilor planificate de el ar fi în-
53
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
semnat că revocarea ar putea fi evitată; în acel aviz, totuşi, se sugera – reieşind din ipoteza potrivit
căreia „pericolele ce, în cazul aplicării principiului că prevenirea este mai binevenită decât tratarea”,
exclud „descărcări de mai departe a deşeurilor” (şi s-a afirmat că chiar descărcarea deşeurilor
domestice „în mod cert” au mărit pericolul „în măsură cantitativă semnificativă”) şi în baza faptelor
– că ar trebui abordată „întrebarea revocării autorizaţiei acordate prin decizia Guvernatorului, ON
14’ (i.e. decizia din 1973), „că presupunerile importante, pe care [s-a] bazat acordarea autorizaţiei”
s-au dovedit a fi false. Avizul citat al expertului, ce indică exact în direcţia ce a fost - în ultima instan-
ţă de către autoritatea reclamată – adoptată ulterior, a fost astfel o bază neadecvată pentru obţine-
rea, după cum s-a solicitat, a rapoartelor suplimentare din partea experţilor. Chiar dacă în acelaşi
context în recurs se face referinţă la raportul de expertiză transmis în cadrul procedurilor cu privire
la regimul apelor la 18 noiembrie 1986 în susţinerea opiniei că „varianta de re-depozitare” (evacu-
area finală a „gunoiştii de est” în partea de vest a zonei de descărcare), sugerată de reclamant ca
alternativă revocării autorizaţiei, era „tehnic posibilă”, nu contribuie deloc – în particular în vederea
multor discuţii care, potrivit documentelor administrative, deja au avut loc – la demonstrarea că
investigaţiile suplimentare calificate ca inutile în decizia adoptată, sunt în realitate necesare.
În cele din urmă, Curtea nu poate accepta poziţia reclamantului precum că o audiere orală ar fi
trebuit să aibă loc în scopul specific de examinare a întrebării de revocare; pe de o parte, nu există
nici o prevedere legislativă pentru audiere în acest scop, după cum recunoaşte însuşi reclamantul,
şi, pe de altă parte, chestiunile privind curăţarea locului de descărcare a deşeurilor au fost discutate
din mai multe puncte de vedere, cel mai recent în cadrul lucrărilor de procedură din 18 noiembrie
1986 ce au precedat revocarea de către autoritatea de prima instanţă, şi din acest motiv nu s-a
arătat că „faptele în faţa autorităţii date [erau] atât de lacunare că desfăşurarea sau desfăşurarea
repetată a unei audieri orale” trebuia să fie privită ca fiind „inevitabilă” (articolul 66 (2) şi (3) din
legea cu privire la procedura administrativă generală din 1950).
În consecinţă, reclamantul nu a reuşit să demonstreze că autorizaţia a fost revocată din motive ne-
obiective şi, de aceea, nelegitime. Odată ce astfel, recursul este nefondat, el trebuie respins potrivit
articolului 42 (1) din legea cu privire la Curtea Administrativă. Audierea solicitată a fost respinsă în
conformitate cu articolul 39 (2) (6) din legea cu privire la Curtea Administrativă.
...”
54
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
trebuie să audieze părţile asupra acestui subiect şi să suspende procedura dacă e cazul.”
18. Articolul 42 (1) prevede că, în afara cazurilor prevăzute ca excepţie, de-
ciziile Curţii Administrative fie refuză recursul ca fiind nefondat, fie casează decizia
contestată.
19. În temeiul articolului 42 (2),
“Curtea Administrativă anulează decizia contestată dacă ea este nelegitimă 1. din motivul conţi-
nutului său, [sau]
2. fiindcă autoritatea reclamată n-a dispus de competenţă, [sau]
3. din cauza unei încălcări a regulamentului procedural, prin care
(a) autoritatea reclamată a prestat date factologice ce sunt, într-o privinţă importantă, contrazise
de dosarul cazului, sau
(b) faptele necesită investigaţie suplimentară asupra vreunui subiect de importanţă, sau
(c) regulile de procedură au fost neglijate, conformarea cu care ar fi putut conduce la o altă decizie
din partea autorităţii reclamate.”
20. Potrivit articolului 63 (1) din legea cu privire la Curtea Administrativă, dacă
Curtea anulează decizia contestată, “administraţia este obligată ... utilizând mijloacele
legale aflate la dispoziţia sa, să se asigure că în speţă situaţia juridică corespunde
opiniei juridice (Rechtsanschauung) exprimate de Curtea Administrativă”.
C. Audieri în faţa Curţii Administrative
21. Articolul 39 (2) din legea cu privire la Curtea Administrativă prevede:
“În pofida cererii unei părţi ..., Curtea Administrativă poate decide să nu desfăşoare o audiere
când
...
6. Curţii îi este clar, rezultând din memoriile părţilor implicate în procedură în faţa sa şi din dosarele
procedurilor anterioare, că o audiere orală nu ar contribui la elucidarea cauzei.”
55
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
DE DREPT
26. Reclamantul a pretins existenţa unei încălcări a articolului 6 alin. 1 (art. 6-1)
din Convenţie, care prevede:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...), de către o instanţă independentă
şi imparţială, instituită de lege (...), care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiunilor sale
cu caracter civil (...)”
Notă grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 312 al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
56
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
57
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
nu există nimic cunoscut Curţii ce ar sugera că în cazul dat a existat vreo limitare de
acest gen. După cum este evident din motivarea amplă din hotărârea sa (paragraful
13 supra), Curtea Administrativă a examinat esenţa tuturor celor prezentate de re-
clamant, punct cu punct, fără a-şi declina vreodată competenţa pentru a răspunde
acestora sau la stabilirea faptelor.
Dat fiind natura concretă a pretenţiilor dlui Fischer, precum şi amploarea exa-
minării pe care le cere acestea, controlul exercitat de către Curtea Administrativă
asupra deciziei contestate s-a conformat exigenţelor articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).
B. Lipsa audierilor
35. Reclamantul, de asemenea, s-a plâns de faptul că Curtea Administrativă şi
Curtea Constituţională au refuzat să ţină o audiere orală. În opinia lui, rezerva Austriei cu
privire la articolul 6 (art. 6) din Convenţie nu se aplică speţei sau, în caz contrar, nu este
valabilă deoarece nu este conformă exigenţelor articolului 64 (art. 64) din Convenţie.
1. Rezerva Austriei
36. Rezerva Austriei cu privire la articolul 6 (art. 6) din Convenţie prevede ur-
mătoarele:
“Prevederile articolului 6 (art. 6) din Convenţie se vor aplica în măsura în care ele nu aduc atingere,
în nici un mod, principiilor referitoare la publicitatea procedurii juridice enunţate în articolul 90 în
versiunea din 1929 din Legea Federală Constituţională .” (paragraful 14 supra)
58
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
chiar dacă articolul 90 din Constituţia Federală se referă doar la “cauzele civile şi
penale”, rezerva de asemenea este aplicabilă cauzelor pendinte pe rolul Curţilor Ad-
ministrative când acestea examinează chestiunile referitoare la “drepturile cu caracter
civil”, în sensul jurisprudenţei Convenţiei. La aceiaşi concluzie se poate ajunge anali-
zând intenţia Guvernului Federal la momentul formulării rezervei.
Guvernul a mai argumentat că, deşi, articolul 39 (2) (6) din legea cu privire
la Curtea Administrativă a fost completat în 1982, sfera sa de acţiune nu a fost mai
extinsă - dintr-un punct de vedere teleologic – decât cea a prevederilor în vigoare din
1958. În toate cazurile, deşi din motive diferite, Curtea Administrativă ar putea refuza
desfăşurarea unei audieri care, în circumstanţele particulare ale cazului vizat, ar fi de
un interes pur “academic”.
40. Astfel, este nevoie să fie determinat dacă rezerva austriacă acoperă com-
petenţa Curţii Administrative în sensul articolului 39 (2) (6) din legea cu privire la
Curtea Administrativă de a refuza o audiere, ţinând cont de termenii rezervei şi de
condiţiile prescrise de articolul 64 (art. 64) din Convenţie.
41. Curtea relevă, în primul rând, că acest articol a intrat în vigoare în 1982, pe
când Austria a ratificat Convenţia şi a făcut respectiva rezervă în 1958. Potrivit arti-
colului 64 alin. 1 (art. 64-1) numai legile “pe atunci în vigoare” pe teritoriul statului pot
constitui obiectul unei rezerve.
Curtea nu poate discerne cum articolul 39 (2) (6) şi prevederile în vigoare la
momentul formulării rezervei pot fi privite, potrivit Guvernului, ca fiind prevederi esen-
ţial identice. După cum corect a indicat Comisia, introducerea paragrafului (2) (6) în
rezultat a extins considerabil împuternicirile Curţii Administrative de a refuza desfăşu-
rarea unei audieri publice. Temeiurile pentru un astfel de refuz în vigoare în 1958 vi-
zau cazurile în care erau examinate materii formale sau de procedură, precum şi cele
unde se preconiza adoptarea unei decizii favorabile reclamantului de anulare a unei
decizii administrative. Motivaţia completată în 1982 a fost posibilă pentru prima dată
pentru Curtea Administrativă, după examinarea memoriilor şi a altor documente ale
dosarului, de a refuza o audiere orală în baza temeiurilor referitoare la fondul cauzei,
în instanţele unde nu s-a reuşit respingerea sesizării.
Astfel Curtea constată că plângerea reclamantului bazată pe lipsa audierilor în
faţa Curţii Administrative nu ar putea evita controlul său în temeiul rezervei precitate,
deoarece prevederea pe care se baza refuzul de a desfăşura o astfel de audiere nu a
fost în vigoare la momentul formulării acestei rezerve.
42. În contextul acestei concluzii, Curtea nu consideră necesar să examineze
validitatea rezervei în lumina altor condiţii prescrise de alin. 1 şi 2 ale articolului 64
(art. 64-1, art. 64-2) din Convenţie, sau să determine dacă rezerva ar putea fi înţelea-
să ca încorporând procedurile instanţei administrative precum cele vizate în speţă.
2. Cu privire la respectarea articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie
43. Rămâne să fie examinat dacă în speţă articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) i-ar conferi
reclamantului dreptul la o audiere. După cum a fost arătat anterior (paragraful 29 su-
pra), sunt vizate numai procedurile în faţa Curţii Administrative; alte autorităţi care au
59
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
A. Prejudiciul material
46. Potrivit reclamantului, prejudiciul material rezultat din revocarea nelegitimă
a autorizaţiei sale pentru descărcarea deşeurilor a constituit suma totală de 7.737.000
franci francezi. El face trimitere la justificativele furnizate Comisiei.
Potrivit Guvernului, compensaţia nu poate fi acordată în baza speculărilor de
felul cu ce s-ar fi soldat procedurile dacă ar fi avut loc o audiere. La audiere, delegatul
Comisiei a pus la îndoială existenţa unei suficiente legături cazuale dintre pretinsa
încălcare şi pierderea rezultată.
47. Curtea este de acord; ea nu poate face presupuneri despre rezultatul pro-
cedurilor dacă în faţa Curţii Administrative ar fi avut loc o audiere. De aceea, această
cerere urmează a fi respinsă.
B. Costuri şi cheltuieli
48. Dl Fischer a mai cerut 874.272,37 şilingi austrieci (ATS) pentru acoperirea
costurilor şi cheltuielilor legate de procedurile juridice naţionale şi cele în faţa institu-
ţiilor de la Strasbourg.
60
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. Susţine, cu opt voturi contra unu, că nu a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art.
6-1) din Convenţie în partea ce ţine de imposibilitatea reclamantului de a-şi aduce
cauza spre examinare în faţa unui “tribunal”;
2. Susţine, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Con-
venţie în partea ce ţine de absenţa unei audieri publice în faţa Curţii Administrative;
3. Susţine, în unanimitate, că Austria trebuie să achite reclamantului, în termen de trei
luni, 200.000 (două sute de mii) şilingi austrieci pentru cheltuieli de reprezentare;
4. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Herbert Petzold
Grefier
61
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
62
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
63
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
1. Cauza reclamantului îşi are originea în revocarea (din 1986) de către Gu-
vernatorul Austriei de Jos a autorizaţiei de descărcare a deşeurilor potrivit căreia
reclamantul utiliza zona de stocare a deşeurilor. Reclamantul, al cărui mijloace de
existenţă erau puse-n joc, a atacat această revocare în conformitate cu procedurile
administrative disponibile acestuia. Nimeni nu contestă faptul că articolul 6 (art. 6)
din Convenţie se aplică acestor proceduri. Întrebarea care stă în faţa Curţii este dacă
acesta, şi dacă da, atunci în ce măsură, a fost încălcat.
A. INTRODUCERE
1
Pentru cazurile vizând drepturile şi obligaţiile civile, v. inter alia: Albert şi Le Compte contra Belgiei, ho-
tărârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58; O. contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987, Seria A
nr. 120-A, pp. 27-28, alin. 63; Belilos contra Elveţiei, hotărârea din 29 aprilie 1988, Seria A nr. 132, p. 31,
alin. 70; Langborger contra Suediei, hotărârea din 22 iunie 1989, Seria A nr. 155, p. 15, alin. 30; Obermeier
contra Austriei, hotărârea din 28 iunie 1990, Seria A nr. 179 şi Oerlemans contra Olandei, hotărârea din 27
noiembrie 1991, Seria A nr. 219, pp. 21-22, alin. 53-56; Beaumartin contra Franţei, hotărârea din 24 noiem-
brie 1994, Seria A nr. 296-B, pp. 62-63, alin. 38; pentru cazurile vizând acuzaţiile penale, v. inter alia: Ozturk
contra Germaniei, hotărârea din 21 februarie 1984, Seria A nr. 73, şi Bendenoun contra Franţei, hotărârea
din 24 februarie 1994, Seria A nr. 284.
64
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
B. CONSIDERAŢII GENERALE
5. Ambele sentinţe la care s-a făcut referinţă mai sus în alin. 2 au fost unanime.
Totuşi, nu pur şi simplu din considerente de a avea altă opinie decât cea a Curţii, cred
că doctrina Zumtobel necesită o serioasă discuţie. Este şi de aceea că am temere că
aceasta vizează nu doar Curtea Administrativă a Austriei, dar poate în general afecta
categoria de proceduri menţionate mai sus în alin. 3. În special din cauza acestui ultim
aspect, mă simt obligat să ma pronunţ împotriva acesteia.
Îmi propun, în primul rând, să fac unele remarci generale cu privire la conse-
cinţele aplicabilităţii Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) în domeniul dreptului administrativ
şi, într-al doilea rând, să analizez jurisprudenţa Curţii vizând noţiunea de “instanţă” în
sensul acestei prevederi.
1. Consecinţele aplicabilităţii articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) în domeniul
dreptului administrativ
6. Extinderea treptată de către Curte a sferei articolului 6 (art. 6) înspre dome-
niul procedurilor administrative fără echivoc creează probleme şi tensiuni, odată ce
procedura administrativă are tradiţii şi cerinţe ce adesea diferă de exigenţele Conven-
ţiei. Curtea, la stabilirea şi menţinerea acestui curs, era indubitabil conştientă de aces-
te probleme, dar la fel de clar era clar condusă de convingerea că una din cerinţele
supremaţiei legii este că tipul disputei dintre individ şi executiv la care s-a făcut refe-
rinţă mai sus în alin. 3 trebuie, în ultima instanţă, să fie decisă de autoritatea judiciară.
Aş aminte despre declaraţia fundamentală a Curţii în hotărârea sa în cazul Klass1:
“Statul de drept implică, inter alia, că o interferenţă din partea autorităţilor executive cu drepturile
unui individ ar trebui să constituie subiectul unui control efectiv care în mod normal ar trebui să fie
asigurat de ramura judiciară, cel puţin în ultima instanţă, controlul judiciar oferind cea mai bună
garanţie de independenţă, imparţialitate şi proceduri adecvate.”
65
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
cu preţul diminuării însăşi a esenţei protecţiei la care astfel are drept individul potrivit
articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Curtea a confirmat aceasta când, chiar de la bun începutul
jurisprudenţei la care s-a făcut referinţă mai sus în alin. 3, a arătat clar că tradiţiile şi cerin-
ţele anterior menţionate ar trebui să fie luate în seamă, dar numai în măsura în care există
compatibilitate cu protecţia efectivă a drepturilor individului în cadrul Convenţiei1.
7. Urmează că de asemenea în contextul procedurilor administrative din cadrul
domeniului articolului 6 (art. 6) un echilibru corect trebuie să fie trasat dintre interesele
conflictuante – adică dintre protecţia individului pe de o parte şi, pe de alta, lăsarea
autorităţilor executive suficientei libertăţi de acţiune.
În această privinţă ne confruntăm cu probleme şi tensiuni la care s-a făcut refe-
rinţă mai sus la punctul 6. În încercările de a trasa echilibrul necesar, nu ar trebui trecut
cu vederea că unele din aceste tensiuni şi probleme rezultă din opinii demult învechite
datorită evoluţiilor din gândirea şi practica juridică, astfel de pildă precum doctrina că ar
trebui să existe o strictă partajare dintre sfera administrativă şi cea judiciară2.
Pare justificată presupunerea că gândirea şi practica juridică în statele-membre
sunt îndreptate, în general, în direcţia acceptării unui “control efectiv” al executivului
de către judiciar (v. hotărârea Klass, punctul 6 supra), un control judiciar ce nu întot-
deauna este restricţionat la legalitatea actelor administrative, ci poate uneori într-o
anumită măsură să includă chestiuni de oportunitate. În acest context nu este lipsit
de importanţă faptul că toate statele membre au acceptat acum controlul final prin in-
termediul unui mecanism de supraveghere al Convenţiei, caracterul căruia în esenţă
este unul judiciar. Acest control din partea unei instanţe internaţionale de judecată ar
trebui să fie de ajutor în punerea la punct a reminiscenţelor doctrinei mai vechi con-
form căreia administraţia nu poate fi răspunzătoare în faţa ramurii judiciare3.
Pe de altă parte, chiar o privire superficială la literatura comparativă4 eluci-
dează că există anumite domenii unde este imperativ ca Curtea Administrativă să fie
aptă să lase suficientă libertate de manevrare autorităţilor executive. Am în vedere
domeniile unde problemele foarte tehnice sau chestiuni diplomatice importante sunt
decisive sau unde autorităţile pot în mod legitim să menţină caracterul secret în faţa
1
V. Hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (precitată la punctul 3 supra), p. 23, alin. 51 (a).
2
Totuşi, doctrina aceasta consfinţită în articolul 94 din Constituţia austriacă în felul interpretat de Verfassungs-
gerichtshof; în hotărârea sa din 14 octombrie 1987, EuGRZ 1988, pp. 166 et seq., această instanţă susţinuse
că o strictă separare dintre ramura judiciară şi cea executivă este esenţială pentru Constituţia austriacă. S-a
concluzionat astfel că Constituţia a făcut imposibilă introducerea unui sistem de proceduri administrative în
două instanţe. În această importantă sentinţă, v. inter alia: W.L. Weh, EuGRZ 1988, pp. 438 et seq.; Merli,
ZaöRV 1988, pp. 251 et seq.; Holoubek, Grund- und Menschenrechte in Österreich, pp. 73 et seq.
3
În acest context, influenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ar trebui de asemenea să fie men-
ţionate; referitor la influenţa jurisprudenţei sale asupra gândirii şi practice juridice naţionale, v. Schwartze,
op. cit. (note 6), pp. 93 et seq.
4
V. inter alia Ule, Verwaltungsprozeßrecht (Beck, München, 1987), pp. 408 et seq.ş Protecţia individului
vis-a-vis de actele autorităţilor administrative (Consiliul Europei, 1975); Frowein, Festschrift für Felix Erma-
cora (1988), pp. 141 et seq.; Banda, Administratief procesrecht in vergelijkend perspectief (Tjeenk Willink,
Zwolle, 1989); Bok, Rechtsbescherming in Frankrijk en Duitsland (Kluwer, Deventer, 1992); Schwartze,
Dreptul Administrativ European (Sweet şi Maxwell, Londra, 1992), pp. 97 et seq.ş Banda, Het onderzoek
door de rechter, in: Ten Berge et al., Nieuw Bestuursrecht (Kluwer, Deventer, 1992), pp. 99 et seq.ş Klap,
Vage normen in het bestuursrecht (Tjeenk Willink, Zwolle, 1994).
66
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
67
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
meier (v. nota 1), unde subiectul de substanţă era dreptul unei persoane cu handicap
să nu fie concediată, numai dacă aceasta este social justificată.
Exemplele date sugerează că subiecte particulare de substanţă pot rezulta în
exigenţe mai stricte decât domeniul împuternicirilor tribunalului decât sunt normal ac-
ceptabile în domeniul dreptului administrativ pus în discuţie: în astfel de cazuri, s-ar
părea, tribunalul ar trebui să posede împuternicirea de a anula decizia administrativă
şi de a adopta decizia finală în disputa vizată. Personal sunt tentat să cred că nu este
loc pentru efectul opus, adică: subiectul particular de substanţă care implică exigenţe
mai puţin stricte decît normal acceptabile. Oricum ar fi, reiterez că oricare ar putea
fi îngăduinţele efectuate în ceea ce priveşte caracteristicile speciale ale procedurilor
administrative la îndemână, aceste îngăduinţe nicicând nu ar trebui să fie aduse acolo
unde însăşi esenţa garanţiilor pentru protecţia individului implicate în articolul 6 (art.
6) este diminuată1.
9. În final, Comitetul de Miniştri în repetate rânduri a accentuat importanţa pro-
tecţiei uniforme individuale în domeniul dreptului administrativ în toate Statele mem-
bre2. Curtea a exprimat poziţie similară vizând principiul tratării egale. Ea recent a ac-
ţionat în acest mod în sentinţele sale Salesi contra Italiei şi Schuler-Zgraggen contra
Elveţiei3. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că în exerciţiul de echilibrare menţionat
mai sus trebuie să se poarte grijă ca să nu se atribuie pondere inadecvată particu-
larităţilor şi tradiţiilor locale vizând organizarea justiţiei administrative şi, pe de altă
parte, că statele ar trebui să fie tratate egal. În această privinţă s-ar putea reaminti,
de pildă, că hotărârea Benthem contra Olandei4 a obligat Olanda să-şi reorganizeze
completamente sistemul justiţiei administrative5, la fel precum o serie de hotărâri au
obligat Suedia să realizeze acelaşi lucru. Alte state nu pot afirma că nu ar trebui să
fie obligată să poarte consecinţe similare a extinderii treptate de către Curte sfera de
aplicare a articolului 6 (art. 6) în domeniul procedurii administrative, cât de neaştepta-
tă ar fi această evoluţiei a jurisprudenţei6. Lor nu le-ar trebui să le fie permisă să caute
1
Odată ce, în opinia mea, ţine de esenţa articolului 6 (art. 6) faptul că “ instanţă” ar trebui să fie aptă să
determine toate aspectele de substanţă în baza propriei investigaţii a faptelor (v. în special punctul 13 infra),
atunci eu nu sunt convins de pledoaria făcută de Verfassungsgerichtshof-ul austriac în decizia la care s-a
făcut referinţă în nota 4. Potrivit acestei pledoarii aproape emoţionale, în categoria cazurilor discutate (v.
punctul 3 supra) exigenţele articolului 6 (art. 6) ar trebui percepute ca fiind îndeplinite chiar dacă “tribunalul”
în cauză era împuternicit doar să exercite un control limitat, cu condiţia că un astfel de control l-ar face în
stare să se autosatisfacă că, în rezultat, decizia administraţiei a fost corectă atât în ceea ce vizează între-
bările de drept cât şi întrebările factologice.
2
V. Recomandările Nr. R (77) 31 (28 septembrie 1977), R (80) 2 (11 martie 1980) şi R (89) 8 (13 septembrie
1989).
3
Hotărârea din 26 februarie 1993, Seria A nr. 257-E, p. 59, alin. 19, şi hotărârea din 24 iunie 1993, Seria A
nr. 263, p. 17, alin. 46.
4
Hotărârea din 23 octombrie 1985, Seria A nr. 97.
5
Nu pot să mă reţin ca să nu remarc că această reorganizare a condus la introducerea unui sistem com-
plet nou şi uniform a procedurii administrative bazate pe noţiunea că funcţia primară a Regulamentului
procedurii administrative este să protejeze individul: v. Daalder, De Groot şi Van Breugel, De Parlementaire
geschiedenis van de Algemene wet bestuursrecht, Tweede Tranche (Samsom H.D. Tjeenk Willink, Alphen
aan den Rijn, 1994), pp. 174 şi următ. (para. 2.3) şi pp. 460 şi următ. (Afd. 8.2.6).
6
Statele Contractante sunt obligate să-şi organizeze sistemele juridice astfel încât să asigure conformarea
la exigenţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1): v. De Cubber contra Belgiei, hotărârea din 26 octombrie 1984,
Seria A nr. 86, p. 20, alin. 35.
68
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
69
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
1
Este interesant să se remarce că potrivit lui Bok (v. nota 6), pp. 150 şi 193 et seq., atât Curtea Adminis-
trativă a Franţei, cât şi a Germaniei îşi asumă opinia că ele posedă împuternicirea de a controla pe deplin
aplicarea normelor confuze stabilite de către autorităţi fără – cu excepţia cazurilor speciale – a lăsa loc
pentru discreţie. Oricum, v. de asemenea Klap (note 6), pp. 125 et seq., şi 250.
2
“Pentru a contribui la discuţie”: evident intervin două categorii, odată ce instanţa în lipsă de împuternicire
de a lua în consideraţie alte fapte decât cele asupra cărora autorităţile executive s-au bazat, poate mai
puţin eficient controla chestiunile de estimare factologică chiar dacă în principiu el este împuternicit să
realizeze un astfel de control.
3
Încă o dată depăşesc întrebarea dacă şi în ce măsură “instanţa” – în scopul compensării dezechilibrului
dintre părţi şi protecţiei mai bune a individului – ar trebui să fie liberă sau chiar obligată să încerce să
evalueze faptele relevante într-un mod activ. Remarc, pentru restul, că aici ne ciocnim cu o altă problemă,
destul de dificilă, vis-a-vis de faptul dacă instanţa ar trebui să revizuiască ex tunc sau ex nunc: ar trebui
să-i fie permis să ia în consideraţie noile fapte sau nu? Eu remarc doar problema, adăugând că pentru mo-
ment sunt tentat de a gândi că exigenţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) implică împuternicirea de examinare
ex nunc. Cu privire la ex tunc / ex nunc problem, v. Teunissen în: Ten Berge et al., Nieuw Bestuursrecht
(Kluwer, Deventer, 1992), pp. 111 şi următ. (care abordează aspectul articolului 6 (art. 6) în pp. 126 şi ur-
măt.); Schueler, Vernietigen en opnieuw voorzien (Tjeenk Willink, Zwolle, 1994), pp. 215 şi următ.
4
Ea ar trebui să fie competentă să “rectifice erori factuale”: v. hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De
Meyere (punctul 3 supra).
5
În acea măsură – dar numai în acea măsură – sunt de acord cu doctrina Zumtobel: v. paragraful 32 la
sfârşitul hotărârii Zumtobel (punctul 2 supra).
70
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ţă” ce deţine împuterniciri depline poate decide, reieşind din particularităţile fiecărui
caz, dacă şi în ce măsură el trebuie să exercite limitarea.
Dacă legislatura în general privează “instanţa” de competenţa sa în chestiuni de
fapte, atunci poziţia acesteia este aidoma celei ale unui om care trebuie să lupte cu un
braţ legat la spatele-i. Uneori va observa că pur şi simplu nu-şi poate exercita controlul
vis-a-vis de legalitatea deciziei administrative atacate fără a se implica într-o anumită
măsură în chestiuni factice. Pentru a ilustra ceea ce încerc să spun, aş reaminti că Cur-
tea, de regulă, nu controlează depistările factice efectuate de instanţele naţionale de
judecată, ci-şi rezervă dreptul de-a o face unde un astfel de control este indispensabil
pentru o exercitare adecvată a misiunii sale1. Aici în joc este operaţiunea menţionată
mai sus de echilibrare dintre protecţia individului – ce necesită control deplin - şi oferirea
unei libertăţi de acţiune suficiente autorităţilor executive. Această operaţiune de echi-
librare este prea subtilă şi dependentă de tipul specific al subiectului fiecărui caz pentru
a fi lăsată pe seama legislaturilor; statul de drept implică că aceasta trebuie lăsată pe
seama sferei judiciare, care ar trebui să deţină ultimul cuvânt.
Această expunere este în conformitate cu spiritul jurisprudenţei Curţii, care,
luată în întregime, îndreptăţeşte concluzia: (1) că una din noţiunile de bază din funda-
mentul Convenţiei este că individul ar trebui să fie protejat efectiv împotriva arbitrarităţii,
şi (2) că aceasta presupune că chiar aprecierile din domeniul de discreţie a adminis-
traţiei ar trebui, într-o măsură anumită, să fie controlate de către puterea judiciară.
Pentru prima propoziţie este suficient să se facă referinţă la astfel de sentinţe precum
Silver şi alţii2, Malone3, Leander4, Olsson (nr. 1)5, Chappell6, Eriksson7, Kruslin8 şi
Herczegfalvy9.
În ceea ce priveşte cea de-a doua, ar trebui remarcat în primul rând că deja în
decizia inaugurând jurisprudenţa examinată aici Curtea ceruse că “instanţa” ar trebui
să fie împuternicită să examineze o astfel întrebare tipic “discreţionară” dacă “sancţiu-
nea este proporţională cu vina”10. Pe lângă aceasta, în hotărârea Obermeier Curtea a
estimat că controlul judiciar al aprecierii discreţionare din partea autorităţilor adminis-
1
În conformitate cu jurisprudenţa consistentă a Curţii Constituţionale a Germaniei, unde este vizat dreptul
de libertate a cuvântului, limitarea inacceptabilă a acestui drept poate fi prevenit doar dacă aprecierile
factice efectuate de către instanţele ordinare de judecată sunt pe deplin revizuite de către Curtea Con-
stituţională (v. Bverfge 43,130 = EUGRZ 1977, pp. 109 şi următ.). Curtea Europeană a adoptat aceeaşi
abordare. Ca ultimă referinţă, v. hotărârea (Marea Cameră) din 23 septembrie 1994 în cazul Jersild contra
Denemarcii (Seria A nr. 298), pp. 23-24, alin. 31. V. de asemenea opinia mea concurentă în cazul Schwabe
contra Austriei (Seria A nr. 242-B, pp. 40 şi următ.) şi alin. 4 al opiniei mele separate în cazul Prager şi
Oberschlick contra Austriei (Seria A nr. 313).
2
Silver şi Others contra Regatului Unit, hotărârea din 25 martie 1983, Seria A nr. 61, pp. 33-34, alin. 88-89.
3
Malone contra Regatului Unit, hotărârea din 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 32, alin. 67.
4
Leander contra Suediei, hotărârea din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, p. 23, alin. 51.
5
Olsson contra Suediei (nr. 1), hotărârea din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, p. 30, alin. 61 din p.(c).
6
Chappell contra Regatului Unit, hotărârea din 30 martie 1989, Seria A nr. 152-A, p. 24, alin. 57.
7
Eriksson contra Suediei, hotărârea din 22 iunie 1989, Seria A nr. 156, pp. 24-25, alin. 59-62.
8
Kruslin contra Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A, pp. 22-25, alin. 30-36.
9
Herczegfalvy contra Austriei, hotărârea din 24 septembrie 1992, Seria A nr. 244, p. 27, alin. 89.
10
V. hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (alin. 3 mai sus), p. 23, alin. 51 în fine.
71
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
trative care a fost restricţionat la verificarea dacă aceste autorităţi au acţionat în exces
de putere – mai precis: şi-au folosit discreţia într-o manieră incompatibilă cu obiectul
şi scopul legii relevante – nu a constituit o revizuire efectivă. Curtea nu a indicat ce
măsuri de control le-ar încuviinţa ca fiind suficiente. Ar putea fi aşa că cazul a căzut,
în opinia sa, sub incidenţa categorie mai sus-menţionate unde, reieşind din subiectul
procedurilor, numai o revizuire deplină a calităţilor de fond este suficientă1. Ipoteza nu
este, oricum, necesară pentru a înţelege concluzia Curţii: reieşind din astfel de hotă-
râri precum Pudas2, Allan Jacobsson3, Mats Jacobsson4 şi Skärby5, se poate foarte
bine presupune că controlul în cazul Obermeier ar fi fost apreciat ca fiind satisfăcător
dacă “instanţa” ar fi putut scruta nu doar dacă autorităţile au acţionat în exces de pute-
re în aprecierile sale, dar şi dacă ele au respectat în modul cuvenit “principiile juridice
şi administrative general recunoscute”6.
14. Un aspect final ce merită atenţie este cel al genului de decizie pe care ar
trebui s-o ia “instanţa”. Este clar din jurisprudenţa sa că în avizul Curţii puterea de a
aduce lucrurile de procedură la un bun sfârşit şi prin mijloacele unei decizii obligatorii
asupra tuturor chestiunilor ridicate în faţa ei constituie o exigenţă esenţială a unei
“instanţe” în sensul Articolului 6 (art. 6)7.
Cât despre conţinutul unei astfel de decizii în domeniul pus în discuţie, par a
fi potrivite încă două remarci. În primul rând: din consideraţiile anterioare urmează
că recursul la “instanţă” ar trebui să fie un recurs de novo: individul va beneficia pe
deplin de o judecată echitabilă8 numai dacă instanţa este în principiu împuternicită
să revizuie în întregime decizia originală, fie că ea trebuie să fie implementată pen-
tru exercitarea restrângerii vizând astfel de decizii şi aprecieri din partea autorităţilor
executive care, în opinia sa, ar trebui să fie în mod cuvenit lăsate în discreţia aces-
tora. Totuşi, chiar în această privinţă el ar trebui să aibă competenţa să controleze
cel puţin dacă autorităţile au respectat în modul cuvenit “principiile juridice şi admi-
nistrative general recunoscute”.
Într-al doilea rând: este o întrebare deschisă dacă “instanţa” ar trebui să pose-
de împuternicirea de a reglementa cazul de sine stătător sau de este suficient dacă
ea posedă împuternicirea de a casa decizia administrativă, lăsând reglementarea de-
finitivă pe sama autorităţilor administrative. E de la sine înţeles că protecţia individului
1
V. alin. 8 mai sus.
2
Pudas contra Suediei, hotărârea din 27 octombrie 1987, Seria A nr. 125-A, p. 15, alin. 34.
3
Allan Jacobsson contra Suediei, hotărârea din 25 octombrie 1989, Seria A nr. 163, p. 20, alin. 69.
4
Mats Jacobsson contra Suediei, hotărârea din 28 Iunie 1990, Seria A nr. 180-A, p. 13, alin. 32.
5
Skärby contra Suediei, hotărârea din 28 Iunie 1990, Seria A nr. 180-B, p. 37, alin. 28.
6
Mă gândesc la astfel de principii precum, de pildă, tratarea similară a cazurilor similare, certitudinea
juridică şi proporţionalitatea.
7
În calitate de referinţă, v. Van de Hurk contra Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p.
16, alin. 45. Pentru a evita înţelegerea eronată, aş adăuga că în opinia mea această exigenţă nu implică că
decizia finală a “instanţei” ar trebui să constituie res judicata în sens că noile proceduri în aceeaşi întrebare
ar fi imposibile sau posibile doar în circumstanţe excepţionale; acesta înseamnă doar că decizia finală ar
trebuie să fie făcută de către “instanţa” însăşi şi nu de către oricare altă administraţie.
8
V. Robertson-Merills, Drepturile omului în Europa (Manchester University Press, Manchester şi New York,
1993), p. 91.
72
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
este asigurată mai bine când “instanţa” deţine împuternicirea dată, dar trebuie recu-
noscut că acordarea acestei împuterniciri ramurei judiciare vine în contradicţiea unei
tradiţii lungi şi adânc înrădăcinate în multe state-membre. Oricum ar fi, reiese – aş
crede – din hotărârea AGOSI a Curţii1 că ultima alternativă este în conformitate cu
principiile ce stau la baza jurisprudenţei menţionate de mai sus numai când autorită-
ţile administrative, finalizând reglementarea cazului, trebuie să-şi exercite discreţia în
cadrul limitelor marcate de decizia instanţei2 şi dacă “instanţa” posedă împuternicirea
de casare în caz dacă ele întrec acele limite.
C. OBIECŢII METODOLOGICE
15. Indicând deja în alineatele de mai sus cum Curtea, în baza jurisprudenţei
sale anterioare doctrinei Zumtobel, ar fi trebuit să decidă asupra acestor cazuri, acum
am ajuns la divergenţa ca atare dintre Curte şi mine în ceea ce priveşte metoda de
apreciere dacă Verwaltungsgerichtshof îndeplineşte exigenţele esenţiale ale unei “in-
stanţe” în sensul Articolului 6 (art. 6).
Ţine de o caracteristică de bază a doctrinei Zumtobel faptul simplului refuz
din partea Curţii de a decide această întrebare odată şi pentru totdeauna, dar de a
proclama că ea o va efectua în bază de caz concret (“în circumstanţele cazului”)3.
Prima mea obiecţie metodologică este orientată atât împotriva acestui refuz cât şi a
argumentului pe care acesta se bazează.
16. Acest refuz de a decide întrebarea odată şi pentru totdeauna este (pur şi
simplu) bazat pe doctrina Curţii că ea “ar trebui să se limiteze pe cât este posibil la
examinarea chestiunii ridicate de cazul din faţa sa”.
Această doctrină nu este în opinia mea nimic mai mult decât o regretabilă petiţie
de principii. Nici o prevedere a Convenţiei nu obligă Curtea să decidă în acest mod în
bază de caz concret. Această restricţie auto-impusă ar fi putut fi o politică înţeleptă cînd
Curtea era la începutul activităţii sale, acum însă aceasta nu mai este adecvat4. O juris-
prudenţă ce se dezvoltă strict în bază de cazuri concrete duce la incertitudine în ceea
ce priveşte atât sensul exact al fiecărei sentinţe, cât şi conţinutul exact al doctrinei Curţii.
De aici apare necesitatea de comentarii. De aici specularea din partea adnotatorilor,
ceea ce creează certitudine suplimentară. Curtea just doreşte să sublinieze că protec-
ţia drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie revine primar autorităţilor naţionale.
Totuşi, ea nu ar trebui să treacă cu vederea faptul că partea de verso a acestei monede
este aceea că autorităţile naţionale sunt obligate să caute călăuzire în jurisprudenţa sa.
De aceea este strict necesar de a vedea ca această jurisprudenţă să îndeplinească fix
1
AGOSI contra Regatului Unit, hotărârea din 24 octombrie 1986, Seria A nr. 108, p. 20, alin. 58, în conjunc-
ţie cu p. 14, alin. 38, ultimul punct.
2
În această privinţă Verwaltungsgerichtshof întruneşte cerinţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1), odată ce
potrivit articolului 63 din legea cu privire la Curtea Administrativă, când Verwaltungsgerichtshof a anulat
o decizie a autorităţilor administrative, acestea trebuie să ia încă o dată decizia în conformitate cu avizul
juridic al Verwaltungsgerichtshof şi dacă ele nu acţionează astfel, Verwaltungsgerichtshof poate lua decizia
de sine stătător (v. decizia Verfassungsgerichtshof la care s-a făcut referinţă în nota 4).
3
V. hotărârea Zumtobel (alin. 2 mai sus), p. 14, alin. 32, şi alin. 33 al sentinţei prezente.
4
V. de asemenea opinia mea concordată în cazul Fey contra Austriei, Seria A nr. 255-A, p. 16, alin. 1.
73
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
aceleaşi standarde de claritate, precizie şi previzibilitate prin care Curtea de obicei eva-
luează legile Statelor membre din domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
17. Pe lângă aceasta, n-am reuşit să văd cum incertitudinea juridică creată
prin refuzul Curţii de a hotărî odată şi pentru totdeauna dacă Verwaltungsgerichtshof
îndeplineşte exigenţele unei “instanţe” ar putea fi reconciliată cu jurisprudenţa sa mai
veche care, în opinia mea, propagă clar ideea că împuternicirea “instanţei” trebuie să
fie estimată în baza prevederilor legii, în sensul interpretării de către instanţele naţio-
nale de judecată, în baza căreia acesta este creat (v. alin. 11 de mai sus).
18. Cea de-a doua obiecţie a mea la doctrina Zumtobel vizează verificările
pentru aprecierea dacă “în circumstanţele cazului” sfera de competenţă a Verwaltung-
sgerichtshof satisface sau nu exigenţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).
Eu zic “verificări”, căci aici există o dublă verificare: prima verificare este dacă
chestiunea decisivă în aceste lucrări de procedură particulare ţine “exclusiv de discre-
ţia autorităţilor administrative”1; cea de-a doua – care se aplică numai dacă răspunsul
la prima verificare este negativ – este dacă în aceste lucrări de procedură particulare
Verwaltungsgerichtshof a fost în stare să examineze toate cele prezentate de către
petiţionar “în fond, punct după punct, fără a fi nevoit să-şi decline vreo dată jurisdicţia
pentru a răspunde acestora sau pentru a aprecia diverse fapte”.
O remarcă iniţială aici ar fi că cea de-a doua verificare este într-o anumită măsură
iraţională şi posibil chiar injustă, odată ce aceasta nu ia în consideraţie că – precum e
cazul aici – când există anumite restricţii juridice vizând sfera împuternicirilor de revizui-
re ale unei instanţe de judecată, juriştii prudenţi vor evita desigur să înainteze prezentări
asupra cărora această instanţă de judecată va trebui să-şi decline jurisdicţia.
Un al doilea şi, în opinia mea, şi mai serios neajuns este că aceste două verificări
obligă Curtea să îndeplinească o examinare foarte amănunţită şi delicată atât a dosaru-
lui cât şi a prevederilor relevante ale legislaţiei Austriei2. Aceasta nu este deloc o sarcină
uşoară de a aprecia chestiunea decisivă în aceste lucrări de procedură particulare ţine
“exclusiv de discreţia autorităţilor administrative”. Sarcina de estimare dacă în cazul din
faţa Curţii Verwaltungsgerichtshof a fost în stare să examineze toate cele prezentate
de către petiţionar “în fond”, punct după punct, “fără a fi nevoit să-şi decline vreo dată
jurisdicţia pentru a răspunde acestora sau pentru a aprecia diverse fapte” este şi mai
delicată. În orice caz, ea necesită o examinare amănunţită a întregului dosar3 care poa-
te fi realizată rezonabil numai de către un jurist experimentat, absolut versat în legislaţia
Austriei şi practica juridică şi stilul de litigiu în Austria. În opinia mea, acest aspect pro-
priu-zis deja este suficient pentru a condamna doctrina Zumtobel.
1
V. hotărârea Zumtobel (alin. 2 de mai sus), p. 13, alin. 31, şi alin. 34 din hotărârea prezentă. S-ar părea cel
puţin contestabil dacă această primă verificare este adecvat formulată, odată ce reieşind din articolul 130
alin. 1 din Constituţia Federală (v. punctul 20 infra) sfera împuternicirii Verwaltungsgerichtshof este limitată
de sfera în care discreţia le aparţine autorităţilor.
2
Sau, odată ce există temeri că doctrina Zumtobel va fi aplicată curţilor administrative ale altor State mem-
bre, ale legislaţiei unor astfel de state.
3
Aceasta pentru că verificarea presupune cel puţin că Curtea ar trebui să compare “punct după punct” cele
prezentate de către petiţionar către Verwaltungsgerichtshof şi hotărârea acestuia în scopul evaluării dacă
toate cele prezentate sunt într-adevăr abordate.
74
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
19. Obiecţia mea de ordin material este că aplicarea doctrinei Zumtobel a con-
dus Curtea la concluzia că domeniul de competenţă al Verwaltungsgerichtshof’ în
cazul de faţă cât şi în cazurile menţionate mai sus în alin. 2 mai sus întrunesc cerin-
ţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie, pe când în opinia mea acest domeniu
– când este estimat adecvat, conform principiilor menţionate mai sus în alin. 5-14 în
baza prevederilor juridice relevante – nu corespunde acestor exigenţe.
20. Este probabil semnificativ că nici prezenta hotărâre, nici cele menţionate
mai sus în alin. 2 nu conţin (o traducere a) toate prevederile relevante pentru estima-
rea sferei de jurisdicţie a Verwaltungsgerichtshof. Nu ajunge o referinţă la articolele
129a şi 130 din Constituţia Federală. Articolul 129a arată clar că sarcina esenţială
a Verwaltungsgerichtshof este asigurarea legitimităţii (Gesetzmäßigkeit) executivu-
lui. Respectiv, Articolul 130 alin. 1 oferă Verwaltungsgerichtshof-ului jurisdicţia de a
audia, inter alia, reclamaţiile ce pretind neligimitatea (Rechtswidrigkeit) unei decizii
administrative1. Alineatul 2 al acestei prevederi specifică, totuşi, că nu se pune între-
barea neligitimităţii în măsura în care legea se abţine de la impunerea de reglemen-
tări obligatorii cu privire la conduita autorităţilor ca atare, iar administraţia şi-a utilizat
discreţia în conformitate cu obiectul şi scopul legii2. Împreună, aceste prevederi arată
clar că chiar în privinţa a ceea ce de obicei se numeşte întrebări de drept Verwaltung-
sgerichtshof-ul nu posedă împuterniciri juridice depline, odată ce doar foarte restrictiv
să controleze discreţia, ceea ce îi limitează drastic împuternicirile vizând aşa-numitele
norme confuze (v. punctul 12 supra).
75
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
În opinia mea, aceasta este decisiv. Unul din elementele constitutive esenţia-
le ale protecţiei pe care Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) o oferă individului implicat într-o
dispută referitoare la drepturile şi obligaţiunile civile - sau, din acestea considerente,
persecutat în cadrul unei învinuiri penale4 – este că “toate aspectele” disputei lui cu
autorităţile ar trebui să fie determinate de către o “instanţă”. Articolul 130 alin. 2 din
Constituţie şi articolul 41 (1) din legea cu privire la Curtea Administrativă – care nu
trebuie luate aparte, odată ce (după cum urmează din cele de mai sus) ele sunt clar
interconectate – blochează o astfel de determinare din partea Verwaltungsgericht-
shof. Aceasta este nucleul compromisului de mai sus. Oricum, chestiunile de esenţă
nu permit compromisul.
1
K. Ringhofer, Der Sachverhalt im verwaltungsgerichtlichen Bescheidprüfungsverfahren, în: Festschrift
zum 100-jährigen Bestehen des österreichischen Verwaltungsgerichtshofes, pp. 351-75.
2
Ringhofer, loc. cit., pp. 353, 358 şi în special 361-62.
3
Ringhofer, loc. cit., p. 363. În hotărârea sa la care s-a făcut referinţă în nota 4, Verfassungsgerichtshof-ul
austriac a confirmat în esenţă analizele făcute de Ringhofer. El afirmase: “Totuşi, Constituţia nu permite
abandonarea însăşi a sistemului de control limitat (das System der nachprüfenden Kontrolle) sau conferi-
rea Verwaltungsgerichtshof-ului a împuternicirii de a da (la cererea uneia dintre părţi) în toate chestiunile
administrative o hotărâre obligatorie asupra disputei în baza unei investigaţii complet noi a faptelor ... Ver-
waltungsgerichtshof-ul nu ar putea îndeplini această sarcină, chiar din considerente de volum a acesteia.”
4
Într-o sentinţă din aceeaşi dată precum şi hotărârea la care s-a făcut referire în nota 4 Verfassungsgericht-
shof-ul austriac a susţinut că în ceea ce priveşte chestiunile de caracter penal (im Bereich des Strafrechts)
“controlul pur şi simplu limitat (die bloß nachprüfende Kontrolle)” al Verwaltungsgerichtshof-ului nu este
conform exigenţelor articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Este interesant de remarcat (v. Merli (nota 4), p. 257) că
Verfassungsgerichtshof-ul a făcut aceasta deşi şi Guvernul s-a bizuit în acest caz pe analiza lui Ringhofer
(v. note 59): aparent, această analiză a Vicepreşedintelui său a impresionat mai puţin Verfassungsgericht-
shof-ul decât Curtea Europeană a Drepturilor Omului!
În viziunea mea, această sentinţă a Verfassungsgerichtshof-ului vizând chestiuni penale este decisi-
vă odată ce nu există nici o bază pentru distingerea dintre exigenţele unei “instanţe” în ceea ce priveşte
determinarea unei învinuiri penale şi a drepturilor şi obligaţiilor civile. Ultima concluzie a fost recunoscută
de către Verfassungsgerichtshof: în ultima sa jurisprudenţă el a aplicat doctrina de insuficienţă a jurisdic-
ţiei Verwaltungsgerichtshof-ului în chestiuni de proceduri administrative care, în doctrina Curţii Europene,
vizează “drepturile şi obligaţiunile civile” în sensul articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), doar dacă drepturile puse în
joc ar putea fi apreciate ca aparţinând unei categorii speciale, auto-create a “drepturilor esenţial civile” (v.
Holoubek, nota 4).
76
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
E. CONCLUZIA
23. Există şi a doua chestiune asupra căreia doresc să-mi exprim opinia, deşi
am votat cu majoritatea, anume asupra rezervei austriece vizând articolul 6 (art. 6)2.
24. Au existat – în opinia mea – trei căi posibile diferite de a respinge pledoaria
Guvernului bazată pe această rezervă:
(a) de a susţine că rezerva nu întruneşte cerinţele Articolului 64 alin. 2 (art.
64-2) după cum a fost arătat în hotărârea Curţii în cauza Belilos contra Elveţiei3 şi,
respectiv, nu este validă;
(b) de a susţine că aceasta nu se aplică procedurilor din faţa Verwaltungsgeri-
chtshof-ului;
(c) de a susţine că aceasta nu se aplică la prezentul refuz de argumentare orală
de către Verwaltungsgerichtshof.
25. Asemenea Comisiei Curtea a optat pentru posibilitatea (c)4. Eu aş prefera,
totuşi, opţiunea (a).
În viziunea mea, opţiunea (c) posedă o substanţialitate cam artificială. Alegerea
doar a acestei posibilităţi ar putea, astfel, sugera că Curtea a preferat să evite celelal-
te două opţiuni şi poate, cu alte ocazii, să fie ademenit să aprecieze rezerva ca fiind
validă şi aplicabilă procedurilor în faţa Verwaltungsgerichtshof-ului. După toate, după
cum a accentuat Guvernul, Curtea deja de două ori a recunoscut implicit rezerva ca
fiind validă şi a interpretat-o extins ca cuprinzând de asemenea şi procedurile admi-
nistrative5. Odată ce în opinia mea construcţia a fortiori a sentinţei Ringeisen – care a
fost urmată în hotărârea Ettl şi alţii – nu mai este utilizabilă urmare a afirmaţiei Curţii
1
v. paragraful 28 din prezenta hotărâre.
2
Pentru textul rezervei, v. paragraful 36 din prezenta hotărâre.
3
v. nota 1.
4
v. paragraful 41 din hotărârea sa.
5
V. Ringeisen contra Austriei, hotărârea din 16 Iulie 1971, Seria A nr. 13, p. 40, alin. 98, şi Ettl şi alţii contra
Austriei, hotărârea din 23 April 1987, Seria A nr. 117, p. 19, alin. 42.
77
FISCHER contra
LAWLESS contra AUSTRIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
(în alin. 59 a sentinţei sale Belilos) că rezervele trebuie să fie înţelese stricto sensu,
eu nu aş dori să creez impresia că Curtea ar putea fi convinsă să menţină vechea
construcţie. Cu atât mai puţin cu cât eu cred că reiese din hotărârea Belilos că rezerva
nu este validă1. În această privinţă eu împărtăşesc pe deplin opinia dnei Liddy.
Am votat cu majoritatea la toate patru puncte ale hotărârii Curţii. Totuşi, sunt
de opinia că principiul stipulat în alin. 33 al deciziei (Curtea Europeană ar trebui să se
limiteze în măsura posibilului la examinarea întrebării ridicare de cazul din faţa sa) nu
ar trebui nici să fie exprimată, nici aplicată într-un mod prea restrictiv. Respectiv, Cur-
tea Europeană nu ar trebui să mai iezite să-şi formuleze constatările în termeni mai
generali. În această privinţă, eu aş reaminti descrierea recentă de către Curte a Con-
venţiei “drept un instrument constituţional al ordinii publice europene (ordre public)”
(Loizidou contra Turciei, hotărârea din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, p. 24, alin. 75).
Mi se pare că motivaţia nelimitată numai la sfera şi circumstanţele cazului ar contribui
mai bine la calitatea jurisprudenţei Curţii în serviciul Convenţiei ca un instrument con-
stituţional viu în ordinea publică europeană. În acest fel, opiniile mele personale sunt
apropiate obiecţiei metodologice abordate de către Judecătorul Martens în alin. 16 a
opiniei sale separate.
1
Aceasta este şi opinia dominantă în Austria: v. C. Grabenwarter, Juristische Blätter, Jg. 116, p. 107, alin. 5.
78
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
26 aprilie 1995
Nota Grefei
1
Cauza poartă numărul 13/1994/460/541. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista cuprinzând sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul
Comisiei) corespunzătoare
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
79
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului
(Comisia) la 15 aprilie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 § 1 şi articolul
47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 15974/90) introdusă
contra Republicii Austria, cu care doi cetăţeni austrieci, Michael Prager şi Gehard Ober-
schlick, au sesizat Comisia la 21 decembrie 1989 în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 (art. 44 şi 48) şi
la declaraţia Austriei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art.
46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse
în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul
articolelor 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 § 3 d) din regula-
mentul A, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-au desem-
nat reprezentantul (articolul 30), pe care preşedintele l-a autorizat să utilizeze limba
germană (articolul 27 § 3).
3. Camera se constituie de plin drept din dl F. Matscher, judecător ales din partea
Austriei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (artico-
lul 21 § 3b) din regulamentul A). La 26 aprilie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin
tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dl F. Gölcüklü,
dl L.-E. Pettiti, dl C. Russo, dl S.K. Martens, dl R. Pekkanen, dl F. Bigi şi dl J. Makarczyk
(articolul 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A) (art. 43).
4. Domnul Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din
regulamentul A), i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamen-
tal austriac („Guvernul”), pe delegatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamanţilor cu
privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordo-
nanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit memoriul Guvernului la 16 septembrie
şi memoriul reclamanţilor la 6 octombrie 1994. La 25 octombrie, Comisia a furnizat
documentele procedurii derulate în faţa ei, la solicitarea grefierului potrivit instrucţiunii
preşedintelui. La 28 octombrie, secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul se
va exprima oral la audieri. Îşi va depune observaţiile la audiere.
5. La 25 august 1994, preşedintele a autorizat „Articolul 19” şi „Interights” (două
asociaţii internaţionale pentru protecţia drepturilor omului), în temeiul articolul 37 § 2
din regulamentul A, să prezinte observaţii scrise cu privire la aspectele specifice ale
cauzei. Ele au parvenit la grefă la 10 octombrie.
6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 22 noiembrie 1994 a avut loc
audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a
întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
Dl W. Okresek, directorul diviziunii afaceri anternaţionale,
Departamentul Constituţional, Cancelaria Federală, agent;
80
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Curtea a audiat declaraţiile dlui Schermers, dlui Lansky, dlui Prager şi a dlui
Okresek
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Dnii Prager şi Oberschlick sunt jurnalişti şi lociuesc la Viena. Cel de-al doilea
este redactor (Medieninhaber) al publicaţiei lunare Forum.
A. Articolul din Forum
8. La 15 martie 1987, dl Prager a publicat în nr. 397/398 al Forum-ului un articol
cu titlul „Atenţie, judecători răutăcioşi!” (Achtung! Scharfe Richter!). Articolul, care avea
treisprezece pagini, critica comportamentul judecătorilor penali austrieci. Drept surse
de informaţii el cita, în afară de prezenţa sa personală la anumite audieri, mărturiile
avocaţilor şi corespondenţilor judiciari, precum şi studii ale cercetătorilor universitari.
După un scurt rezumat al ideii principale, urmată de o introducere generală,
textul descria în detalii atitudinea a nouă membri ai tribunalului regional penal (Lan-
desgericht für Strafsachen) din Viena, inclusiv şi al judecătorului J.
1. Rezumat
2. Introducere generală
10. În introducerea generală, jurnalistul ataca în primul rând judecătorii care,
potrivit spuselor lui, pe parcursul anilor au exercitat puterea absolută „în cadrul tribu-
81
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
nalelor lor”, exploatând în detrimentul acuzaţilor cea mai mică slăbiciune sau parti-
cularitate a acestora. Susceptibilitatea magistraţilor putea transforma sala de audieri
într-un „câmp de luptă”; condamnatul care cauza cea mai mică ofensă orgoliului lor
risca, prin efectul pretinsei libere aprecieri a dovezilor, un an în plus de întemniţare
sau pierderea posibilităţii de suspendare a eventualei sentinţe.
Dl Prager a criticat mai apoi magistraţii care nu achită decât în ultim recurs,
condamnă mult mai dur decât majoritatea colegilor lor, tratează avocaţii drept răufă-
cători, hărţuiesc şi umilesc la extremă acuzaţii, prelungesc detenţia provizorie peste
durata maximă a sentinţei riscate şi suspendează verdictul juraţilor dacă nu le place.
Independenţa le servea doar pentru punerea incomensurabilă în valoare a importan-
ţei proprii şi îi împuternicea să aplice legea cu toată cruzimea şi iraţionalitatea lor, fără
nici o scrupulă şi fără ca vreo persoană să se poată opune.
Dl Prager a continuat descriind experienţele sale personale ale contactului cu
magistraţii şi în sălile de audiere, menţionând cu această ocazie „ofensele dispreţui-
toare” (menschenverachtende Schikanen) ale judecătorului J.
3. Descrierea magistraţilor
11. Articolul conţinea, de asemenea, o descriere a unor anumiţi magistraţi în
particular. Cea a judecătorului J. se referea la următoarele:
„Tip: furios, (...) [J.].
(...)
[J.] adresându-se avocatului vienez [K.], cu câţiva ani în urmă „Fiţi laconic maestre, eu deja am
luat o decizie!”
[J.]: un judecător care nu autorizează agenţii probaţiunii să se aşeze la biroul lor. De fapt el nici
măcar nu le vorbeşte.
[J.]: un judecător care într-o zi a depus o plângere împotriva unei prostituate pe care a plătit-o deja
când aceasta împreună cu proxenetul său au dispărut fără ca ceva să se întâmple. Ea posibil s-a
gândit că clientul ei e prea beat pentru a observa diferenţa. Cu toate acestea el a stat la pândă şi a
notat numărul de înregistrare al maşinii.
Plângerea lui [J.] a dus la condamnarea prostituatei şi la o procedură disciplinară contra lui, care
s-a dovedit a fi într-adevăr efectivă graţie istoriei picante şi, cel puţin vorbind despre încăpăţânarea
lui [J.], a apărut în ziare.
Cu toate acestea el aproape că a devenit procuror, însă presa a dezvăluit o istorie în care apărea
din nou numele lui. De această dată în legătură cu proceduri penale şi suspiciunea că a exercitat
activităţi de asistenţă juridică fără autorizare (Winkelschreiberei). Doi bărbaţi, L. tatăl şi fiul, au fost
acuzaţi că au obţinut bani prin intermediul contractelor frauduloase de la persoane care doreau
să cumpere apartamente în clădiri vechi. Când a fost clar că contractele au fost întocmite de [J.],
acuzarea a schimbat tactica: dintr-o dată nu contractele erau frauduloase, ci intenţia utilizării lor.
[J.] a rămas judecător în loc să devină procuror. Redactorii Kurier-ului [un cotidian austriac] regretă
acest fapt acum, deoarece un procuror este mai puţin periculos.
În septembrie, Profil [o revistă austriacă] a arătat şi de ce. În calitate de judecător de instrucţie, [J.]
a lăsat un dependent de droguri în detenţie provizorie pentru o perioadă mai mare de un an, cu
toate că apărătorii din oficiu ai interesatului i-au semnalat faptul că greşea în ceea ce priveşte can-
titatea de droguri implicată şi că sentinţa corespunzătoare era de la patru la şase luni de detenţie.
Aceasta nu l-a împiedicat pe [J.] să transmită ultimul recursul în anulare, nu Curţii Supreme, însă,
încălcând regulile, Curţii de Apel şi preşedintelui său, cărora le-a luat încă trei luni să hotărască
dacă bărbatul trebuia sau nu să fie eliberat din închisoare şi dacă au fost comise erori de către
judecătorul de instrucţie.
82
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
O fotocopiatoare ar fi economisit cel puţin cele trei luni. Eliberat la începutul lui martie de către noul
judecător căruia consilierii Curţii Supreme, sesizaţi în final, i-au transmis dosarul, interesatul, care
a petrecut treisprezece luni în închisoare, a fost în final condamnat la cinci luni de închisoare la
sfârşitul lui martie.
Cei doi avocaţi din oficiu ai victimei lui [J.] au calculat că doar taxele avocaţilor la acea dată se
ridicau la 85 000 şilingi.
Toate acestea nu par să rămână fără consecinţe pentru judecătorul [J.]. Marele judecător bărbos
are o voce gravă şi sonoră. Cu toate acestea, pe parcursul procesului contra Marianne O., „hoaţa
de vacanţă” se putea observa un tic persistent pe faţa asesorului [judecătorul S.]
Verdictul juraţilor a fost în consecinţă suspendat şi a fost depusă o plângere disciplinară împotriva
avocatului [G.].”
B. Acţiunea în defăimare
12. La 23 aprilie 1987, judecătorul J. a intentat o acţiune în defăimare (üble
Nachrede, articolul 111 din Codul penal austriac - paragraful 18 infra) împotriva dlui
Prager. În afară de confiscarea numărului în cauză a Forum-ului şi publicarea unor
extrase din hotărârea de judecată, el a cerut, în special, redactorului despăgubiri şi,
ca acesta împreună cu autorul, să plătească o amendă şi să achite chieltuielile de
judecată (articolele 33-36 din legea cu privire la mass-media - Mediengesetz, para-
graful 19 supra).
13. La 11 mai 1987, reclamanţii au recuzat tribunalul regional penal şi Curtea
de Apel (Oberlandesgericht) din Viena. La 5 august, Curtea Supremă (Oberster Ge-
richtshof) a respins cererea cu privire la Curtea de Apel. La 17 septembrie, aceasta
a admis-o în ceea ce priveşte tribunalul regional din Viena şi a remis cauza celui din
Eisenstadt.
1. În primă instanţă
14. La 11 octombrie 1988, tribunalul regional din Eisenstadt l-a găsit pe dl Pra-
ger vinovat de defăimarea judecătorului J. prin pasajele articolului incriminat citate
după cum urmează:
(1) „Ei tratează fiecare acuzat la început de parcă acesta ar fi deja condamnat.”
(2) „Câţiva judecători austrieci sunt capabili de orice. ”
(3) „Nimic nu se compara (...) cu ofensele dispreţuitoare ale judecătorului [J.].”
(4) „Tip: furios,”
(5) „Cu toate acestea el aproape că a devenit procuror, însă presa a dezvăluit o istorie în care apă-
rea din nou numele lui. De această dată în legătură cu proceduri penale şi suspiciunea că a exer-
citat activităţi de asistenţă juridică fără autorizare (Winkelschreiberei). Doi bărbaţi, L. tatăl şi fiul, au
fost acuzaţi că au obţinut bani prin intermediul contractelor frauduloase de la persoane care doreau
să cumpere apartamente în clădiri vechi. Când a fost clar că contractele au fost întocmite de [J.],
acuzarea a schimbat tactica: dintr-o dată nu contractele erau frauduloase, ci intenţia utilizării lor.
[J.] a rămas judecător în loc să devină procuror. Redactorii Kurier-ului [un cotidian austriac] regretă
acest fapt acum, deoarece un procuror este mai puţin periculos.”
Aplicând articolul 111 din Codul penal, jurisdicţia în cauză l-a impus pe dl Pra-
ger să plătească o amendă de 120 unităţi diurne a câte 30 şilingi (ATS) şi, în cazul
neachitării, la o detenţie pentru şaizeci de zile. În ceea ce-l priveşte pe dl Oberschlick,
acesta a fost condamnat să plătească 30 000 ATS judecătorului J. şi să se declare
83
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
84
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
2. În apel
16. La 26 iunie 1989, Curtea de Apel din Viena a confirmat această hotărâre,
însă a redus la 20 000 ATS suma totală a despăgubirilor (paragraful 14 supra). Ea a
considerat, în special, că respingând pentru lipsă de pertinenţă dovezile dlui Prager,
tribunalul nu a încălcat în nici un fel drepturile apărării. Această situaţie a apărut din
cauza modului în care a formulat el această critică; ele erau în acest moment globale
şi generale încât era imposibilă indicarea dovezilor posibile ale veracităţii lor. De altfel
cauza se deosebea de Lingens contra Austriei (hotărârea Curţii Europene a Drepturi-
lor Omului din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103) prin faptul că a examinat diferite fapte şi nu
judecăţi de valoare. În ceea ce priveşte precauţia cerută jurnaliştilor care îşi exercită
profesia, el trebuia să se conformeze regulilor „audiatur et”.
17. Confiscarea exemplarelor numărului în cauză care au rămas (paragraful 14
supra) nu a avut loc.
1. Codul penal
19. Potrivit articolului 6 din legea privind mass-media, redactorul, îşi asumă o
răspundere obiectivă în cazurile de defăimare; victima poate în consecinţă să recla-
me despăgubiri materiale. În plus, el poate fi declat solidar responsabil, împreună cu
persoana condamnată pentru o încălcare a prezentei legi, de achitarea amenzilor
aplicate şi a cheltuielilor de judecată (articolul 35).
85
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
Nota Grefei
1
Pentru raţiuni de ordin practic el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 313 din seria A din Publi-
caţiile Curţii), dar oricine îl poate obţine de la grefă.
86
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
87
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
Ingerinţa în cauză a încălcat articolul 10 (art. 10), în afara cazului dacă era „pre-
văzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime stabilite în paragraful
2 din articolul 10 (art. 10-2) şi era „necesară, într-o societate democratică” pentru a
atinge scopul sau scopurile.
1. „Prevăzută de lege”
29. Potrivit reclamanţilor, articolele 111 din Codul penal austriac şi 29 din legea
cu privire la mass-media nu pot fi considerate drept „lege” în sensul Convenţiei. Lă-
sând doar la discreţia reclamantului grija determinării pasajelor litigioase dintr-un text
şi respingând orice dovadă a acuzatului cu privire la faptele conexe, aplicarea acestor
dispoziţii nu oferă gradul de previzibilitate dorit.
30. În mai multe hotărâri anterioare, Curtea a estimat că articolul 111 din Codul
penal prezenta caracteristicile unei „legi” (a se vedea hotărârile Lingens precitată, p. 24,
paragraful 36, Oberschlick contra Austriei din 23 mai 1991, Seria A nr. 204, p.24, para-
graful 54, şi Schwabe contra Austriei din 28 august 1992, Seria A nr. 242-B, pp. 31-32,
paragraful 25). Nimic nu justifică cu atât mai mult o concluzie diferită în ceea ce priveşte
articolul 29 din legea cu privire la mass-media. În ceea ce priveşte incertitudinile legate
de aplicarea în această instanţă a acestor două dispoziţii ele nu le depăşesc pe cele la
care reclamanţii se pot aştepta, când au nevoie de un sfat potrivit (a se vedea mutatis
mutandis, hotărârea Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi contra
Austriei din 19 December 1994, Seria A nr. 302, pp. 18-19, paragraful 46)
3. Necesitatea ingerinţei
88
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
partea sa, tribunalul regional nu a făcut o distincţie criticabilă între alegaţii (pasajele 1, 3
şi 5) şi judecăţi de valoare (pasajele 2 şi 4), dar le-a refuzat reclamanţilor şi dreptul de
a dovedi anumite evenimente susceptibile să stabilească atât veridicitatea primelor, cât
şi temeiul celorlate două (paragraful 15 supra). În ceea ce priveşte faptele reţinute de
tribunal, el, în pofida legii, le-a lăsat acuzaţilor să demonstreze realitatea lor. În definitiv,
aceasta ar fi descurajat jurnaliştii să se intereseze de justiţie.
În final, ar fi greşit să pretindem că dl Prager nu a acordat atenţia corespunzătoa-
re redactării articolului său. Din contra, acesta s-a bazat pe cercetările efectuate timp
de şase luni în care a contactat avocaţi, judecători şi academicieni. În plus, timp de trei
luni şi jumătate, reclamantul a asistat zilnic la audieri la Palatul Justiţiei din Viena.
33. Guvernul a subliniat că, departe de a stimula dezbaterea cu privire la func-
ţionarea sistemului austriac al justiţiei, extrasele incriminate din articol nu conţineau
decât insulte personale la adresa judecătorului J., care nici măcar nu l-a provocat pe
dl Prager. De asemenea, ei nu meritau protecţia sporită acordată exprimării opiniilor
politice. Faptul că autorul nu a reuşit să dovedească veridicitatea afirmaţiilor sale
dovedeşte că acestea erau nefondate. În ceea ce priveşte opiniile exprimate de recla-
mant, ele nu puteau beneficia de o imunitate totală doar pentru că nu erau susceptibile
unei verificări în ceea ce priveşte acurateţea lor; ele au fost sancţionate pentru că au
depăşit limtele criticii acceptabile. Dl Prager nu putea invoca buna-credinţă, deoarece
a neglijat regulile jurnalisticii elementare, în special, cele care cer unui jurnalist să se
asigure personal de veridicitatea informaţiei obţinute şi să dea persoanelor vizate de
acestea ocazia de a se exprima în această privinţă.
34. Curtea aminteşte că presa joacă un rol important într-un stat de drept. Dacă
ea nu trebuie să treacă anumite limite fixate în special pentru protecţia reputaţiei altu-
ia, ei îi revine, potrivit îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, comunicarea informaţiilor
şi ideilor cu privire la problemele politice precum şi altor teme de interes general (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea Castells contra Spaniei din 23 aprilie 1992, Seria
A nr. 236, p.23, paragraful 43).
Printre ele figurează fără nici o îndoială întrebările cu privire la funcţionarea
sistemului de justiţie, o instituţie care este esenţială într-o societate democratică. Pre-
sa este unul din mijloacele prin care politicienii şi opinia publică pot verifica dacă
judecătorii îşi exercită responsabilităţile lor înalte în conformitate cu scopul de bază al
misiunii care le-a fost încredinţată.
Cu toate acestea trebuie să se ţină cont de rolul special al puterii judiciare în
societate. Drept garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un stat de drept, acţiunea
sa are nevoie de încrederea cetăţenilor pentru a prospera. De asemenea, poate să
se adeverească necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor distrugătoare care
sunt lipsite de temei serios, mai ales dacă se ţine cont de faptul că magistraţilor vizaţi
le este interzis să reacţioneze.
35. Aprecierea acestor elemente le revine în primul rând autorităţilor naţionale,
care se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina existenţa şi lati-
tudinea necesităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare. Cu toate acestea, ea este
89
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
însoţită de controlul european care cuprinde atât legislaţia, cât şi deciziile care o aplică,
chiar şi cele date de o jurisdicţie independentă (a se vedea, inter alia, hotărârea Barfod
contra Danemarcii din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, p.12, paragraful 28).
36. În opinia Curţii, calificarea pasajelor litigioase ca fiind judecăţi de valoare şi
alegaţii se înscriu în contextul marjei de apreciere menţionate.
Printre faptele raportate în acestea din urmă, unele din ele erau de o gravitate
extremă. De aceea este uşor de înţeles că autorul trebuia să se justifice. Afirmând
că magistraţii vienezi „tratau din start orice acuzat de parcă acesta era deja condam-
nat”, sau atribuindu-i judecătorului J. un comportament „ofensator” şi „dispreţuitor” în
exercitarea funcţiilor sale, reclamantul a reproşat implicit interesaţilor că, în calitate
de judecători, au încălcat legea sau, cel puţin, şi-au încălcat obligaţiile profesionale.
Astfel el a putut aduce atingere nu numai reputaţiei lor, dar a subminat şi încrederea
publică în integritatea magistraţilor în general.
37. Motivul pentru care dl Prager nu a reuşit să stabilească veridicitatea afirma-
ţiilor sale sau temeiul raţionamentelor sale se bazează nu atât pe modul în care tribu-
nalul a aplicat legea, cât pe caracterul lor general, care se pare că se află la originea
sancţiunilor pronunţate. După cum a subliniat Comisia, din dosar reiese că deciziile
intervenite nu vizau utilizarea ca atare de către reclamant a libertăţii sale de exprimare
în ceea ce priveşte justiţia, nici chiar faptul că a criticat în special anumiţi judecători,
ci mai degrabă amploarea excesivă a reproşurilor formulate, care, în absenţa unei
baze factologice suficiente, pare a fi în mod inutil prejudiciabilă. Astfel în hotărârea
tribunalului regional din Eisenstadt se poate citi că „în faţa criticilor atât de ample, un
cititor imparţial se vede aproape forţat să bănuiască reclamantul de un comportament
josnic şi de însuşiri demne de dispreţ” (paragraful 15 supra).
Din punctul de vedere al Curţii, dl Prager nu putea să invoce buna-credinţă,
nici respectarea regulilor eticii jurnalistice. Cercetările desfăşurate de către el nu par
a fi suficiente pentru a motiva asemenea alegaţii serioase. În această legătură este
suficient de menţionat că chiar din mărturia reclamantului, acesta nu a asistat la nici o
audiere penală prezidată de judecătorul J.; în plus, el nu i-a acordat acestui magistrat
nici o ocazie să se exprime în ceea ce priveşte reproşurile la adresa sa.
38. Desigur, sub rezerva paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2), libertatea de
exprimare este aplicabilă nu doar „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt obţinute favo-
rabil sau privite drept inofensive sau indiferente, însă şi pentru cele care ofensează,
şochează sau îngrijorează statul sau orice pătură a populaţiei (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârile Castells precitată, p. 22, paragraful 42, şi Vereinigung demokra-
tischer Soldaten Österreichs şi Gubi precitată, p. 17, paragraful 36). În plus, Curtea
este conştientă de faptul că libertatea jurnalistică conţine, de asemenea, posibila re-
curgere la un grad de exagerare sau chiar de provocare.
Cu toate acestea, ţinându-se cont de toate circumstanţele descrise anterior şi
de marja de apreciere care trebuie lăsată Statelor Contractante, ingerinţa litigioasă nu
pare a fi disproporţionată scopului legitim urmărit. Iată de ce ea poate fi considerată
ca fiind „necesară într-o societate democratică”.
39. În concluzie, nu a fost constatată nici o încălcare a articolului 10 (art. 10).
90
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
91
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
1
Hotărârea din 25 martie 1985, seria A nr. 90, p. 25, paragraful 55
2
A se vedea, ca mai recentă, hotărârea (Marea Cameră) Jersild contra Danemarcii din 23 septembrie 1994,
Seria A nr. 298, p.26, paragraful 37. Pentru hotărârile anterioare, a se vedea în special hotărârile Autronic
AG contra Elveţiei din 22 mai 1990 Seria A, nr. 178, pp. 26-27, paragraful 61 şi Informationsverein Lentia şi
alţii contra Austriei din 24 noiembrie 1993, Seria A nr. 276, p. 15, paragraful 35.
92
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
A se vedea, în special, paragraful 38: “(…) ingerinţa litigioasă nu este disproporţională cu scopul legitim
urmărit. Ea poate fi considerată necesară într-o societate democratică.”
2
Este regretabil faptul că o traducere completă din articol nu este disponibilă; cititorul hotărârii de faţă
trebuie să se mulţumească cu rezumatul Curţii (paragrafele 8-11 din hotărâre), care, pentru a nu fi inexact,
pare în unele momente să fie influenţat de aprecierea globală a articolului făcută de Curte şi care nu poate
în orice caz să ofere o idee bună a textului original, lung de treisprezece pagini.
3
El nu notează faptul că, în faţa Curţii, Guvernul nici măcar nu a încercat să respingă aceste fapte consta-
tate de către sociologi.
4
Potrivit reclamantului, ancheta sa i-a luat şase luni; timp de cel puţin trei luni şi jumătate el şi-a petrecut
zilele la tribunal.
93
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
94
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
Primul alineat din paragraful 36 din hotărâre sugerează că jurisdicţiile naţionale, pentru a se bucura de o
marjă de apreciere, trebuie să decidă dacă o declaraţie contestată trebuie să fie calificată drept o constata-
re a faptului sau judecată de valoare. În opinia mea, această idee, este în primul rând incompatibilă cu re-
gula potrivit căreia Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat criteriile în conformitate
cu principiile consacrate în articolul 10 (art. 10) şi se bazau pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente
(a se vedea în textul supra), şi în al doilea rând, ea constituie o deviere regretabilă a hotărârilor precum
Lingens (Seria A nr. 103), Oberschlick (Seria A nr. 204) şi Schwabe (Seria A nr. 242-B).
95
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
1
A se vedea textul acestui rezumat: paragraful 9 din hotărâre.
96
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
(din conţinutul) unui articol consacrat doar judecătorului J. Însă aceasta este exact ceea
ce au făcut jurisdicţiile austriece, fără măcar a se deranja să justifice demersul lor1.
Consideraţiile similare se aplică pasajului al treilea. Acesta constituie o remar-
că formulată în contextul părţii introductive a „capitolului” al doilea (paragraful 5 su-
pra). Este greu de sesizat semnificaţia exactă a secţiunii din care face parte. În opinia
mea, interpretarea cea mai plauzibilă este aceea că secţiunea dată constituie într-un
fel prelungirea presupunerilor sarcastice precitate cu privire la gradul de autocenzură
(paragraful 5 supra) de care dă dovadă. Potrivit acestei interpretări, remarca semni-
fica că comportamentul judecătorului J. era prea intolerabil pentru a nu fi denunţat.
Această atitudine este mai apoi calificată drept „menschenverachtende Schikane”,
termen care este destul de dificil de tradus2, însă în orice caz este mai degrabă deni-
grant. Cu toate acestea, o notă în text face clar faptul că această calificare este doar
un rezumat al portretelor detaliate care urmează. În esenţă este, desigur, judecată
de valoare. În plus, dacă este considerată în contextul articolului în ansamblu, pare a
fi destul de dubios (pentru a adopta o formulare măsurată) că e corect de presupus
- după cum a făcut-o judecătorul din tribunalul regional din Eisenstadt – că termenul
„Schikane” semnifică că judecătorul J. utilizează funcţiile sale cu intenţia deliberată de
a prejudicia acuzaţii. Desigur, potrivit dicţionarelor, termenul „Schikane” poate avea
această conotaţie, însă cred că, în contextul caracterizării camerelor penale şi din
articolul în întregime, trebuie mai degrabă înţeles – şi, cel puţin, poate fi înţeles în
mod rezonabil – ca descriind o aplicare foarte severă a legii penale, independent de
suferinţele umane rezultate. La fel ca în alte pasaje, judecătorul din Eisenstadt a ales,
între două interpretări posibile, pe cea care este defavorabilă acuzatului şi care duce
la condamnarea acestuia, fără a se deranja măcar să precizeze că a luat în conside-
rare cealaltă interpretare sau să-şi exprime motivele care l-au făcut să o respingă.
Subliniez acest aspect al deciziei sale deoarece, la acest punct, împărtăşesc în
întregime concepţia Curţii Constituţionale germane. Potrivit jurisprudenţei stabilite de
această jurisdicţie, un judecător care condamnă o persoană care se exprimă oral sau
în scris şi ale cărei afirmaţii oferă în mod obiectiv diferite interpretări, fără a da motive
convingătoare pentru a alege anume interpretarea care duce la o condamnare, încal-
că dreptul la libertatea de exprimare.
10. Jurisdicţiile austriece3 au optat pentru o soluţie absolut diferită. Ele au li-
mitat strict examinarea la cinci pasaje precise şi izolate care erau scopul urmăririlor
1
Notez printre altele că în ceea ce priveşte al doilea extras, jurisdicţiile austriece nici măcar nu au luat în
considerare pasajul în întregime: mă refer la textul integral ce figurează în paragraful 9 din hotărârea Curţii.
El specifică următoarele :
„Printre judecătorii penali austrieci, unii sunt capabili de orice. Toţi sunt capabili de multe: există
un şablon pentru toate acestea ”
Fără a căuta semnificaţia în ansamblu a acestui text, jurisdicţiile austriece au presupus că fraza „unii sunt
capabili de orice” putea fi interpretat ca defăimând judecătorul J.
2
Traducerea propusă de reclamant este: „contemptuous chicanery”, Curtea a optat pentru „arrogant bullying”
3
În speţă, decizia cea mai importantă este cea pronunţată de către judecătorul tribunalului regional din
Eisenstadt. Nu a existat recurs de novo; Curtea de Apel a examinat doar motivele recursului reclamanţilor;
controlul exercitat de către ea a argumentelor judecătorului din Eisenstadt era mai mult sumar; cu toate
acestea ea le-a aprobat şi a respins recursul.
97
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
private intentate de către judecătorul J.1. Fără doar şi poate că această diferenţă fun-
damentală a abordării se face resimţită în întreg textul. De exemplu, judecătorul din
Eisenstadt a refuzat chiar să ia în considerare faptul (necontestat) că judecătorul J. a
prevenit un avocat să „fie laconic” deoarece el „a luat deja o decizie”. Desigur, acest
fapt nu demonstrează „prejudecăţile generale”, nici faptul că judecătorul J. trata din
start orice acuzat de parcă acesta ar fi deja condamnat, însă aceasta poate cel puţin
să arate că judecătorul J. demonstra, de asemenea, esprit de corps pe care dl Prager
l-a observat pe parcursul anchetei sale şi, în consecinţă, că prezenţa sa în galeria
portretelor avea o bază oarecare.
11. Acest exemplu poate să reprezinte un şablon. Găsim o altă ilustrare a aces-
teia atunci când se analizează faptul cum a reacţionat judecătorul din Eisenstadt la
oferta dlui Prager de a aduce dovezi a faptelor care reieşeau din judecata sa de
valoare. Judecătorul a adoptat în primul rând – fără vreo motivare corespunzătoare
– interpretarea judecăţii de valoare, care este cea mai nefavorabilă pentru reclamant,
şi declară apoi că oferta de demonstrare trebuie respinsă pe motiv că este clar de la
început că va fi imposibil de convins tribunalul de faptul că judecătorul J. a reacţionat
cum a făcut-o în intenţia răuvoitoare de a cauza suferinţe2.
Portretul judecătorului J3. atrage destul de mult atenţia asupra unei cauze în
care judecătorul J. insistent – şi fără necesitate – a prelungit o detenţie provizorie şi în
care, de altfel, a omis să transmită autorităţilor competente un recurs de anulare intro-
dus împotriva deciziei sale în materie de detenţie. Judecătorul J. nu a estimat ca fiind
util să includă acest pasaj în urmăririle sale private, însă acesta a devenit relevant
atunci când dl Prager a susţinut că anume acest episod a motivat judecată de valoare
exprimată prin termenii „menschenverachtende Schikane” (paragraful 9 supra) şi că,
în consecinţă, el dorea să aducă dovada. Oferta sa a fost respinsă de judecătorul din
Eisenstadt pe motivul că lui i s-a părut absolut de necrezut faptul că judecătorul J. în
mod conştient şi răuvoitor ar fi putut să prelungească detenţia.
12. Îmi permit să citez un alt exemplu al aceluiaşi mecanism, de această dată,
referitor la al cincilea pasaj incriminat de către judecătorul J. Acest pasaj conţine indu-
bitabil o declaraţie de fapt. Trebuie, desigur, să se înceapă cu determinarea faptelor
care sunt vizate. Aceasta pare a fi destul de clar. Dl Prager afirmă că – aparent, la un
moment mai îndepărtat – judecătorul J. nu a fost numit procuror, însă a lăsat să se
înţeleagă că interesatul nu a obţinut acest post deoarece numele său a fost din nou4
1
Nu ignorez faptul că judecătorul din Eisenstadt, după ce a interpretat cele cinci pasaje litigioase după cum
am indicat, a rezumat decizia sa cu privire la întrebarea dacă aceste cinci pasaje erau - obiectiv – defăi-
mătoare după cum urmează:
„În consecinţă, nu există nici o îndoială că cele cinci pasaje incriminate de către urmăririle priva-
te, considerate independent cât şi în contextul articolului, sunt defăimătoare în sensul articolului
111 din Codul penal.”
După ce am studiat hotărârea cu multă atenţie şi după ce am notat faptul că aceasta nu este prima şi nici
ultima dată când termenul „contextul articolului” îmi este greu de menţionat că termenii subliniaţi au fost
utiliazţi doar pentru forma, principiul care rezultă a fost complet ignorat de facto.
2
Pentru cerinţele ofertei de demonstrare a exceptio veritatis a se vedea paragraful 13 supra.
3
A se vedea paragraful 11 din hotărâre.
4
„Încă o dată”, deoarece, după cum relatează şi dl Prager, numele lui apăruse în legătură cu un incident
dezgustător cu o prostituată.
98
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
99
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
100
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
şi modul lor de exprimare”1. Din aceste motive, estimez că cel puţin atunci când este
vorba de un comentariu critic referitor la un subiect de interes general, chiar şi în ter-
meni foarte exageraţi şi calificări caustice nu justifică, în sine, concluzia că a existat o
intenţie răuvoitoare de defăimare.
Criteriul decisiv trebuie să consiste în determinarea faptului dacă formularea
incriminată, atât de necuviincioasă, distrugătoare sau grosolană poate totuşi proveni
dintr-o opinie onestă referitoare la subiect – cu toate că formularea poate părea exce-
sivă sau nedemnă – sau dacă unica concluzie posibilă este că intenţia era doar sau
în special pentru a insulta o persoană.
Aici din nou, consider că tribunalele austriece au aplicat criterii care nu se con-
formează principiului consacrat în articolul 10 (art. 10) şi mă întreb (cel puţin) dacă ei
nu ar fi ajuns la o concluzie diferită dacă ar fi utilizat criteriul corect. Am mai spus-o
deja, sunt convins că dl Prager a fost într-adevăr şocat de experienţele sale la tribu-
nalul regional din Viena. Nu doar că a fost şocat, însă şi copleşit de o indignare, ca
să nu spun furie, sinceră. El şi-a dat bine seama că exprima această furie în termeni
neobişnuit de ofensatori, însă în mânia sa i s-a părut că unicul lucru important care
trebuia făcut era de a transmite acest mesaj, în pofida sentimentelor celor nouă ju-
decători vizaţi: în opinia lui ei nu meritau nici o indulgenţă2. Această atitudine poate fi
reprehensibilă din punct de vedere moral şi posibil chiar legal; în opinia mea ea nu se
ridică la intenţie răuvoitoare.
16. Rezum
a) Jurisdicţiile austriece nu au luat în considerare decât cinci pasaje precise şi
izolate. Guvernul susţine că ele nu puteau proceda altfel deoarece în dreptul penal
austriac ele erau legate prin termenii urmăririlor private. Acest argument nu mă con-
vinge. Deoarece articolul 10 (art. 10) din Convenţie cere ca contextul să fie luat în
considerare şi deoarece în Austria Convenţia are acelaşi rang ca şi normele constitu-
ţionale3, jurisdicţiile austriece nu trebuiau să ţină cont de dispoziţiile procedurii penale
care împiedica luarea în considerare a articolului ca un tot întreg.
b) jurisdicţiile în cauză au interpretat cele cinci pasaje într-un mod foarte unila-
teral şi nici măcar nu au dat motive care să justifice faptul că au ales să nu adopte o
altă interpretare posibilă şi mai favorabilă.
1
Acest citat provine din hotărârea Jersild (pp. 23-24, paragraful 31; a se vedea nota 2 supra). Când Gu-
vernul a pretins că dl Prager ar fi putut formula mesajul său în termeni mai puţin agresivi, el a uitat această
doctrină a Curţii care, obligă cel puţin reexaminarea demersului tradiţional de către jurisdicţiile naţionale
care constă în punerea întrebării dacă autorul ar fi putut să se exprime în termeni „mai moderaţi” şi să ho-
tărască în defavoarea lor dacă răspusul la această întrebare ar fi fost afirmativ.
2
Aceasta nu este o interpretare unilaterală din partea mea. Există cel puţin o remarcă în articolul care
confirmă explicit teza mea. Dl Prager comentează sentinţa într-o cauză în care un artist bolnav de o boală
incurabilă a fost declarat vinovat de fraudă fiscală. Aparent el estimează sentinţa extrem de severă. El
imputează această severitate unei dorinţe de a evita chiar şi o aparenţă a faptului că anumite persoane pot
fi tratate cu mai multă milă decât altele. Această dorinţă este vizibil la fel de răuvoitoare deoarece autorul
continuă punând întrebarea retorică „dacă judecătorii, dacă un corp de magistraţi care acţionează cu o
asemenea lipsă, corectă’ de înţelegere, pot ei înşişi să pretindă a fi înţeleşi”.
3
A se vedea în special M. Novak în “The implementation in National Law of the European Convention on
Human Rights”, Actele celei de-a Patra Conferinţă din Copenhaga cu privire la Drepturile Omului, 28 şi 29
octombrie 1988, p. 33.
101
PRAGER ŞIcontra
LAWLESS OBERSCHLICK
IRLANDEI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
1
În consecinţă sunt mai degrabă surprins de faptul că Curtea a sugerat (paragraful 37) că condamnarea
reclamantului era justificată de faptul că „în absenţa unei baze de fapte suficiente”, aceste acuzaţii păreau
a fi „prejudiciabile în mod inutil”!
2
Pentru a evita neînţelegerile notez că această concluzie nu implică în mod necesar faptul că articolul dlui
Prager satisface cerinţele clauzei: ea semnifică doar că deciziile pronunţate de către jurisdicţiile austriece
nu le satisfac. Cu alte cuvinte, nu spun că fiecare acţiune legală, oricare n-ar fi ea, bazată pe articolul liti-
gios este sortită eşecului, deoarece orice constatare în favoarea celui vizat ar încălca articolul 10 (art. 10);
eu, pur şi simplu, spun – şi nu sunt obligat să spun mai mult – că deciziile pronunţate în speţă au încălcat
acest articol (art. 10)
102
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
27 aprilie 1995
Nota grefei:
1
Cauza poartă numărul 5/1994/452/531-532. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introduce-
rii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
103
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
104
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
Dl M. Perrin de Brichambaut, directorul afacerilor juridice,
Ministerul Afacerilor Externe, agent,
Curtea a audiat declaraţiile dlui Weitzel, dlui Roux, dnei Lang-Chemol, dnei
Canizares şi dlui Perrin de Brichambaut, precum şi răspunsurile dlui Perrin de Bri-
chambaut şi cele ale dlui Roux la întrebarea unuia dintre membrii ei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
105
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
12. A doua zi, la 2 martie 1986, Înaltul Comisar a emis o hotărâre de expulzare
pe numele reclamantei interzicându-i să intre din nou pe teritoriu. El se baza pe ur-
mătoarele motive:
„Luând în considerare că toţi cetăţenii străini trebuie să respecte o anumită neutralitate faţă de
teritoriul Republicii Franceze care îi primeşte;
Luând în considerare că în pofida avertismentelor orale cu privire la obligaţia de a fi rezervată,
în special pe parcursul unei campanii electorale, care i-au fost făcute la sosirea ei la 24 februarie
1986, dna Piermont a declarat în timpul unei manifestaţii publice referitoare la independenţa terito-
riului şi împotriva testelor nucleare, că Franţa comitea acte de ingerinţă în afacerile polineziene;
Luând în considerare că aceste declaraţii aduc atingere politicii Franţei.”
106
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„Luând în considerare că potrivit dispoziţiilor articolului 7 din legea (...) din 3 decembrie 1849 (...) repre-
zentantul statului poate „printr-o măsură a poliţiei” să ceară oricărui străin să părăsească imediat terito-
riul francez; că dacă reprezentantul statului în teriroriu dispune, nu doar potrivit acestor dispoziţii (...), de
o mare putere discreţionară ce-i permite să asigure eficient menţinerea ordinii, el trebuie, în orice caz,
să-şi exercite puterea care i-a fost investită într-un mod ce respectă libertatea de circulaţie şi de expri-
mare care sunt garantate nu doar de textele Comunităţii europene, dar mai întâi de Constituţie şi de
principiile generale de drept pe care Republica le recunoaşte atât pentru conaţionalii săi, cât şi pentru
străini, prezenţa şi atitudinea cărora în teritoriu nu constituie o ameninţare pentru ordinea publică.
Luând în considerare că, în primul rând, afirmaţiile reclamantei (...) nu prezentau nici un caracter
rebel şi nu puteau să constituie în sine un risc serios de tulburare a ordinii publice; că nu puteau
deci justifica măsura litigioasă.
Luând în considerare că, în al doilea rând, şi în afară de aceasta, din documentele dosarului re-
zultă că această măsură a fost decisă în momentul în care reclamanta se pregătea să părăsească
spontan teritoriul; că în aceste condiţii, ea nu putea fi considerată drept indispensabilă pentru
menţinerea ordinii în teritoriu.
Luând în considerare că de aici rezultă, şi fără a fi necesar de a face apel la sistemul juridic inter-
naţional sau comunitar, că principiile generale ale dreptului intern sunt suficiente pentru a stabili că
decizia litigioasă prezintă un exces de putere; că pentru aceste motive ea implică anularea.”
107
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
108
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Luând în considerare că, limitându-se doar la indicarea faptului că „prezenţa pe teritoriul Noii Ca-
ledonii şi teritoriile dependente, în special în perioada campaniei electorale, a dnei Dorothée Pier-
mont, de naţionalitate germană (R.F.G.), suscită şi e susceptibilă să provoace dezordinea publică”
fără a specifica elementele care sunt la baza faptelor ale acestei măsuri a poliţiei, Înaltul Comisar
al Republicii în Noua Caledonie şi teritoriile dependente nu a satisfăcut exigenţele articolului 3 din
legea precitată; că prin urmare, şi fără a fi necesară examinarea altor motive ale cererii, dna Pier-
mont poate solicita anularea acestei hotărâri. ”
3. Abrogarea hotărârii
25. La 23 noiembrie 1994, Înaltul Comisar al Republicii a abrogat hotărârea din
4 martie 1986 pe motiv că nu mai era cazul, luând în consideraţie circumstanţele, de
a se opune intrării pe teritoriul Noii Caledonii a dnei Piermont”.
A. Dreptul francez
1. Generalităţi
26. Teritoriile de peste mare („TPM”) sunt parte integrantă a teritoriului Republicii.
109
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
Această lege a fost declarată aplicabilă coloniilor prin legea din 29 mai 1874.
Legea din 6 septembrie 1984 conferă, în TPM, împuternicirile ministrului afacerilor
interne Înaltului Comisar al Republicii.
b) Jurisprudenţa Consiliului de Stat
30. În materie de expulzare sau de refuz de acces pe teritoriu, controlul exerci-
tat de Consiliul de Stat, la momentul faptelor, se limita la o eroare evidentă de aprecie-
re (a se vedea, de exemplu, hotărârea Oficiului Naţional de Imigrare din 22 octombrie
1975, Recueil Lebon 1975, p. 520, şi, în ceea ce priveşte o expulzare din Noua Cale-
donie, hotărârea Julbe-Saez din 6 octombrie 1978, Recueil Lebon, 1978, p. 900).
În special, în ceea ce priveşte activităţile politice ale străinilor, Consiliul de Stat
a considerat, în hotărârea Perregaux din 13 mai 1977 (Recueil Lebon 1977, p. 216),
că „un comportament politic nu justifica în sine expulzarea legală a unui străin prezen-
ţa căruia pe teritoriul francez nu constituia o ameninţare pentru ordinea publică”.
B. Dreptul comunitar
1. Sfera de aplicare a tratatului de constituire a Comunităţii economice europene
31. La momentul desfăşurării faptelor, articolul 227 din tratatul de constituire a
Comunităţii economice europene („tratatul CEE”) era formulat în felul următor:
„1. Tratatul de faţă se aplică Regatului Belgiei, Regatului Danemarcii, Republicii Federative Ger-
mane, Republicii Elene, Regatului Spaniei, Republicii franceze, Irlandei, Republicii italiene, Marelui
Ducat al Luxemburgului, Regatului Ţărilor de Jos, Republicii portugheze şi Regatului Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord.
2. În ceea ce priveşte Algeria şi departamentele franceze de peste mare, dispoziţiile particulare şi
generale ale tratatului de faţă referitoare la:
110
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
32. TPM, inclusiv Polinezia franceză şi Noua Caledonie, figurează printre terito-
riile enumerate în anexa IV din tratatul CEE. Articolele 131 – 136 bis ale acestuia din
urmă stabilesc regimul lor special de asociere.
33. În ceea ce priveşte libera circulaţie a muncitorilor, articolele 48 şi 135 prevăd:
Articolul 48
„1. Libera circulaţie a muncitorilor este asigurată în interiorul Comunităţii începând, cel târziu, cu
expirarea unei perioade de tranziţie.
2. Ea include abolirea oricărei discriminări, bazată pe naţionalitate, între muncitorii statelor-mem-
bre, în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă.
3. Ea presupune dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de motivele de ordin public, de securitate
publică şi de sănătate publică:
a) de a accepta ofertele efective de angajare,
b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor-membre,
c) de şedere pentru o perioadă anumită într-un stat-membru cu scopul de a se angaja în con-
formitate cu dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative ce reglementează angajarea
muncitorilor naţionali,
d) de a rămâne, în condiţiile care vor face obiectul reglementărilor de aplicare stabilite de Comisie,
pe teritoriul unui stat-membru după ce a fost angajat.
(...) ”
Articolul 135
„Sub rezerva dispoziţiilor care administrează sănătatea publică, securitatea publică şi ordinea publi-
că, libertatea de circulaţie a muncitorilor din [TPM] în statele-membre şi a muncitorilor statelor-mem-
bre în [TPM] va fi reglementată de convenţii ulterioare care cer unanimitatea statelor-membre.”
111
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
112
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
(art. 10) din Convenţie considerat atât izolat (douăsprezece voturi contra două), cât şi
combinat cu articolul 14 (art. 14+10) (unanimitate).
Textul integral al opiniei Comisiei şi ale celor cinci opinii separate care îl înso-
ţesc sunt anexate la această hotărâre1.
38. În memoriul său, Guvernul a cerut Curţii „să respingă cererea” dnei Piermont.
39. În ceea ce priveşte avocatul reclamantei, el a invitat Curtea să constate:
„ – încălcarea articolului 10 (art. 10) în Polinezia Franceză, considerat atât izolat, cât şi combinat
cu articolul 14 (art. 14+10);
- încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în Polinezia franceză;
- încălcarea articolului 10 (art. 10) în Noua Caledonie, considerat atât izolat, cât şi combinat cu
articolul 14 (art. 14+10);
- încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în Noua Caledonie;
(...)”
ÎN DREPT
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 314 al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
113
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
114
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
46. Dna Piermont afirmă că intrând legal pe teritoriul Noii Caledonii, ea trebuia
să poată circula liber. O măsură de expulzare a fost întreprinsă împotriva ei, calificată
greşit drept o interdicţie de intrare şi a fost cenzurată de tribunalul administrativ din
Nouméa. Realitatea acesteia nu provoca nici o îndoială, luând în considerare faptul
că a trecut controlul vamal fără nici un incident, lucru demonstrat în mod corespunză-
tor de ştampila din paşaportul diplomatic.
Măsura litigioasă nu era prevăzută de lege deoarece aceasta nu vorbeşte de
posibilitatea de a interzice accesul pe teritoriu a unui străin. Ea nu era nici justificată:
participarea parlamentarei la o manifestaţie paşnică antinucleară în Polinezia france-
ză, nu era de natură să justifice expulzarea ei din Noua Caledonie, teritoriu în care
Franţa nu efectua nici un experiment atomic. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce
priveşte convingerile pentru independenţă exprimate în Polinezia. În ceea ce priveşte
manifestanţii ostili aflării ei în Nouméa, poliţia trebuia să-i disperseze.
47. Guvernul susţine că articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) nu se aplică în
cauză. Formulând hotărârea, calificată de Consiliul de Stat drept o decizie care „pro-
nunţa interdicţia de intrare pe teritoriul Noii Caledonii a dnei Piermont”, Înaltul Comisar
avea în vedere, în mod clar, interdicţia de acces pe acest teritoriu şi nu expulzarea.
Ştampilarea paşaportului ei de către poliţia aeriană şi de frontieră constituia o simplă
formalitate administrativă care constata sosirea reclamantei la frontieră şi controlul
legalităţii documentelor sale. Acest control nu excludea exercitarea prerogativelor pe
care Înaltul Comisar le deţinea în temeiul statutului teritoriului şi al împuternicirilor
ordinare ale poliţiei în conformitate cu funcţiile sale, pentru menţinerea ordinii publice.
Astfel, reclamanta nu a fost niciodată autorizată legal de către autorităţile administra-
tive să intre pe teritoriu. Chiar şi presupunând că se afla acolo legal, considerentele
ordinii publice ce permiteau restricţiile la cirulaţia ei liberă în Polinezia le justificau şi
pe cele din Noua Caledonie.
48. Comisia a acceptat în esenţă argumentul principal al Guvernului.
49. În speţă, Curtea consideră că argumentul reclamantei potrivit căruia faptul
că a trecut controlul vamal legalizează situaţia unei persoane pe un teritoriu este prea
115
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
formalist. De fapt, într-un aeroport precum cel din Nouméa, atât timp cât un pasager
se află în incinta sa, el este susceptibil operaţiunilor de control. În speţă, dna Piermont
a fost interpelată îndată după ştampilarea paşaportului ei şi i-a fost anunţată hotărâ-
rea litigioasă înainte de a părăsi aeroportul, în timp ce era încă reţinută într-un local
păzit de forţele poliţiei.
Hotărârea luată de către Înaltul Comisar al Republicii se intitulează „hotărârea
ce ordonă interdicţia de intrare a unui străin pe teritoriu”, iar articolul 1 al său prevede
interdicţia menţionată.
De altfel, Consiliul de Stat în decizia sa din 12 mai 1989, nu a rediscutat natura
hotărârii menţionate. Prin urmare, reclamanta nu s-a aflat regulamentar pe teritoriu,
condiţie de aplicare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2). Astfel nu a existat nici o
încălcare a acestei dispoziţii (P4-2).
116
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
sensul articolului 63 (art. 63) din Convenţie, intra în sfera de aplicare al articolului 16
din Convenţie şi satisfăcea exigenţele paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2).
a) Justificarea în conformitate cu articolul 63 (art. 63) din Convenţie
55. Articolul 63 (art. 63) din Convenţie prevede:
„1. Orice stat poate, în momentul ratificării, sau orice alt moment ulterior, să declare, prin notificare
adresată Secretarului General al Consiliului Europei, că (...) Convenţia se va aplica tuturor teritorii-
lor sau unui anumit teritoriu dintre acelea ale căror relaţii internaţionale el le asigură.
2. (...)
3. În respectivele teritorii, dispoziţiile (...) Convenţiei vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile
locale.
4. (...)”
117
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
mai mult în calitate de membru al partidului „Verzilor” germani, şi şi-a exprimat viziunile
la manifestaţia cu caracter de independenţă, cu privire la întrebările ce implicau integri-
tatea teritorială a ţării gazdă şi apărarea naţională, domenii ce sunt în afara competenţei
comunitare. Pe de altă parte, recunoaşterea unei „cetăţenii a Uniunii”, posterioară fap-
telor, nu juca nici un rol. În cele din urmă, statele-membre ale Comunităţii îşi rezervau
prerogativa de a defini condiţiile de pierdere şi de obţinere a cetăţeniei. În consecinţă
oricine, care nu avea cetăţenia ţării în care intenţiona să-şi exercite libertăţile garantate
de articolele 10, 11 şi 14 (art. 10, art. 11, art. 14) trebuiau să fie priviţi ca străini.
62. Reclamanta a replicat că limitările articolului 16 (art. 16) nu aveau valoare
în cazul său datorită dublei sale calităţi de cetăţeancă europeană şi de deputat euro-
pean. Faptul că ea era străină, în timp ce putea în temeiul funcţiilor ei să se intereseze
de întreg teritoriul comunităţii nu i s-a părut deloc pertinent.
63. În ceea ce priveşte Comisia, aceasta a acceptat în esenţă cererea reclamantei.
64. Curtea nu poate accepta argumentul bazat pe cetăţenia europeană, de-
oarece tratatele comunitare nu recunoşteau la acel moment o asemenea cetăţenie.
Cu toate acestea, ea consideră că apartenenţa dnei Piermont la un stat-membru al
Uniunii Europene şi, în plus, calitatea de parlamentar european nu permite aplicarea
articolului 16 (art. 16) din Convenţie, mai ales că populaţia TPM participă la alegerea
deputaţilor în Parlamentul european.
În concluzie, această dispoziţie nu autoriza statul să limiteze exercitarea de
către reclamantă a dreptului garantat de articolul 10 (art. 10).
c) Justificarea cu privire la paragraful 2 din articolul 10 (art. 10-2)
65. Este cazul de a cerceta dacă ingerinţa era „prevăzută de lege”, urmărea un
„scop legitim” şi era „necesară într-o societate democratică”.
i. „Prevăzută de lege”
66. Potrivit reclamantei, ingerinţa care rezulta din interdicţia de intrare nu era
prevăzută de lege, deoarece articolul 7 din legea din 3 decembrie 1849 (paragraful 29
supra) nu acorda Ministrului afacerilor interne competenţa de a interzice „orice nouă
intrare pe teritoriu”, aşa cum indica hotărârea Înaltului Comisar în Polinezia franceză
din 2 martie 1986.
67. Potrivit Guvernului, ingerinţa îşi avea baza legală în legea din 3 decembrie
1849 şi în cea din 6 septembrie 1984 care conferă, în TPM, Înaltului Comisar al Re-
publicii împuternicirile Ministrului afacerilor interne (paragraful 29 supra).
68. Deoarece dna Piermont nu s-a întors în Polinezia, Curtea consideră că nu are
rost să se pronunţe cu privire la interdicţia de intrare. Împreună cu Comisia ea constată
că hotărârea de expulzare se baza pe articolul 7 din legea din 3 decembrie 1849.
ii. „Scopul legitim”
69. Reclamanta afirmă că apărarea ordinii nu justifica expulzarea deoarece
aceasta din urmă nu menţionează în nici un fel că afirmaţiile sale ar fi tulburat ordi-
nea publică.
118
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
119
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
inofensive sau indiferente, însă şi celor care ofensează, şochează sau îngrijorează;
acestea sunt cerute de pluralism, toleranţă şi de spiritul de transparenţă fără care
nu există „o societate democratică” (hotărârea Castells contra Spaniei din 23 aprilie
1992, Seria A nr. 236, p. 22, paragraful 42). Un adversar al ideilor şi al poziţiilor ofici-
ale trebuie să poată să-şi găsească locul pe arena politică. „Preţioasă pentru fiecare,
libertatea de exprimare este îndeosebi de preţioasă pentru aleşii poporului (...). Prin
urmare, ingerinţele în libertatea [sa] de exprimare (...) cere Curţii să efectueze un
control din cele mai stricte” (ibidem, pp. 22-23, paragraful 42).
Libertatea discuţiilor politice fără îndoială nu are un caracter absolut. Un Stat
Contractant poate să o supună unor „restricţii” sau „sancţiuni”, însă Curţii îi revine să
statueze în ultimul rând asupra compatibilităţii lor cu liberatatea de exprimare aşa cum
e prevăzută de articolul 10 (art. 10) (ibidem, p. 23, paragraful 43).
77. În opina Curţii, atmosfera politică care domnea la moment în Polinezia fran-
ceză şi perspectiva unui dublu scrutin aveau o anumită pondere (paragraful 9 supra).
Atitudinea reclamantei, ale cărei idei politice erau cunoscute, putea desigur să aibă
un impact deosebit asupra climatului politic. Mai mult, la sosirea ei, ea a fost invitată
să manifeste o anumită rezervă în intervenţiile sale.
Cu toate acestea, afirmaţiile care i-au fost reproşate dnei Piermont au fost
spuse în cursul unei manifestaţii pacifiste autorizate. La nici un moment parlamen-
tara europeană nu a apelat la violenţă sau dezordine. Ea a luat cuvântul pentru a
sprijini revendicările antinucleare şi de independenţă exprimate de mai multe par-
tide locale. Intervenţia sa se înscria astfel în cadrul unei dezbateri democratice în
Polinezia. În plus, manifestaţia nu a fost urmată de nici o dezordine şi Guvernul nu a
demonstrat că luarea poziţiei de către reclamantă ar fi cauzat tulburări în Polinezia.
Potrivit tribunalului administrativ din Papeete, afirmaţiile menţionate „nu prezentau
nici un caracter rebel şi nici nu puteau constitui în sine un risc serios de perturbare
a ordinii publice”. Mai mult ca atât, dacă hotărârea de expulzare a fost notificată
înainte de plecarea reclamantei, ea a fost adoptată a doua zi după manifestaţia
litigioasă. Nimic nu indică că Înaltul Comisar al Republicii avea intenţia de a lua o
măsură pur simbolică.
Astfel, nu a fost stabiit un echilibru just între interesul general care cerea pre-
venirea dezordinii şi respectarea integrităţii teritoriale, pe de o parte, şi libertatea de
exprimare a dnei Piermont, pe de altă parte.
78. Pe scurt, deoarece măsura nu a fost necesară într-o societate democratică,
a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10).
79. Reclamanta susţine că articolul 10 (art. 10) din Convenţie nu cere pentru a
fi aplicat nici intrarea pe teritoriu, nici şederea legală. Din cauza măsurii luate împotri-
va sa, ea nu a putut să-şi întâlnească gazdele, care doreau să discute cu ea, şi să se
exprime pe teritoriul caledonian.
120
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
121
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
A. Prejudiciu
122
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold
Grefier
La această hotărâre este anexat, în conformitate cu articolele 51 paragraful 2
(art. 51-2) din Convenţie şi 53 paragraful 2 din regulamentul A, textul opiniei comune
parţial disidente a dlui Ryssdal, dlui Matscher, Sir John Freeland şi a dlui Jungwiert.
123
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
124
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
5. Cu toate acestea nu reiese totuşi că, chiar dacă articolul 16 (art. 16) este
aplicabil, statul gazdă poate impune o oarecare restricţie asupra activităţii politice
a unui străin fără a încălca articolul 10 (art. 10). Trebuie de fapt să ţinem cont de
internaţionalizarea sporită a politicii în lumea contemporană şi, în ceea ce priveşte
speţa, de interesul pe care, în zilele noastre, un parlamentar european îl poate avea
pentru afacerile unui teritoriu al Comunităţii. Ţinând cont de această evoluţie, poate
fi necesar de limitat restricţiile activităţii politice ale străinilor autorizate de articolul 16
(art. 16). Luând în considerare aceasta şi ţinând cont de abordarea adoptată de Curte
în hotărârea Groppera Radio AG şi alţii contra Elveţiei din 28 martie 1990 (Seria A nr.
173) în care a interpretat cea de-a treia frază din paragraful 1 al articolului 10 (art.
10-1), admitem că obiectul şi scopul articolului 16 (art. 16) trebuie să fie examinate, la
fel şi fraza menţionată anterior, în contextul paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2).
În special, dacă este vorba de examinarea caracterului proporţional al ingerinţei în li-
bertatea de exprimare a dnei Piermont, este necesar de a lua în considerare principiul
consacrat de articolul 16 (art. 16).
Justificarea cu privire la paragraful 2 din articolul 10 (art. 10-2)
6. Recunoaştem că, din motivele indicate în hotărâre, ingerinţa era prevăzută
de lege şi avea un scop legitim.
7. În ceea ce priveşte faptul de a cunoaşte dacă ingerinţa era „necesară într-o soci-
etate democratică”, concluzia noastră cu privire la problema caracterului de proporţi-
onalitate diferă de cea a majorităţii. Ţinând cont – în măsura în care noi o considerăm
justificată din motivele menţionate anterior – pe de o parte, de situaţia locală în sensul
articolului 63 (art. 63) şi, pe de altă parte, de calitatea de străină a dnei Piermont în
sensul articolului 16 (art. 16), nu credem că ingerinţa în cauză era disproporţională
scopului urmărit. La acel moment, în Polinezia domnea o atmosferă de tensionare
considerabilă şi intervenţia reclamantei în campania electorală putea în mod rezona-
bil să fie considerată susceptibilă de a provoca tulburări. Acesta este motivul pentru
care, la sosirea sa pe teritoriu, autorităţile i-au cerut să dea dovadă de discreţie în de-
claraţiile sale publice. Cu toate acestea reclamanta a exprimat în public şi în termeni
care nu erau temperaţi opinii cu privire la probleme sensibile precum independenţa
teritoriului sau testările nucleare în Pacific.
8. De altfel, natura practică a ingerinţei a fost foarte limitată. Pe parcursul vizitei
sale ea şi-a exprimat liber punctul său de vedere. Hotărârea de expulzare şi interdicţia
de intrare nu i-au fost notificate decât la momentul decolării. Astfel ea nu a stabilit că
expulzarea sau interdicţia de intrare implicau pentru ea un prejudiciu serios.
9. Iată de ce noi suntem convinşi de faptul că, ţinând cont de marja de apreciere
lăsată autorităţilor, ingerinţa în cauză poate fi considerată în mod rezonabil ca fiind pro-
porţională scopului urmărit. În consecinţă conchidem că tratamentul ce i-a fost aplicat
dnei Piermont în Polinezia franceză nu a dus la încălcarea articolului 10 (art. 10).
B. Noua Caledonie
10. Curtea a constatat că dna Piermont, fiind anunţată de interdicţia de intrare,
după ce a fost reţinută timp de câteva ore în aeroportul din Nouméa, fiind suprave-
125
PIERMONTcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
126
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
13 iulie 1995
Nota grefei
1
Cauza poartă numărul 18/1994/465/546. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimile două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista a cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El cores-
punde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
127
NASRI contra
LAWLESS contra
FRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
128
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
129
NASRI contra
LAWLESS contra
FRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
130
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
131
NASRI contra
LAWLESS contra
FRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
În ceea ce priveşte şcolarizarea [el] ne-a spus că a fost înmatriculat la o şcoală specială pentru
surdomuţi unde a învăţat meseria de zugrav. El ne-a declarat că nu ştie să scrie şi este obligat să
ceară altei persoane surdomute să-l ajute să scrie. Nu cunoaşte adresa părinţilor săi la Paris.
(...)
Nivelul său intelectual este mediocru. De fapt, el nu este capabil să precizeze cu exactitate nişte
date importante din viaţa sa. El declară că nu ştie nici să scrie, nici să citească. Traducătorul pentru
surdomuţi ne spune că el cunoaşte foarte puţin limba surdomuţilor şi că practică mai mult mimica
decât o limbă adaptată.
(...)
Ar fi util ca el să fie instituţionalizat pe plan socio-profesional şi să găsească într-adevăr o meserie
adaptată situaţiei sale.”
23. Un raport al unui examen psihiatric, din aceeaşi zi, face următoarea concluzie:
„Nu am putea cunoaşte decât puţine lucruri despre o istorie marcată puternic de surdomutism şi
tentative cu rezultate foarte mediocre de reeducare. (...) [El] şi-a petrecut toată copilăria şi ado-
lescenţa în Franţa, şi nu a plecat niciodată în Algeria, a cărei cetăţenie totuşi a păstrat-o. (...) El
locuieşte cu părinţii săi, el iese, umblă fără rost, cheltuie banii de buzunar daţi de mama sa; acum
ei locuesc în HLM la Nanterres.
El a fost arestat acum un an sau doi pentru furt de buzunar şi în decursul acestei detenţii el a avut o
stare acută de anxietate, în rezultatul căreia a fost transferat timp de trei luni într-un spital de psihiatrie.
(...)
Inteligenţa [sa], în mod normal, fără îndoială, este considerată la moment în termeni de eficienţă
intelectuală, ca fiind la nivel mediocru, articularea semnelor este rudimentară, înţelegerea este
limitată; astfel el înţelege greu noţiunile abstracte de timp, loc, etc. (...). Cunoştinţele şcolare sunt
limitate, el nu ştie să citească sau poate citi doar titlurile, numele străzilor, scrie doar numele său
şi nimic mai mult şi nu a integrat mecanismul de adunare cu reţinerea cifrei în minte. Traducătorul
nostru spune că îl percepe ca pe un băiat surdomut de 7 -8 ani, care nu a beneficiat niciodată de
o instituţionalizare specializată (...)”
24. Potrivit unui raport al unui examen psihiatric din 31 iulie 1984:
„El este surdomut, practic nu a fost reeducat şi este cunoscut faptul că astfel de deficienţe, în afară
de simplul deficit instrumental, a avut repercusiuni, într-un mod mult mai general, asupra ansam-
blului de procese de conceptualizare şi în special de însuşire a legii morale; se poate presupune
prin urmare că el nu are aceeaşi scară de valori pe care le are un individ care ar fi în mod normal
integrat în societate şi care aude în mod normal, şi trebuie de ţinut cont de aceşti factori psihologici
la aprecierea infracţiunii sale.
(...)
132
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dl Mohamed Nasri nu prezintă în cadrul unui examen anomalii mintale, psihice sau de caracter
majore de dimensiune psihiatrică alienantă; el se prezintă totuşi ca fiind un individ deplasat, rău
integrat în societate, cu disabilităţi de surdomutism, cu repercusiunile pe care le poate avea asupra
proceselor sale de conceptualizare şi asupra faptului cum integrează el normele morale.
El nu era într-o stare de demenţă, în sensul articolului 64 din Codul penal, la momentul faptelor;
din punct de vedere strict psihiatric, anomaliile constatate nu sunt de natură să atenueze respon-
sabilitatea sa.
El este susceptibil de o pedeapsă penală; el nu are îngrijiri speciale însă a beneficiat în mod util
de o încadrare specializată din cauza handicapului său, ceea ce ar fi susceptibil de a ameliora
pronosticul readaptării sale; plasarea sa într-un spital de psihiatrie nu este nici în interesul său nici
în cel al colectivităţii.”
2. Raportul poliţiei
O lege din 9 septembrie 1986 a suprimat cuvântul „grav” din textul menţionat
mai sus; la 2 august 1990 a fost reluat textul introdus în 1981.
133
NASRI contra
LAWLESS contra
FRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
31. În memoriul său, Guvernul „cere Curţii să respingă cererea dlui Nasri”.
32. Din partea sa, reclamantul invită Curtea să declare că executarea hotărârii
de expulzare spre Algeria ar constitui o încălcare a articolelor 3 şi 8 (art. 3, art. 8), şi
„să ceară Franţei să anuleze pur şi simplu [această] hotărâre (...)”.
ÎN DREPT
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 320-B al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
134
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
135
NASRI contra
LAWLESS contra
FRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
136
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
49. În temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie, dl Nasri, care a beneficiat
de asistenţa judiciară în faţa organelor din Strasbourg, nu solicită nici reparaţia unei
despăgubiri, nici rambursarea costurilor şi cheltuielilor. Problema nu cere o exami-
nare din oficiu.
50. În ceea ce priveşte cererea reclamantului cu privire la anularea hotărârii de
expulzare litigioasă (paragraful 32 supra), Curtea constată că Convenţia nu îi oferă
137
NASRI contra
LAWLESS contra
FRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
competenţa pentru a cere statului francez să facă acest lucru (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârea Saïdi contra Franţei din 20 septembrie 1993, Seria A nr. 261-C,
p. 57, par. 47).
OPINIA CONCORDANTĂ
A DLUI JUDECĂTOR PETTITI
138
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
tifică expulzarea data din 1986 (15 mai); faptul că perioada de menţinere pe teritoriul
metropolitan, modifica consecinţele unei expulzări, care ar fi fost executată într-o peri-
oadă care se situează cu totul în alt context (fără a omite faptul că guvernul francez a
acceptat să suspendeze măsura la cererea Comisiei când a fost făcută o sesizare cu
privire la aceasta). Pe de altă parte, evoluţia condiţiilor sociale în raport cu handicapul
fizic al dlui Nasri şi cea a condiţiilor generale este inclusă în perioada 1983-1995 în
cele două ţări vizate.
Curtea Europeană în prezent este sesizată cu mai multe cauze cu privire la ex-
pulzarea străinilor delicvenţi recidivişti. Or, Convenţia europeană a exclus din dreptul
material regimul de expulzare al străinilor de către stat (în afară de expulzările colec-
tive). Totuşi, Curtea, invocând articolul 8 (art. 8) şi articolul 3 (art. 3) în împrejurări ex-
cepţionale grave poate examina cazuri individuale fără a depăşi natura şi întinderea
protecţiei prevăzute de articolul 8 (art. 8) privind domeniul vieţii private. Însă aceas-
tă cale jurisprudenţială nu permite rezolvarea unei probleme generale care este de
competenţa statelor-membre ale Consiliului Europei, dacă ele au dorinţa să adopte o
politică omogenă şi de cooperare, ţinând cont de fluxul migraţiei şi de condiţiile diferite
de integrare şi de regrupare a familiei practicate de anumite state pentru consolidarea
protecţiei familiei, şi nu a altcuiva.
La acest stadiu, de asemenea, ar fi necesară o armonizare a politicilor penale
care integrează politicile de expulzare şi de dublă pedeapsă în funcţie de diferite tra-
diţii judiciare existente.
Curtea europeană va fi probabil orientată, în viitor, să păstreze criteriile pe care
doreşte să le adopte: pragul de condamnare şi de recidive, handicapuri fizice şi ling-
vistice luate în considerare, caracterul crimelor şi delictelor, natura vieţii de familie şi
definiţia comunităţii familiale care trebuie protejate în sensul articolului 8 (art.8), defi-
niţia sistemului public european în acest context. În acest sens, trebuia să se facă un
studiu comparat efectuat în statele-membre de un comitet de experţi ad-hoc care ar
fi confruntat legislaţiile şi practicile judiciare şi administrative ale statelor-membre în
aceste domenii, pentru a evita distorsiuni de la o ţară la alta, care nu ar fi conforme cu
angajamentul comun al statelor de a asigura împreună apărarea drepturilor înscrise
în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
1
Seria A nr. 234-A, p. 35.
139
NASRI contra
LAWLESS contra
FRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
1
A se vedea paragrafele 20 -25, 43 şi 46 din această hotărâre.
140
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ce mai aparentă dacă este vorba despre „imigranţii integraţi” în comunitatea unde
lucrează. În termenii articolului 12 paragraful 4 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, „propria lor ţară” este acea unde s-au născut sau în care au
crescut şi care este a lor în pofida dificultăţilor de adaptare inerente unei origini străine
sau a aparteneţei la o cultură familială diferită. În orice caz, considerările de ordin le-
gal sau invocarea tradiţională a suveranităţii statului nu pot acum să servească drept
bază pentru un astfel de tratament.
5. Totuşi, pentru a treia oară în patru ani (a se vedea hotărârile Moustaquim
contra Belgiei din 18 februarie 1991, Seria A nr 193, p. 20, par. 50, şi Beldjoudi contra
Franţei din 26 martie 1992, Seria A nr 234-A, p. 29, par. 82), Curtea a furnizat o nouă
dovadă a „circumspecţiei” sale tradiţionale (a se vedea Marc-André Eissen, El Tribu-
nal Europeo de Derechos Humanos, traducere în spaniolă, Civitas, Madrid, 1985, pp.
81 şi 95); majoritatea „nu consideră că este necesar de a examina această plângere”
(paragraful 48) şi se mulţumeşte să constate o încălcare a articolului 8 (art. 8) din
Convenţie, care consideră această măsură ca o ingerinţă în viaţa de familie a per-
soanei afectate. Regret acest lucru pentru că importanţa problemei şi actualitatea sa
cer Curţii de a se pronunţa asupra acestui punct şi de a formula opinia sa cu claritate,
ceea ce nu exclude luarea în considerare a împrejurărilor speţei.
6. În final, am votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea articolului 8
(art. 8) din Convenţie în această hotărâre, chiar dacă nu împărtăşesc raţionamentul
fondat pe condiţia de nenaţional a dlui Nasri şi pe responsabilitatea acestuia pentru „o
conduită rea” (paragrafele 22-25 şi 43). În faţa situaţiei penibile a reclamantului, cred
totuşi că este foarte formală poziţia majorităţii (paragraful 46) care califică, din punct
de vedere juridic, expulzarea dlui Nasri ca o ingerinţă în viaţa de familie, mai degrabă
decât în viaţa sa privată, concept mai generic al cărui aspect este viaţa de familie.
De fapt, articolul 8 (art. 8) din Convenţie recunoaşte dreptul la respectarea de
către autoritatea publică a „sferei private” a individului (a se vedea Stephan Breiten-
moser, Der Schutz der Privatsphäre gemäss Art. 8 (art. 8) EMRK, Juristische Fakultät
der Universität Basel, Bazel, 1986), a vieţii sale personale, care, în sensul Conven-
ţiei, cuprinde viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa sa. Măsura de
expulzare din ţara în care a trăit de la naştere sau din copilărie înseamnă o ingerinţă
în această sferă privată sau personală dacă ea presupune, ca şi în speţă, separarea
persoanei afectate prin ruptura cu anturajul său vital, cu „cercul său social” şi afectiv,
inclusiv cu familia sa. Această ingerinţă a autorităţii publice încalcă dreptul oricărei
persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, dacă nu este justificată potri-
vit paragrafului 2 din articolul 8 (art. 8-2) din Convenţie; ceea ce, aşa cum subliniază
majoritatea, nu este cazul în această hotărâre.
141
NASRI contra
LAWLESS contra
FRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
OPINIA CONCORDANTĂ
A DLUI JUDECĂTOR WILDHABER
În opinia mea, este vorba despre un caz special care nu poate fi uşor gene-
ralizat. La fel ca şi reclamantul, Curtea, bazându-se pe articolul 8 (art. 8), invocă
doar dreptul la respectarea vieţii sale de familie. Acest mod de apreciere este puţin
artificial, căci lipseşte componenta respectării vieţii private a persoanei interesate. În
asemenea situaţii, ar fi mai realist de a lua în considerare ansamblul lanţului social
care are importanţă pentru reclamant, familia fiind doar o parte, desigur esenţială, a
acestui context global.
Nu mi s-a părut necesar, aşa cum nici majorităţii nu i s-a părut acest lucru, să
mă bazez pe articolul 3 (art. 3). Dacă a fost invocată această dispoziţie (art. 3), s-ar fi
putut subînţelege că nu ar fi trebuit de pus pe cântar interesele publice, dar mai degra-
bă că nici într-un caz nu ar trebui expulzaţi imigranţii din cea de-a „doua generaţie”. Mi
se pare că aceasta ar merge prea departe şi în mod excepţional, expulzarea trebuie
să rămână posibilă, în conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional,
pentru imigranţii din cea de-a „doua generaţie” care au comis crime foarte grave (om-
ucidere, viol, trafic de droguri).
142
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
13 iulie 1995
1
Cauza poartă numărul 19/1994/466/547. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 şi,
după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El corespun-
de regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
143
KAMPANIScontra
LAWLESS contraIRLANDEI
GRECIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
1. Cauza a fost deferită Curţii de către Guvernul grec („Guvernul”) la 1 iunie
1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La ori-
ginea cauzei se află o cerere (nr. 1797791) introdusă contra Republicii Elene, cu care
cetăţeanul acestui stat, dl Stamatios Kampanis, care posedă şi cetăţenie canadiană,
a sesizat Comisia la 7 martie 1991, în temeiul articolului 25.
Cererea Guvernului face trimitere la articolele 44 şi 48 b) din Convenţie şi 32
din regulamentul A. Ea are drept scop obţinerea unei deciziei a Curţii asupra chesti-
unii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a
obligaţiilor sale în temeiul articolului 5 § 4 din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A,
reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un repre-
zentant (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl N. Valticos, judecător ales din partea
Greciei (articolul 43 al Convenţiei), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 §3
b) din regulamentul A). La 25 iunie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere
la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii B. Bernhardt,
R. Macdonald, A. Spielmann, G. Mifsud Bonnici, J. Makarczyk, B. Repik şi P. Kūris
(articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A). Ulterior, dl A.B. Baka,
supleant, l-a înlocuit pe dl Macdonald, care nu a avut posibilitatea să participe la proces
(articolele 22 §§ 1 şi 2, şi 24 § 1 din regulamentul A).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulamentul A), dl
Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, repre-
zentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii
(articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul
a primit la 8 decembrie 1994 memoriul Guvernului şi la 12 decembrie pe cel al recla-
mantului. La 16 ianuarie 1995, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul se
va exprima în cadrul audierii.
5. În conformitate cu decizia preşedintelui, care a autorizat avocatul reclaman-
tului să pledeze în limba greacă (articolul 27 § 3 din regulamentul A), la 21 februarie
1995 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În pre-
alabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
144
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Curtea le-a audiat declaraţiile precum şi răspunsul lor la întrebările sale. Dele-
gatul agentului a furnizat documente cu ocazia dezbaterilor.
La 3, 14 şi 16 martie, delegatul Comisiei, Guvernul şi reprezentantul reclaman-
tului au răspuns în scris la o întrebare adresată de Curte în cadrul audierii.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
145
KAMPANIScontra
LAWLESS contraIRLANDEI
GRECIEI
____________________________________________________________________________________
146
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
17. Între timp, la 27 iunie 1990, procurorul general de la Curtea de Apel a invitat
camera de acuzare să prelungească detenţia dlui Kampanis pentru o perioadă supli-
mentară de şase luni.
La 5 iulie 1990, reclamantul a rugat camera de acuzare să-i permită să se în-
făţişeze în faţa ei pentru a-şi argumenta cererea de eliberare. El sublinia că legislaţia
în vigoare nu prevedea înfăţişarea părţilor şi, în particular, a acuzării sau a apărării, în
timpul procedurii în faţa judecătorului de instrucţie sau a camerei de acuzare; aceas-
ta constituia o lacună şi o imperfecţiune a legislaţiei, datorate aplicării sistemului de
inchiziţie şi principiului confidenţialităţii, care deseori nu contravine doar drepturilor
de apărare ale acuzatului, dar şi interesului justiţiei. Recunoscând în acelaşi timp că
paragraful 2 al articolului 287 din Codul de procedură penală – aplicabil la această
etapă a procedurii – nu conţinea dispoziţii similare cu cele din primul său paragraful
(paragrafele 32-33 infra), el se prevala de acesta din urmă prin analogie, precum şi
pe prelungirea detenţiei sale provizorii peste limita constituţională de douăsprezece
luni (paragraful 31 infra), pentru a afirma că înfăţişarea sa în faţa camerei de acuzare
trebuia să-i fie permisă.
Printr-o hotărâre din 16 iulie 1990, camera de acuzare a aprobat concluziile
procurorului – pe care le-a audiat la 10 iulie în absenţa acuzatului – şi a confirmat
menţinerea detenţiei provizorii a reclamantului. Nici procurorul, nici camera de acuza-
re nu au răspuns argumentelor acestuia referitoare la cererea de înfăţişare.
18. La 18 şi 19 iulie 1990, dl Kampanis s-a plâns de durata detenţiei sale pro-
vizorii procurorului de la tribunalul corecţional din Pirée şi procurorului general de la
Curtea de Casare.
19. La 18 septembrie 1990, el a solicitat încă o dată eliberarea sa. În susţine-
rea cererii sale, el menţiona că calificarea juridică corectă a infracţiunilor de care era
bănuit necesita calcularea duratei detenţiei provizorii pentru acţiunile menţionate în
ultimele două ordonanţe (paragrafele 10 şi 13 supra) pornind de la data recluziunii
sale în temeiul primei ordonanţe din 21 decembrie 1988 (paragraful 8 supra); prin
urmare, menţinerea sa în detenţie după 21 iunie 1990 era ilegală.
Printr-o hotărâre (nr. 2648/90) din 13 noiembrie 1990, camera de acuzare a
respins cererea pe motiv că exista un concurs real al infracţiunilor menţionate în cea
de-a doua şi a treia ordonanţe de plasare în detenţie (paragrafele 10 şi 13 supra).
E. Cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991
20. La 30 ianuarie 1991, reclamantul a prezentat camerei de acuzare, în faţa
căreia problema trimiterii sale în judecată era în dezbatere, o nouă cerere de elibera-
re. El pretindea că detenţia sa se întemeia pe ordonanţe succesive din 23 decembrie
1988, 31 iulie 1989 şi 24 mai 1990, fiecare dintre ele fixând un punct de plecare diferit
pentru calcularea duratei detenţiei, ceea ce antrena menţinerea sa în închisoare, fără
ca el să fie trimis în judecată, o perioadă de douăzeci şi cinci de luni şi zece zile, pe
când durata maximă autorizată de articolul 6 § 4 din Constituţie era de douăsprezece
luni şi, în cazul circumstanţelor excepţionale, de douăzeci şi opt de luni. O asemenea
durată, datorată în opinia lui desfăşurării lente a investigaţiei, separării acuzaţiei în
147
KAMPANIScontra
LAWLESS contraIRLANDEI
GRECIEI
____________________________________________________________________________________
148
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
149
KAMPANIScontra
LAWLESS contraIRLANDEI
GRECIEI
____________________________________________________________________________________
situaţia dlui Kampanis. Prin urmare, durata detenţiei trebuia să fie calculată pornind
de la această dată şi nu de la prima încarcerare a reclamantului. Pentru a-şi justifica
decizia, camera de acuzare se fonda pe faptul că exista un cumul real de infraciuni,
pe necesitatea celor două etape ale anchetei, pe refuzul reclamantului de a coopera,
precum şi pe complexitatea cauzei a cărei elucidare a necesitat, în afară de ancheta
judiciară, numeroase controluri de contabilitate.
Printr-o nouă hotărâre (nr. 1549/91) din 17 mai 1991, aceeaşi cameră de acu-
zare a decis prelungirea detenţiei provizorii a reclamantului pentru o perioadă supli-
mentară de şase luni.
28. La 27 august şi 20 septembrie 1991, Curtea de Casare a respins recursu-
rile dlui Kampanis împotriva hotărârilor din 9 şi 17 mai 1991 pe motiv că ele nu erau
susceptibile de un asemenea recurs (articolele 287 § 2, 291 şi 482 din Codul de pro-
cedură penală).
H. Eliberarea reclamantului şi procesul de judecată
29. Reclamantul şi-a dobândit libertatea la 24 noiembrie 1991. Între timp, pro-
cesul de judecată a început la 13 septembrie 1991 în faţa Curţii penale de Apel din
Atena alcătuită din trei judecători.
30. La 30 ianuarie 1992 (hotărârea nr. 232/92), în rezultatul dezbaterilor care
au durat patru luni, această jurisdicţie a declarat reclamantul vinovat de abuz grav de
încredere şi l-a condamnat la şapte ani de închisoare. Ea a scăzut perioada de doi
ani, unsprezece luni şi trei zile de detenţie provizorie şi a fixat perioada rămasă pentru
ispăşire la patru ani şi douăzeci şi şapte de zile.
La 1 iulie 1994, Curtea de Apel din Atena, alcătuită din cinci judecători – statuând
asupra apelului formulat de dl Kampanis împotriva hotărârii nr. 232/92 – a calificat in-
fracţiunile ca delicte şi a redus pedepsa la doi ani şi şase luni de închisoare, din care a
scăzut durata detenţiei provizorii şi închisoarea care a urmat (30 ianuarie – 5 mai 1992).
În cele din urmă, ea a considerat că statul nu este obligat să acorde despăgubiri recla-
mantului pentru perioada suplimentară în timpul căreia el fusese privat de libertate.
A. Constituţia
150
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„1. Dacă în timpul anchetei, detenţia provizorie durează şase luni în caz de crimă, sau trei luni în
caz de delict, judecătorul de instrucţie trebuie să notifice, în următoarele cinci zile şi într-un raport
motivat, adresat procurorului general de la Curtea de Apel, motivele pentru care ancheta nu s-a
încheiat. Acesta din urmă transmite dosarul procurorului republicii care îl va deferi camerei de
acuzare. După audierea părţilor sau a reprezentanţilor lor – convocată cu cel puţin douăzeci şi
patru ore înainte de deliberare - camera se pronunţă printr-o hotărâre motivată şi definitivă asupra
prelungirii detenţiei sau asupra eliberării acuzatului.
2. În toate cazurile şi după încheierea anchetei până la adoptarea deciziei definitive, durata maxi-
mală a detenţiei provizorii nu poate depăşi, pentru o singură infracţiune, un an pentru crime şi şase
luni pentru delicte. În cazul circumstanţelor excepţionale, camera de acuzare, printr-o hotărâre
motivată şi nesusceptibilă de apel, poate prelungi aceste perioade, printr-o singură ordonanţă sau
prin ordonanţe succesive, cu şase sau, respectiv, trei luni (...)
Dacă cauza este pendinte în faţa unui judecător de instrucţie şi detenţia provizorie trebuie să fie
prelungită, în conformitate cu paragraful 1 din prezentul articol, judecătorul de instrucţie trebuie,
cu treizeci de zile până la expirarea perioadei maximale a acesteia, prevăzută în prezentul para-
graf, să transmită procurorului republicii dosarul cu un raport care indică motivele pentru care este
necesară prelungirea detenţiei provizorii; procurorul trimite dosarul şi raportul împreună cu propu-
nerea sa camerei de acuzare. În toate celelalte cazuri, procurorul competent trebuie, cu cel puţin
douăzeci şi cinci de zile până la expirarea duratei maximale a detenţiei provizorii prevăzute în acest
paragraful sau înainte de încheierea prelungirii deja ordonate, să prezinte camerei de acuzare o
propunere de menţinere sau ridicare a detenţiei.
(...)
6. Orice incertitudine şi orice contestare referitoare la duratele maximale ale detenţiei provizorii
menţionate în primul şi cel de-al doilea paragrafe ale prezentului articol sunt soluţionate de camera
de acuzare competentă (...) care trebuie să convoace acuzatul cu patruzeci şi opt de ore înainte.
Hotărârea camerei de acuzare este susceptibilă de un recurs în casare din partea acuzatului sau
procurorului.”
Acest din urmă paragraful fusese adăugat prin legea nr. 1897/90 a cărui articol
14 oferă acestui paragraful un efect retroactiv începând cu 24 iulie 1974.
Articolul 287 §§ 1 şi 2, aşa cum a fost amendat prin legea nr. 2207/94 din 1994,
prevede următoarele:
„1. Dacă detenţia provizorie durează şase luni în caz de crimă sau trei luni în caz de delict, camera
de acuzare decide, printr-o hotărâre definitivă şi motivată, dacă acuzatul trebuie să fie menţinut în
detenţie sau eliberat. Astfel:
a) Dacă ancheta continuă, judecătorul de instrucţie trebuie să notifice, în termen de cinci zile îna-
inte de expirarea perioadelor sus-menţionate şi printr-un raport motivat, procurorului general de la
Curtea de Apel, motivele pentru care ancheta nu s-a încheiat şi să transmită dosarul procurorului
de la tribunalul de mare instanţă, care îl va comunica în termen de zece zile camerei de acuzare.
Cu cel puţin cinci zile înainte de deliberarea acesteia, acuzatul trebuie să fie citat să se prezinte
personal sau prin intermediul avocatului său pe care-l va desemna printr-o scrisoare simplă vizată
de directorul închisorii. Camera de acuzare se pronunţă după ce audiază acuzatul sau avocatul
său, dacă aceştia sunt prezenţi, şi procurorul. Dacă ancheta este condusă de un judecător de la
Curtea de Apel în temeiul articolului 29, camera de acuzare a Curţii de Apel este competentă de
a se pronunţa.
b) După încheierea anchetei şi în termen de cinci zile până la expirarea perioadei sus-menţionate,
procurorul de la tribunalul în faţa căruia trebuie să fie judecată cauza sau procurorul de la Curtea de
Apel (...) trebuie să transmită camerei de acuzare competente potrivit paragrafului următor, dosarul
cu o propunere motivată. În celelalte cazuri, este aplicabil alineatul a).
2. În toate cazurile şi până la adoptarea deciziei definitive, durata maximală a detenţiei provizorii
pentru o singură infracţiune nu poate depăşi un an pentru crime şi şase luni pentru delicte. În cazul
circumstanţelor excepţionale, aceste perioade pot fi prelungite cu şase şi, respectiv, trei luni printr-o
hotărâre sau decizie motivată şi nesusceptibilă de apel:
151
KAMPANIScontra
LAWLESS contraIRLANDEI
GRECIEI
____________________________________________________________________________________
33. Dacă există un cumul ideal între mai multe infracţiuni sau dacă o infracţiune
a fost comisă într-o manieră continuă, termenii prevăzuţi în articolul 287 sunt calculaţi
pornind de la data primei detenţii a acuzatului pentru una din infracţiunile cumulate
sau pentru una dintre acţiunile constitutive ale infracţiunii continue (articolul 288). În
schimb, în caz de cumul real, durata detenţiei pentru fiecare dintre infracţiuni este
specială şi articolul 288 nu se aplică.
34. Când detenţia provizorie este prelungită după trimiterea sa în judecată,
camera de acuzare competentă poate, la cererea acuzatului sau procurorului,
sau chiar din oficiu, să plaseze persoana vizată sub regimul controlului judiciar
(articolul 291 § 1).
3. Dispoziţiile referitoare la procedura în faţa camerei de acuzare
35. În conformitate cu articolul 306 din Codul de procedură penală, deliberările
camerei de acuzare nu sunt publice; deciziile sunt luate cu majoritatea voturilor, după
audierea şi retragerea procurorului (articolul 138).
36. Judecătorul de instrucţie trebuie să informeze părţile despre încheierea
anchetei şi să transmită dosarul procurorului. Părţile pot astfel să-l roage pe acesta
din urmă – chiar verbal – să le furnizeze o copie a concluziilor pe care el intenţio-
nează să le transmită camerei de acuzare; dacă ele formulează o asemenea cerere,
procurorul le convoacă în acest scop într-un termen de douăzeci şi patru de ore. De
la acest moment, părţile pot cere să se prezinte personal în faţa camerei de acuza-
re. Dacă, în schimb, ele nu doresc să primească o copie, procurorul nu este obligat
să facă nici o notificare; concluziile sale sunt totuşi păstrate la grefa procuraturii şi
părţile pot să le cunoască chiar dacă ele au fost transmise între timp camerei de
acuzare (articolul 308).
Curtea de Casare a considerat că cererea de înfăţişare personală trebuie să fie
prezentată cel târziu la deliberarea camerei de acuzare pe parcursul căreia procurorul
îşi expune concluziile (Curtea de Casare, hotărârile nr. 187/81 şi 1813/81).
37. Competenţa camerei de acuzare, după încheierea anchetei, este regle-
mentată de articolul 309, care prevede:
„1. Camera de acuzare poate: a) să decidă de a nu menţine acuzaţia; b) să oprească definitiv ur-
mărirea penală; c) să suspendeze urmărirea penală, dar numai pentru crimele de omucidere volun-
tară, furt cu violenţă, extorcare, furt (...) şi incendiere voluntară; d) să ordone măsuri suplimentare
de anchetă şi e) să trimită acuzatul în judecată în faţa unui tribunal competent.
152
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
2. Camera sesizată cu cererea uneia dintre părţi trebuie să ordone înfăţişarea acestora pentru
ca ele să furnizeze, în prezenţa procurorului, orice precizare. Ea poate de asemenea să autori-
zeze reprezentanţii să prezinte verbal observaţii cu privire la cauză. Camera poate de aseme-
nea ordona din oficiu acţiunile menţionate mai sus. Ea nu poate respinge o cerere de înfăţişare
decât pentru motive exacte care trebuie să fie expres menţionate în hotărârea sa. În cazul în
care ea ordonă înfăţişarea uneia dintre părţi, camera este obligată să convoace şi să audieze
şi cealaltă parte (...)”
153
KAMPANIScontra
LAWLESS contraIRLANDEI
GRECIEI
____________________________________________________________________________________
egalităţii armelor în faţa camerei de acuzare a Curţii de Apel, fapt ce a adus atingere
dreptului său la recurs în faţa unui tribunal, garantat de articolul 5 § 4.
41. La 5 mai 1993, Comisia a acceptat cererea reclamantului, în măsura în
care se referea la procedurile în faţa camerei de acuzare care se încheiase după 7
septembrie 1990, şi a respins restul pretenţiilor.
În raportul din 11 ianuarie 1994 (articolul 31), ea a constatat, în unanimitate, o
încălcare a articolului 5 § 4, în ceea ce priveşte procedura referitoare la cererea de
eliberare din 30 ianuarie 1991.
Textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre.1
ÎN DREPT
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 318-B din seria A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
154
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
50. Curtea menţionează că, în temeiul articolului 309 § 2 din Codul de proce-
dură penală, înfăţişarea acuzatului este un drept al său, dacă acesta îl reclamă (para-
graful 37 supra). Pentru a fi admisibilă, o asemenea cerere trebuie să fie prezentată
din momentul în care acuzatul primeşte o copie a concluziilor procurorului sau ia
cunoştinţă cu ele personal la grefa procuraturii şi cel târziu cu ocazia deliberării ca-
merei de acuzare pe parcursul căreia procurorul îşi dezvoltă concluziile (articolul 308
şi jurisprudenţa Curţii de Casare – paragraful 36 supra).
51. Or, în speţă, reclamantul cerea înfăţişarea sa la 18 decembrie 1990 pe
când procurorul a fost audiat la 17 septembrie 1990. Camera de acuzare a menţionat
corect acest lucru în hotărârea sa din 26 februarie 1991 (paragraful 24 supra).
Curtea consideră că dl Kampanis, deoarece nu a respectat termenii fixaţi de
legislaţia naţională în această materie, nu se poate plânge de o atingere adusă prin-
cipiului egalităţii armelor în ceea ce priveşte această procedură.
155
KAMPANIScontra
LAWLESS contraIRLANDEI
GRECIEI
____________________________________________________________________________________
156
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
157
KAMPANIScontra
LAWLESS contraIRLANDEI
GRECIEI
____________________________________________________________________________________
158
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Pentru Grefier
159
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
160
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
26 septembrie 1995
1
Cauza poartă numărul 25/1994/472/553. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 şi,
după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El corespun-
de regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
161
DIENNET contra
LAWLESS contraFRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
162
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
6. Textul pledoariei Dnei Waquet a parvenit prin fax la grefă la 21 martie 1995.
Delegatul Comisiei şi Guvernul nu au prezentat vreo replică.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
163
DIENNET contra
LAWLESS contraFRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
11. La 26 aprilie 1989, în rezultatul unei audieri cu uşile închise, secţiunea dis-
ciplinară a consiliului naţional din nou i-a aplicat reclamantului interdicţia de a exercita
medicina pentru o perioadă de trei ani.
12. Doctorul Diennet a înaintat un recurs în faţa Consiliului de Stat. El afirma în
special că decizia care-l viza nu a fost pronunţată în conformitate cu articolul 6 § 1 din
Convenţie: trei din şapte membri ai secţiunii disciplinare a consiliului naţional – dintre
care şi raportorul – cunoşteau deja cauza încă de la prima decizie, fapt ce nu satis-
făcea condiţiile de imparţialitate prevăzute de această dispoziţie, iar dezbaterile din
26 aprilie 1989 nu fusese publice.
13. La 29 octombrie 1990, Consiliul de Stat a respins cererea în următorii
termeni:
„(...)
Cu privire la legitimitatea deciziei atacate:
Considerând, în primul rând, că dispoziţiile articolului 6 § 1 din Convenţia europeană pentru apăra-
rea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile jurisdicţiilor disciplinare, care
nu se pronunţă în materie penală şi nu soluţionează contestaţii cu privire la drepturi şi obligaţii cu
caracter civil; că astfel dl Dienner nu putea invoca împotriva deciziei atacate o încălcare a dispo-
ziţiilor articolului 6 § 1 din Convenţia precitată cu privire la publicitatea şedinţelor şi imparţialitatea
instanţei;
Considerând, într-al doilea rând, că, dacă articolul 11 din legea din 31 decembrie 1987 impunea în
mod obligatoriu de a se pronunţa jurisdicţia la care era trimisă o cauză de către Consiliul de Stat,
cu excepţia imposibilităţii datorate naturii jurisdicţiei, într-o altă componenţă decât cea în care a
fost pronunţată decizia anulată, secţiunea disciplinară a asociaţiei medicale, având în vedere na-
tura acestei jurisdicţii, putea fi sesizată din nou în componenţa în care fusese la 30 ianuarie 1985,
dată la care ea se pronunţase pentru prima oară, asupra cauzei care îi fusese trimisă prin decizia
Consiliului de Stat, pronunţându-se în contenciosul din 15 ianuarie 1988; că, prin urmare, recursul
bazat pe încălcarea principiului imparţialităţii jurisdicţiilor şi dispoziţiile legislative citate mai sus nu
a fost întemeiat;
(...)”
14. Ordinul medicilor întruneşte în mod obligatoriu toţi medicii abilitaţi să-şi
exercite activitatea în Franţa. El supraveghează în special respectarea principiilor
moralităţii, probitatea şi devotamentul indispensabile practicării medicinii şi respectării
obligaţiilor profesionale, precum şi a regulilor prevăzute în Codul deontologic. El îşi
realizează misiunea prin intermediul consiliilor departamentale, consiliilor regionale şi
consiliului naţional al ordinului (articolele 381 şi 382 din Codul sănătăţii publice).
A. Procedura
1. În faţa instituţiilor de disciplină profesională
a) Consiliile regionale
15. Consiliile regionale exercită, în cadrul asociaţiei medicale, competenţa dis-
ciplinară în primă instanţă. Ele pot fi sesizate în special de către consiliile departa-
mentale în cadrul jurisdicţiilor lor teritoriale sau de un medic înscris în registrul ordinu-
lui (articolul L. 417 din codul sănătăţii publice).
164
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
16. După fiecare reînnoire parţială, la fiecare doi ani, consiliul naţional al or-
dinului medicilor alege opt dintre cei treizeci şi opt de membri care constituie, sub
preşedinţia unui consilier de stat, o secţiune disciplinară, competentă să examineze
apelurile în această materie (articolele L. 404-408 şi L. 411 din Codul sănătăţii publi-
ce). Membrii supleanţi sunt aleşi potrivit aceloraşi modalităţi ca şi membrii titulari (arti-
colul 21 din decretul nr. 48-1671 din 26 octombrie 1948 modificat, referitor, în special,
la funcţionarea secţiunii disciplinare).
Deliberările secţiunii disciplinare nu sunt valabile decât dacă sunt prezenţi, în
afară de preşedinte, cel puţin un sfert din totalitatea membrilor săi. Dacă membrii pre-
zenţi constituie un număr par, cel mai tânăr membru trebuie să se abţină (articolul 24,
primul alineat, din decretul din 26 octombrie 1948 modificat).
Apelurile au efect de suspendare (articolul L. 411 din Codul sănătăţii publice).
17. Deciziile secţiunii disciplinare pot constitui obiectul unui recurs în faţa Con-
siliului de Stat (articolul 22 din decretul din 26 ocotmbrie 1948 modificat şi L. 411
din Codul sănătăţii publice) „în condiţiile dreptului comun” (articolul L. 411 in fine din
Codul sănătăţii publice).
În termenii articolului 11, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989, din legea nr. 87-
1127 din 31 decembrie 1987 privind reforma contenciosului administrativ:
„ (...)
Dacă este pronunţată anularea unei decizii adoptate de o jurisdicţie administrativă în ultimă instan-
ţă, Consiliul de Stat poate, fie să trimită cauza în faţa aceleiaşi jurisdicţii care să fie constituită, în
afara imposibilităţii ce ţine de natura jurisdicţiei, într-o altă componenţă, fie să trimită cauza în faţa
unei alte jurisdicţii de aceeaşi natură, fie să reglementeze cauza în fond dacă aceasta este justificat
de interesul unei bune administrări a justiţiei.
Dacă cauza constituie obiectul unui ai doilea recurs, Consiliul de Stat adoptă decizia definitivă cu
privire la această cauză.”
B. Pedepsele
18. Medicii care au încălcat normele disciplinare pot fi supuşi următoarelor pe-
nalităţi: avertisment; mustrare; interdicţie temporară sau permanentă de a exercita
una, mai multe, sau totalitatea funcţiilor medicale, oferite sau remunerate de stat,
departamente, comune, instituţii publice, instituţii recunoscute de utilitate publică, sau
funcţiile medicale îndeplinite în aplicarea legilor sociale; interdicţia temporară (care nu
poate depăşi trei ani) de a exercita medicina; radierea din registrul ordinului.
Primele două dintre aceste pedepse antrenează, printre altele, privarea drep-
tului de a face parte din consiliul departamental, din consiliul regional sau din consiliul
naţional al ordinului pe o durată de trei ani; următoarele, privarea de acest drept cu
titlu definitiv. Medicul exclus nu poate fi introdus nici într-un alt registru (articolul L. 423
din Codul sănătăţii publice).
165
DIENNET contra
LAWLESS contraFRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
C. Recuzarea
19. Medicul în cauză îşi poate exercita atât în faţa consiliului regional, cât şi în
faţa consiliului naţional, dreptul de recuzare în condiţiile articolelor 341-355 din noul
Cod de procedură civilă (articolul L. 421 din Codul sănătăţii publice).
În termenii articolului 341 din noul Cod de procedură civilă, recuzarea unui
judecător poate fi solicitată:
„ (...)
1. Dacă el personal sau soţia/soţul său are un interes personal în această contestare;
2. Dacă el personal sau soţia/soţul său este creditorul, debitorul, moştenitorul presupus sau dona-
tarul unei dintre părţi;
3. Dacă el personal sau soţia/soţul său este părintele sau ruda uneia dintre părţi sau a soţiei/soţului
acesteia până la cea de-a patra generaţie inclusiv;
4. Dacă el sau soţia/soţul său a fost sau este în proces cu una dintre părţi sau soţia/soţul său;
5. Dacă el a cunoscut anterior cauza în calitate de judecător sau arbitru sau dacă a consultat una
dintre părţi;
6. Dacă judecătorul sau soţia/soţul său este împuternicit să administreze bunurile uneia dintre
părţi;
7. Dacă există o relaţie de subordonare între judecător sau soţia/soţul său şi una dintre părţi sau
soţia/soţul acesteia;
8. Dacă există o relaţie amicală sau intimă notorie între judecător şi una dintre părţi;
(...) „
D. Publicitatea
1. Regimul aplicabil speţei
20. Articolele 15, al doilea alineat, şi 26, alineatul şapte, din decretul nr. 48-
1671 din 26 octombrie 1948 modificat, prevede:
„Audierea nu este publică şi deliberările sunt secrete.”
Cât priveşte deciziile organelor de ordine în materie disciplinară, ele erau trans-
crise într-un registru special la care terţii nu aveau acces şi nu erau date publicităţii.
Ele erau notificate doar anumitor persoane şi instituţii.
2. Regimul actual
21. Decretul nr. 93-181 din 5 februarie 1993 a modificat aceste reguli.
Audierile în faţa unui organ al ordinului, atunci când el se pronunţă în materie
disciplinară, sunt de acum înainte publice. Totodată, preşedintele aşa-numitului organ
poate, din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi sau a persoanei a cărei plângere
a provocat sesizarea consiliului regional, să interzică accesul publicului în sală pe
parcursul întregii sau unei părţi a audierii în interesul ordinii publice sau dacă aceasta
este justificat de respectarea vieţii private sau a secretului medical (articolele 13, 15
şi 26 din decretul din 26 octombrie 1948, aşa cum au fost modificate prin decretul din
5 februarie 1993).
Deciziile de acum înainte sunt pronunţate în mod public, dar organele în ches-
tiune pot decide să nu figureze în copiile certificate unele detalii, cum ar fi cele patro-
166
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
nimice, care ar putea aduce atingere respectării vieţii private sau a secretului medical
(articolele 13 şi 28 din decretul din 26 octombrie 1948, aşa cum sunt modificate prin
decretul din 5 februarie 1993).
24. În memoriul său, Guvernul a cerut Curţii „să respingă cererea dlui Diennet”.
25. La rândul său, reclamantul a invitat Curtea
„să constate, în privinţa Franţei, în procedura care a rezultat cu adoptarea hotărârii Consiliului de
Stat din 9 octombrie 1990, o încălcare a articolului 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului,
prin faptul că, de pe o parte, în faţa jurisdicţiei disciplinare nu i-a fost asigurată nici o publicitate a
dezbaterilor şi, pe de altă parte, jurisdicţia disciplinară nu a fost constituită într-un mod imparţial în
sensul articolului 6 precitat”.
ÎN DREPT
26. Doctorul Diennet se plânge de faptul că cauza sa nu a fost audiată în mod pu-
blic de către o instanţă imparţială. El invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil,
a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuza-
ţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar
accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a
unei părţi a aceastuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o so-
cietate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces
o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 325-A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
167
DIENNET contra
LAWLESS contraFRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
B. Conformitatea cu articolul 6 § 1
168
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
În cadrul dezbaterilor trebuiau deci invocate exemple precise, deci era inevitabil ca
publicitatea lor să implice secretul profesional şi viaţa privată a pacienţilor.
32. La rândul său, Comisia a decis, referindu-se la jurisprudenţa Curţii în aceas-
tă materie, că a avut loc o încălcare a dreptului la publicitate.
33. Curtea reaminteşte că publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un prin-
cipiu fundamental consacrat în articolul 6 § 1 (a se vedea, mai recent, hotărâ-
rea Schuler-Zgraggen c. Elveţiei din 24 iunie 1993, Seria A nr. 263, pag. 19, § 58).
Această publicitate protejează justiţiabilii contra unei justiţii secrete scăpate de sub
controlul publicului; ea constituie astfel unul din mijloacele care contribuie la păstrarea
încrederii în instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o oferă administrării
justiţiei, ea contribuie la atingerea scopului articolului 6 § 1: procesul echitabil, a cărui
garantare se află printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei
(a se vedea, spre exemplu, hotărârea Sutter c. Elveţiei din 22 februarie 1984, Seria A
nr. 74, pag. 12, § 26).
Este adevărat că Convenţia nu oferă un caracter absolut acestui principiu: în
aceiaşi termeni ai articolului 6 § 1, „ (...) accesul în sala de şedinţe poate fi interzis pre-
sei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul
moralităţii (...), atunci când (...) protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau
în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări
speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”
34. Curtea a luat în considerare mai multe elemente.
În primul rând, Guvernul nu a contestat lipsa publicităţii audierii în faţa organe-
lor disciplinare ale ordinului medicilor.
În al doilea rând, atunci când Consiliul de Stat se prununţă în ordine de recurs
asupra deciziilor secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor, el nu
poate fi considerat ca un „organ judiciar de plină jurisdicţie”, în special deoarece el
nu are puterea de a aprecia proporţionalitatea între greşeală şi sancţiune: caracterul
public al audierilor în faţa lui nu este suficient pentru a completa lacuna constatată
la etapa procedurii disciplinare (a se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârea
Albert şi Le Compte precitată, pag. 16, § 29 şi pag. 19, § 36).
În cele din urmă, dacă necesitatea de a păstra secretul profesional sau viaţa
privată a pacienţilor poate motiva uşile închise, acesta trebuie să fie cu stricteţe dictat
de circumstanţe. Or în speţă, reclamantul şi Comisia subliniază pe bună dreptate
acest lucru, dezbaterile nu ar trebui să se refere decât la „metoda epistolară a consul-
taţiei” adoptată de dl Diennet (paragraful 8 supra): nici rezultatele concrete ale acestei
metode asupra unui sau altui pacient, nici mărturiile eventuale pe care dl Diennet le-ar
fi putut obţine cu ocazia exercitării profesiei sale în mod rezonabil nu ar fi trebuit să fie
evocate. Dacă în cadrul audierii a apărut riscul unei atingeri aduse secretului profe-
sional sau vieţii private, uşile închise ar fi putut fi ordonate. În orice caz, uşile închise
se impuneau din cauza aplicării mecanice şi prealabile a dispoziţiilor decretului din 26
octombrie 1948 (paragraful 20 supra). Acest decret a fost modificat la o dată ulterioa-
ră faptelor cauzei: cu excepţia anumitor derogări strict definite, audierile în faţa unui
169
DIENNET contra
LAWLESS contraFRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
2. Imparţialitatea
170
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
în mod necesar acelaşi temei, deoarece nu au existat elemente noi. Temerile recla-
mantului nu puteau fi privite ca fiind obiectiv justificate.
39. În consecinţă, nu a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din acest punct
de vedere.
A. Prejudiciul
41. La început reclamantul a solicitat 500 000 franci francezi (FRF) pentru pre-
judiciul moral, precum şi 500 000 FRF pentru repararea „hărţuirii” pe care a suportat-o
drept urmare a sancţiunii disciplinare pronunţate împotriva sa.
42. Delegatul Comisiei a lăsat această chestiune la discreţia Curţii. Totuşi el
a precizat că cererea reclamantului se întemeiază pe ipoteza unei duble încălcări a
articolului 6 § 1, în aşa mod nu se cuvine a acorda întreaga sumă reclamată dacă
Curtea va urma avizul Comisiei.
43. Curtea, împreună cu Guvernul, au considerat că constatarea unei încălcări
a articolului 6 § 1 constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.
B. Costuri şi cheltuieli
44. Drul Diennet a reclamat în plus 47 000 FRF pentru costuri şi cheltuieli su-
portate în faţa jurisdicţiilor franceze şi 30 000 FRF, plus 3 720 FRF pentru taxe pe
valoarea adăugată (TVA), pentru cheltuielile legate de procedura în faţa organelor
Convenţiei.
45. Guvernul a lăsat această chestiune la discreţia Curţii. Cât priveşte delegatul
Comisie, el nu s-a pronunţat.
46. Luând în considerare faptul că a reţinut doar una din plângeri, Curtea, sta-
tuând pe baze echitabile, a acordat reclamantului 20 000 FRF, inclusiv TVA.
171
DIENNET contra
LAWLESS contraFRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold
Grefier
172
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
173
DIENNET contra
LAWLESS contraFRANŢEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
174
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
G. contra FRANŢEI
(Cererea nr. 15312/89)
HOTĂRÂRE
27 septembrie 1995
1
Cauza poartă numărul 29/1994/476/557. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 şi,
după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El corespun-
de regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
175
G. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
176
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dl B. Marxer delegat,
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
177
G. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
10. Reclamantul a sesizat din nou Curtea de Casare. Cel de-al patrulea şi ulti-
mul recurs al său prevedea următoarele:
„Încălcarea articolelor 7 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, 4, 332 şi 333 din
Codul penal în redacţia aplicabilă la momentul faptelor, şi 593 din Codul de procedură penală, din
lipsă de motive şi bază legală;
În ceea ce priveşte faptul că în hotărârea atacată acuzatul a fost învinuit de atentare la pudoare
asupra persoanei P. la 14 noiembrie 1980;
(...)
Până la intrarea în vigoare a legii nr. 80-1041 din 23 decembrie 1980, nici o dispoziţie a Codului
penal nu reprima atentarea la pudoare comisă prin constrângere, dacă nici un act de violenţă nu
fusese exercitat împotriva persoanei, care constituia obiectul acestei constrângeri; nimeni nu putea fi
declarat vinovat de fapte care nu constituiau o infracţiune prin lege înainte de comiterea lor, faptele de
atentare la pudoare prin constrângere reproşate inculpatului nefiind, la momentul faptelor, elemente
constituitive ale vreunei infracţiuni penale, nici starea de deficienţă mintală a „victimei” nefiind o cir-
cumstanţă agravantă a acestei infracţiuni şi astfel nu putea fi reprimată în această calitate; prin faptul
că Curtea de apel s-a pronunţat astfel, ea a încălcat principiul legalităţii delictelor şi pedepselor.”
B. Atentare la moravuri
1. Prevederile aplicabile la momentul faptelor
13. Codul penal cuprindea următoarele prevederi:
Articolul 331
„Orice atentare la pudoare consumată sau tentativă de violenţă împotriva personalităţii unui copil
de un sex sau altul având vârsta sub cincisprezece ani va fi pedepsit cu închisoare pe un termen
de la cinci la zece ani.
Va fi supusă aceleiaşi pedepse, atentarea la pudoarea comisă de către orice ascendent asupra
personalităţii unui minor, chiar cu o vârstă mai mare de cincipsrezece ani, dar necăsătorit.
Fără a prejudicia pedepsele mai grave prevăzute de alineatele precedente sau de articolele 332 şi
333 din prezentul cod, va fi pedepsit cu o privaţiune de libertate pe un termen de la şase luni la trei
178
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Deoarece noţiunile de viol şi atentare la pudoare nu sunt definite prin lege, ju-
risprudenţa a precizat aceşti termeni. Astfel, ea a asimilat constrângerea sau violenţa
morală cu violenţa fizică. În consecinţă, infracţiunile erau constituite de la momentul
când erau comise în lipsa consimţământului victimei (hotărârile camerei penale a Cur-
ţii de Casare din 5 iulie 1838, Buletinul nr. 191, din 27 septembrie 1860, Buletinul nr.
219, din 25 iunie 1857, Buletinul nr. 240, din 27 decembrie 1883, Buletinul nr. 295, din
17 noiembrie 1960, Buletinul nr. 528).
2. Prevederile ulterioare
14. Modificate prin legea nr. 80-1041 din 23 decembrie 1980, intrată în vigoare
la 24 decembrie 1980, articolele 332 şi 333 din Codul penal începând cu această dată
au următorul conţinut:
Articolul 332
„Orice act de penetraţie sexuală, indiferent de natura sa, comis asupra altei personalităţi, prin vio-
lenţă, constrângere sau surprindere, constituie un viol.
Violul va fi pedepsit cu o pedeapsă privativă de libertate pe un termen de la cinci la zece ani.
Totodată, violul va fi pedepsit cu privaţiune de libertate pe un termen de la zece la douăzeci de ani
dacă el a fost comis fie asupra unei persoane vulnerabile în mod particular din cauza sarcinii, unei
maladii, unei infirmităţi sau unei deficienţe fizice sau mentale, fie asupra unui minor de cincispreze-
ce ani, fie sub ameninţarea cu o armă, fie de către doi sau mai mulţi autori sau complici, fie de către
un ascendent legal, natural sau adoptiv al victimei sau de către o persoană cu autoritate asupra ei
sau de o persoană care a făcut abuz de autoritate în virtutea funcţiilor sale.”
Articolul 333
„Orice altă atentare la pudoare comisă sau tentativa cu violenţă, constrângere sau surprindere asu-
pra unei persoane, alta decât un minor de cincisprezece ani, va fi pedepsit cu o privaţiune de libertate
de la trei la cinci ani şi cu o amendă de la 6 000 F la 60 000 F sau doar cu una din aceste pedepse.
Totodată, atentarea la pudoare definită la primul alineat va fi pedepsită cu privarea de libertate de la
cinci la zece ani şi cu o amendă de la 12 000 F la 120 000 F sau doar cu una din aceste două pe-
depse, dacă ea a fost comisă sau a avut loc o tentativă fie asupra unei persoane vulnerabile în mod
179
G. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
particular din cauza unei maladii, unei infirmităţi sau unei deficienţe fizice sau mintale sau care este
însărcinată, fie sub ameninţarea unei arme, fie de către un ascendent legitim, natural sau adoptiv
al victimei sau de către o persoană cu autoritate asupra ei, fie de către doi sau mai mulţi autori sau
complici, fie de către o persoană care a abuzat de autoritate în virtutea funcţiilor sale.”
Legea nouă a recalificat infracţiunea de atentare asupra pudorii, mai înainte
calificată ca crimă, la o infracţiune mai puţin importantă (delict).
C. Neaplicarea cumulului de pedepse
15. Codul penal prevede în articolul 5 că „în caz de condamnare pentru mai
multe crime sau delicte, este pronunţată pedeapsa cea mai severă”. Acest principiu
de necumulare a pedepselor serveşte parţial drept bază a teoriei pedepsei justificate
consacrată în articolul 598 din Codul de procedură penală, care prevede:
„Dacă o pedeapsă pronunţată este aceeaşi ca cea prevăzută de legea care se aplică infracţiunii,
nimeni nu poate cere anularea hotărârii sub pretextul existenţei unei erori în citarea textului legii.”
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 325-B al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
180
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
1. OBIECTUL LITIGIULUI
19. Dl G. a invitat Curtea să reexamineze cererea sa cu privire la plângerea în
baza articolului 6 § 1 din Convenţie. Guvernul a răspuns că Comisia a declarat inad-
misibilă plângerea în cauză (paragraful 17 supra).
20. În sistemul Convenţiei, obiectul litigiului deferit Curţii este delimitat prin de-
cizia Comisiei cu privire la admisibilitate (a se vedea, printre altele, hotărârile Powell
şi Razner c. Regatului Unit din 21 februarie 1990, Seria A nr. 172, pag. 13-14, § 29, şi
Helmers c. Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A nr. 212-A, pag. 13, § 25). Or Co-
misia nu a acceptat plângerea menţionată mai sus. Curtea nu este deci competentă
să o examineze. Prin urmare, decizia de inadmisibilitate pronunţată de către Comisie
este definitivă şi nu poate fi supusă nici unui recurs.
181
G. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold
Grefier
182
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
20 februarie 1996
183
LOBO MACHADO
LAWLESS contra IRLANDEI
contra PORTUGALIEI
____________________________________________________________________________________
D. Gotchev,
K. Jungwiert,
P. Kuris,
U. Lohmus,
precum şi dnii H. Petzold, grefier, şi P. J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise la 1 septembrie 1995 şi 22 ianuarie 1996,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
184
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
dl H. Danelius, delegat;
- din partea reclamantului
185
LOBO MACHADO
LAWLESS contra IRLANDEI
contra PORTUGALIEI
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
15. La 19 mai 1989 Curtea Supremă a examinat recursul cu uşile închise. Şe-
dinţa s-a desfăşurat în prezenţa a trei judecători, a unui grefier şi a unui magistrat al
procuraturii. Părţile nu au fost convocate. La finalul deliberărilor Curtea a adoptat o
hotărâre pe care a notificat-o reclamantului la 22 mai 1989.
A. Constituţia
16. Procuratura dispune de o autonomie şi de un statut similare celor ale ma-
gistraţilor asesori. Articolul 221, paragraful 1 şi 2, din Constituţie defineşte aceste
funcţii în termenii următori:
186
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„1. Îndatoririle procuraturii sunt de a reprezenta statul, de a exercita acţiunea penală şi de a proteja
legalitatea democratică şi interesele fixate de lege.
2. Procuratura beneficiază de un statut propriu şi se bucură de autonomie în conformitate cu legea.”
187
LOBO MACHADO
LAWLESS contra IRLANDEI
contra PORTUGALIEI
____________________________________________________________________________________
Articolul 11 paragraful 2
„[Reprezentarea procuraturii] este asigurată [în faţa Curţilor Supreme] de către procurorii generali
adjuncţi (...)”
Articolul 59
„Ministrul Justiţiei poate:
a) să dea Procurorului General al Republicii instrucţiuni de ordin specific în ceea ce priveşte cau-
zele civile în care statul are un interes;
b) să autorizeze procuratura (...) să accepte cauza celeilalte părţi, să încheie o reglementare ami-
abilă sau să se retragă din cauzele civile la care statul este parte;
...”
19. Potrivit Constituţiei şi legii organice a procuraturii, aceasta din urmă trebuie
să intervină în toate procedurile în care este pus în joc interesul general (interesse
público).
În ceea ce priveşte dreptul muncii, practica stabilită de către camera socială
a Curţii Supreme prevede ca reprezentantul procuraturii pe lângă această Curte (un
procuror general adjunct) să fie sesizat de dosar, pentru a-şi exprima opinia cu privire
la temeinicia recursului. În general, acest reprezentant participă în mod egal la şedin-
ţa cu privire la examinarea recursului.
188
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Articolul 8
„Reprezentanţii procuraturii trebuie să reprezinte din oficiu:
a) angajaţii şi familiile lor;
b) (...)”
Articolul 10
„ Dacă este desemnat un mandatar, reprezentarea din oficiu a procuraturii ia sfârşit, fără a aduce
atingere intervenţiei „secundare” a acesteia.
ÎN DREPT
Nota grefei
1
Din motive de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (Culegere de hotărâri şi decizii,
– 1996), dar oricine poate face rost de el la grefă.
189
LOBO MACHADO
LAWLESS contra IRLANDEI
contra PORTUGALIEI
____________________________________________________________________________________
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...), de către o instanţă independentă
şi imparţială (...), care va hotărî (...), fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil (...)”
190
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
citată de către reclamant (paragraful 17 de mai sus), nu autoriza în nici un fel Ministrul
Justiţiei să dea instrucţiuni cu privire la misiunea procuraturii.
În speţă, procuratura s-a limitat la un aviz în scris scurt şi nu a beneficiat de nici
un fel de opinie consultativă sau de alt tip, în procesul de formare a unei decizii a Curţii,
care s-a reunit în camera deliberării (vezi a contrario hotărârea Borgers precitată).
27. Cu referinţă la Guvernul belgian (paragraful 6 supra) diferenţele fundamenta-
le între procedurile penale şi civile în faţa unei Curţi Supreme impun neaplicarea, în cel
de-al doilea caz, a jurisprudenţei Borgers (hotărârea precitată). Oricum particularităţile
fiecărei cauze şi a diverselor drepturi naţionale trebuie să fie luate în consideraţie pentru
a se evita o condamnare uniformă pentru încălcarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1),
de către o instituţie care atât în Belgia cât şi în Portugalia s-a dovedit a fi pozitivă.
28. Curtea notează, în primul rând, că litigiul în cauză se referea la drepturile
sociale şi opunea două părţi bine definite: reclamantul în calitate de reclamant şi
Petrogalul, în calitate de pârât. În acest context, sarcina Ministerului public pe lângă
Curtea Supremă era în esenţă de a asista Curtea şi de a supraveghea menţinerea
unităţii jurisprudenţei. Ţinându-se cont de natura socială a drepturilor, intervenţia sa în
procedură era în particular justificată de apărarea interesului general.
În al doilea rând, trebuie menţionat faptul că legislaţia portugheză nu oferă
nici o indicaţie în ceea ce priveşte faptul cum procuratura pe lângă camera socială a
Curţii Supreme trebuie să-şi exercite rolul său într-o şedinţă cu uşile închise a acestei
camere (a se vedea, a contrario, hotărârea Borgers precitată, p. 28, paragraful 17 şi
p. 32, paragraful 28).
29. La fel ca şi în hotărârea sa Borgers (p. 32, paragraful 26), Curtea a consi-
derat, cu toate acestea, că trebuie să ofere o importanţă mare rolului asumat în mod
real de către membrul procuraturii în procedură şi, în special, conţinutului şi efectelor
observaţiilor sale. Ele conţin un aviz care exprimă autoritatea însăşi a procuraturii.
Cu toate că este obiectiv şi motivat în drept, avizul are destinaţia să consilieze şi, în
consecinţă, să influenţeze Curtea Supremă. În această privinţă, Guvernul subliniază
importanţa contribuţiei procuraturii la menţinerea unităţii jurisprudenţei înaltei jurisdic-
ţii şi, în special în speţă, la protecţia interesului general.
30. În hotărârea sa Delcourt împotriva Belgiei din 17 ianuarie 1970, Curtea a
relevat, pentru a face concluzia cu privire la aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1 (art.
6-1), că „o hotărâre a Curţii de Casaţie poate să se reflecte în diferite moduri asupra
situaţiei juridice a interesatului” (seria A nr. 11, pp.13-14, paragraful 25). Ea a reluat
această idee cu mai multe ocazii (a se vedea mutatis mutandis, hotărârile Pakelli contra
Germaniei din 25 aprilie 1983, Seria A nr. 64, p. 17, par. 36, Pham Hoang contra Franţei
din 25 septembrie 1992, Seria A nr. 243, p.23, par. 40 şi Ruiz-Mateos contra Spaniei din
23 iunie 1993, Seria A nr. 262, p. 25, par. 63). Acelaşi lucru se aplică şi în cauza de faţă,
deoarece rezultatul recursului putea afecta mărimea pensiei dlui Lobo Machado.
31. Ţinându-se cont deci de miza pentru reclamant a instanţei în faţa Cur-
ţii Supreme şi de natura avizului procurorului general adjunct, care a pledat pentru
respingerea recursului (paragraful 14 supra), imposibilitatea pentru reclamant de a-l
191
LOBO MACHADO
LAWLESS contra IRLANDEI
contra PORTUGALIEI
____________________________________________________________________________________
A. Prejudiciu
192
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
193
LOBO MACHADO
LAWLESS contra IRLANDEI
contra PORTUGALIEI
____________________________________________________________________________________
194
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
21 februarie 1996
Nota Grefei
1
Cauza poartă numărul 55/1994/502/584. Cauza poartă numărul 13/1997/797/1000. Primele două cifre
indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi
pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
195
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
196
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
D. Pannick QC,
M. Shaw, Barrister-at-Law consilieri;
H. Carter,
H. Bayne,
R. Harrington, Ministerul de Interne consultanţi;
– din partea Comisiei
dl N. Bratza, delegat;
– din partea reclamantului
Dnii E. Fitzgerald QC
J. Cooper, Barrister-at-Law consilieri;
K. Akester jurisconsult
Curtea a audiat declaraţiile dlui Bratza, dlui Fitzgerald şi a dlui Pannick.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
197
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
198
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1990. La acea perioadă, reclamantul nu a consultat nici unul din rapoartele prezentate
comisiei şi nu a avut posibilitatea de a fi audiat de comisie.
14. Comisia pentru eliberare condiţonată a examinat din nou cazul reclamantu-
lui în 1990. Un rezumat al procedurii de control emis de Ministerul de interne, care i-a
fost comunicat ulterior reclamantului, declara:
„Comisia locală pentru eliberare condiţonată a recomandat fixarea unei date provizorii pentru elibe-
rarea condiţionată a dlui Hussain (...)
Comisia nu a recomandat punerea dlui Hussain în libertate, ci transferul lui într-o închisoare cu
un regim deschis şi declanşarea unei noi proceduri de control la un interval de optsprezece luni.
Cu toate acestea, ministrul de interne a respins recomandările comisiei şi a dispus transferul re-
clamantului într-o închisoare de categoria C şi efectuarea unui control ulterior începând cu luna
octombrie 1992.”
199
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
200
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„În cazul în care autorul unei infracţiuni este recunoscut culpabil de omor şi tribunalul constată că
el avea mai puţin de 18 ani la momentul comiterii infracţiunii, tribunalul nu-l poate condamna la
închisoare pe viaţă şi nici nu poate pronunţa împotriva lui sau înscrie în cazierul lui juridic condam-
narea la pedeapsa cu moartea, dar în loc de aceasta tribunalul îl poate ... condamna la detenţia la
discreţia Maiestăţii Sale, adică la detenţia în locul şi în condiţiile ordonate de Ministrul de interne.”
24. În cauza R. contra Ministrului de interne, ex. parte Prem Singh (20 aprilie
1993, nepublicată) judecătorul Evans, de la Divisional Court a declarat vizavi de acest
subiect următoarele:
„La momentul pronunţării sentinţei, ordinele de detenţie impuse în temeiul articolului 53 aveau un
caracter obligatoriu. De fapt, acesta este echivalentul legal al sentinţei obligatorii pe viaţă pentru
comiterea unui omor în cazul tinerilor. Dar, în esenţă, pedeapsa dată este mai aproape de pedeap-
sa discreţionară, o parte a căreia are un caracter punitiv (represiune şi intimidare), iar restul este
justificat de interesele securităţii publice dacă este verificat criteriul pericolului. Faptul că deţinutul
condamnat la detenţie obligatorie pe viaţă poate beneficia de drepturi similare în materie de eliberare
pe cauţiune nu schimbă faptul că acest tip de pedeapsă este justificabil ca pedeapsă pentru întreaga
sa durată: a se vedea R. contra Ministrului afacerilor interne, Ex. p. Doody şi alţii (1993), Q.B: 157 şi
Wynne contra MB (CEDO 1 decembrie 1992). Ordinul de detenţie emis în conformitate cu articolul 53
este atât discreţionar cât şi nedeterminat: el prevede detenţia la discreţia Maiestăţii Sale ..., aş decide
asupra cazului de faţă, adoptând o interpretare restrictivă că, făcând abstracţie de practica Ministe-
rului de interne şi a comisiei pentru eliberare condiţionată, reclamantul trebuie considerat echivalent
cu un deţinut care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă pentru a stabili dacă prezenta speţă
relevă mai curând de jurisprudenţa în cauza Wilson decât cea din cauza Payne.”
201
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
ţineau în articolul 35 paragraful 2 din legea privind justiţia penală din 1991 (a se vedea
paragraful 29 infra), şi nu cele referitoare la deţinuţii care execută pedeapsa în formă
de detenţie discreţionară pe viaţă (R. contra Ministrului de interne, ex. parte Hickey
(1995) 1 All England Law Reports 479, 488).
C. Eliberarea condiţionată
1. Procedura generală
28. Articolul 61 § 1 din legea cu privire la justiţia penală din 1967 („legea din
1967”), prevedea, printre altele, că ministrul, la recomandarea comisiei pentru elibe-
rare condiţionată şi după ce s-a consultat cu preşedintele secţiunii penale a Curţii de
Apel şi judecătorul de prima instanţă, poate „elibera condiţionat o persoană care-şi
execută pedeapsa de închisoare pe viaţă sau de internare pe viaţă sau o persoană
deţinută în conformitate cu articolul 53 din legea cu privire la copii şi adolescenţi din
1933”. În acest context nici o diferenţă nu a fost trasată între deţinuţii care-şi execută
pedeapsa de închisoare obligatorie sau cea discreţionară.
29. În temeiul articolului 35 paragraful 2 din legea din 1991, persoanele deţinu-
te la discreţia Maiestăţii Sale şi cei condamnaţi la detenţie pe viaţă care nu fac parte
din categoria condamnaţilor la pedeapsă discreţionară privativă de libertate pe viaţă
(a se vedea paragraful 20 supra), pot fi eliberate condiţionat de către ministrul afa-
cerilor interne în baza recomandării comisiei pentru eliberare condiţionată şi în urma
unor consultaţii cu preşedintele secţiunii penale a Curţii de Apel şi judecătorul de
prima instanţă. Prin urmare, decizia finală asupra eliberării este adoptată de ministrul
de interne.
30. De asemenea, ministrul de interne decide durata perioadei punitive impusă
deţinutului. În urma unei hotărâri a Camerei Lorzilor din 24 iunie 1993 (R contra Mi-
nistrului de interne, ex. parte Doody (1994) 1 Apeal Cases 531, 567 G), opinia jude-
cătorului de prima instanţă este comunicată deţinutului după proces, precum şi opinia
preşedintelui secţiunii penale a Curţii de Apel. Deţinutului i se acordă posibilitatea de
a adresa observaţiile sale ministrului afacerilor interne, care ulterior procedează la
fixarea perioadei de pedepsire (tariff). În cazul în care ministrul decide să neglijeze
recomandarea judiciară, el este obligat să indice motivele sale. În practică, deţinutului
i se comunică decizia definitivă a ministrului.
În cea de-a două fază de detenţie, post-punitivă, deţinutul ştie că „consecinţa
penală a crimei comise s-a epuizat” (ibid., 557A).
202
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
31. În declaraţia referitoare la politică din 13 noiembrie 1983 Sir Leon Britain,
apoi ministrul de interne, au precizat că eliberarea condiţionată după expirarea peri-
oadei punitive depinde de faptul dacă persoana nu mai este considerată a prezenta
un pericol pentru cei din jur.
32. La 27 iulie 1993, ministrul de interne, dl Michael Howard, a făcut o declara-
ţie de principiu referitoare la deţinuţii care-şi execută pedeapsa privativă de libertate
pe viaţă obligatorie, declarând, printre altele, că înainte de a elibera condiţionat un
astfel de deţinut el
„va examina nu numai (a) dacă perioada ispăşită de deţinut este adecvată şi satisface exigenţele
represiunii şi intimidării şi (b) dacă eliberarea deţinutului nu încalcă exigenţa securităţii, dar de ase-
menea dacă eliberarea anticipată a deţinutului va fi acceptabilă pentru public. Aceasta înseamnă
că eu îmi voi exercita doar puterea discreţionară în cazul în care voi fi convins că această decizie
nu va compromite încrederea publicului în justiţia penală.
33. Într-o serie de cazuri recente care implică persoane deţinute la discreţia
Maiestăţii Sale, s-a declarat că criteriul de aplicare pentru faza de detenţie „post-pu-
nitivă” este stabilirea faptului dacă acuzatul constituie în continuare un pericol pentru
public (R. contra Ministrului de interne, ex. parte Cox, 3 septembrie 1991; R. contra
Ministrului de interne, ex. parte Prem Singh, 20 aprilie 1993 precitat în paragraful 24;
R. contra Ministrului de interne, ex parte Prem Singh (nr. 2), 16 martie 1995).
2. Procedura aplicabilă condamnaţilor la o pedeapsă discreţionară pe viaţă
34. Ca urmare a deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Thynne,
Wilson şi Gunneli contra Regatului Unit (hotărârea din 25 octombrie 1990, Seria A
nr. 190-A), legea din 1991 a instituit schimbări în procedura de eliberare a deţinuţilor
condamnaţi la pedeapsa discreţionară pe viaţă.
35. În temeiul articolul 34 din legea din 1991, perioada punitivă impusă a pe-
depsei discreţionare pe viaţă a condamnatului este acum fixată în timpul unei audieri
publice de judecătorul de prima instanţă după pronunţarea sentinţei. După expirarea
perioadei punitive, deţinutul poate solicita ministrului de interne să defere cauza lui
comisiei pentru eliberarea condiţionată, care este competentă să dispună eliberarea
lui în cazul în care este convinsă că menţinerea lui în detenţie nu mai este necesară
pentru protecţia publicului.
Potrivit regulamentului comisiei pentru eliberare condiţionată din 1992 care a
intrat în vigoare la 1 octombrie 1992, deţinutul are dreptul la o audiere orală, la acce-
sul la ansamblul probelor puse la dispoziţia juraţilor (a se vedea paragraful 37 infra) şi
la reprezentare legală. Dispoziţiile acestui regulament îi permit deţinutului să solicite
citarea martorilor în numele lui şi de a supune unui interogatoriu contradictoriu pe cei
care au scris rapoarte cu privire la cauza sa.
36. În termenii legii din 1991, persoanele deţinute la discreţia Maiestăţii Sale
nu sunt considerate deţinuţi care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă (arti-
colul 43 § 2).
D. Comisia pentru eliberare condiţionată şi comitetul local de control
37. Articolul 59 din legea din 1967 a definit compoziţia şi funcţiile comisiei pen-
tru eliberare condiţionată:
203
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
„(1) În vederea exercitării funcţiilor atribuite comisiei de această parte a legii pentru Anglia şi Wales,
va exista un organ denumit comisia pentru eliberare condiţionată (...) compusă dintr-un preşedinte
şi nu mai puţin de patru alţi membri desemnaţi de ministrul de interne.
...
(4) Dacă, într-un caz particular, comisia consideră necesar de a interoga persoana vizată înainte
de pronunţarea deciziei, comisia poate solicita unuia din membrii săi s-o interogheze şi va lua în
consideraţie raportul membrului asupra interviului...
(5) Documentele pe care ministrul trebuie să le furnizeze comisiei potrivit paragrafului precedent
vor include:
(a) în cazul în care cauza este deferită comisiei vizează eliberarea în temeiul articolului 60 sau 61
din prezenta lege, toate observaţiile scrise făcute de persoana în cauză în legătură cu ultimul său
interviu efectuat în conformitate cu dispoziţiile următorului paragraf;
(b) dacă cauza deferită vizează o persoană revocată în temeiul articolului 62 din prezenta lege,
toate observaţiile făcute în scris în conformitate cu prezentul articol.”
Cât priveşte componenţa comisiei, anexa 2 la legea din 1967 prevede în con-
tinuare:
„1. Comisia pentru eliberare condiţionată trebuie să includă:
(a) o persoană care exercită sau a exercitat o funcţie judiciară;
(b) un psihiatru înscris în registrul medicilor;
(c) o persoană aleasă de ministru pentru cunoştinţele şi experienţa de supraveghere sau asistenţă
a deţinuţilor puşi în libertate;
(d) o persoană aleasă de ministru, care a studiat cauzele delicvenţei sau tratamentul delicvenţilor.”
204
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
E. Controlul judiciar
39. Persoanele care îşi execută pedeapsa de detenţie la discreţia Maiestăţii
Sale pot intenta o procedură la High Court pentru a obţine controlul judiciar al tuturor
deciziilor adoptate de comisia pentru eliberare condiţionată sau de ministrul afacerilor
interne, în cazul în care deciziile în cauză încalcă exigenţele relevante prevăzute de
lege sau dacă ele sunt afectate de ilegalitate, iraţionalitate sau iregularitate proce-
durală (Consiliul Uniunii Serviciilor Sociale contra Ministrului pentru serviciile sociale
(1984) 3 All England Law Reports 935, 950-51).
Nota grefei
1
Pentru raţiuni de ordin practic el nu va figura decât în ediţia imprimată a acestei hotărâri (Culegerea de
Hotărâri şi Decizii 1996 III), dar oricine îl poate obţine de la grefă.
205
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
43. În memoriul său adresat Curţii şi în timpul audierii, reclamantul s-a plâns de
maniera secretă şi neechitabilă în care a fost fixată perioada lui punitivă (a se vedea
paragraful 27 supra).
44. Curtea notează că această plângere nu a fost examinată de Comisie în
raportul său şi nici în decizia sa cu privire la admisibilitate şi că, după cum a subliniat
delegatul Comisiei, este neclar dacă ea poate fi considerată de a fi relevantă obiectu-
lui cauzei prezentate Curţii, aşa cum a fost delimitat de decizia Comisiei cu privire la
admisibilitate (a se vedea, inter alia, hotărârea din 21 februarie 1990 în cauza Powell
şi Rayner contra Regatului Unit, Seria A nr. 172, p. 13, § 29).
În orice caz, dat fiind faptul că perioada punitivă impusă reclamantului a expirat
deja, Curtea nu consideră necesar de a examina această plângere.
Prin urmare, obiectul cauzei deferit Curţii este limitat la chestiunile litigioase în
temeiul articolului 5 § 4 care au fost ridicate în legătură cu situaţia curentă a reclaman-
tului, adică detenţia post-punitivă.
46. În primul rând, Curtea va examina dacă, ţinând cont de caracteristicile par-
ticulare ale detenţiei la discreţia Maiestăţii Sale, exigenţele articolului 5 § 4 au fost
satisfăcute de procesul iniţial şi de procedura de apel sau, din contra, dacă această
dispoziţie conferă un drept suplimentar de a contesta legalitatea detenţiei continue în
faţa unui tribunal.
206
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
discreţia Maiestăţii Sale nu are un caracter în exclusivitate punitiv, dar parţial punitiv
şi parţial preventiv.
În sprijinul acestui argument, reclamantul s-a referit la originea istorică a expre-
siei „la discreţia Maiestăţii Sale (legea din 1800 cu privire la internarea persoanelor
alienate vinovate de comiterea unor infracţiuni şi legea cu privire la copii din 1908
- a se vedea paragrafele 21 şi 23 supra) în contextul căreia ea urmărea un scop clar
preventiv. În continuare, el s-a referit la formularea articolului 53 din legea din 1933
(„o persoană [sub 18 ani] (...) recunoscută vinovat de omor (...) nu va fi condamnată
la închisoare pe viaţă”- a se vedea paragraful 23 supra) şi la caracterul nedeterminat
al formulei folosite în propoziţie („la discreţia Maiestăţii Sale”).
Reclamantul a conchis că o sentinţă de detenţie impusă în conformitate cu ar-
ticolul 53 se apropie prin caracterul său nedeterminat şi obiectivele sale de prevenire
mai curând de o sentinţă pe viaţă discreţionară, aşa cum a fost examinată de Curte în
cauza Thynne, Wilson şi Gunnel precitată, decât de o sentinţă pe viaţă obligatorie. La
fel ca în cazul citat, după expirarea perioadei punitive, unicul motiv legitim al detenţiei
continue a reclamantului ar fi constatarea pericolului pe care-l prezintă în continuare,
o caracteristică susceptibilă de schimbare pe parcursul timpului (ibid., p. 30, § 76).
Aceasta a fost în special adevărat în cazul autorilor infracţiunii în vârstă de zece ani
la momentul comiterii infracţiunii. Prin urmare, la această fază a executării sentinţei
sale, reclamantul avea dreptul în conformitate cu articolul 5 § 4 la stabilirea legalităţii
detenţiei continue la intervale rezonabile de către un tribunal.
48. Comisia a fost de acord în substanţă cu argumentele reclamantului şi a
adăugat că absenţa cuvântului „viaţă” în expresie numai a consolidat caracterul ei ne-
determinat. În continuare, Comisia a notat comentariile judecătorului de prima instan-
ţă asupra pericolului prezentat de către reclamant (a se vedea paragraful 8 supra).
49. Guvernul a susţinut că sentinţa de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale are,
în mod esenţial, un caracter punitiv şi este impusă automat tuturor minorilor acuzaţi
de omor în funcţie de gravitatea crimelor comise şi indiferent de starea lor mintală sau
de pericolul pe care-l prezintă. Aceasta explică motivul pentru care în conformitate cu
legea privind justiţia penală din 1991 aceeaşi procedură de eliberare reglementează
sentinţele obligatorii pe viaţă impuse adulţilor şi cele de detenţie la discreţia Maiestăţii
Sale, precum şi motivul pentru care aceleaşi măsuri administrative sunt aplicate am-
belor (a se vedea paragrafele 25 şi 29 supra). În continuare, după expirarea perioadei
punitive, nu numai caracterul periculos al reclamantului, dar şi acceptarea de către
public a eliberării anticipate trebuie să fie examinată cu scopul de a nu compromite
încrederea publicului în sistemul justiţiei penale (a se vedea paragraful 32 supra).
În plus, Guvernul afirmă că, afară de faptul că persoanele condamnate la de-
tenţie la discreţia Maiestăţii Sale nu vor fi deţinute pe parcursul etapelor incipiente
într-o închisoare, dar într-o instituţie specială pentru infractori minori, sentinţa nu era
altceva decât un echivalent legal a sentinţei obligatorii pe viaţă impusă adulţilor. În
aceste circumstanţe, chestiunile în speţă erau identice cu cele din cauza Wynne (pre-
citată în paragraful 47 supra) în care Curtea a constatat că procesul iniţial şi procedu-
ra de apel a satisfăcut exigenţele articolului 5 § 4 din Convenţie.
207
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
50. La început, Curtea notează că, după cum a fost recunoscut în mod general,
chestiunea centrală în cauză este dacă detenţia la discreţia Maiestăţii Sale, dată fiind
natura şi scopul ei, trebuie să fie asimilată, potrivit jurisprudenţei Convenţiei, cu o
sentinţă obligatorie de închisoare pe viaţă sau mai curând cu o sentinţă discreţionară
de închisoare pe viaţă. La examinarea acestei întrebări Curtea trebuie, prin urmare,
să decidă dacă sentinţa impusă în temeiul articolului 53 se aproprie în substanţa celei
dispuse în cauzele Weeks contra Regatului Unit (hotărârea din 2 martie 1987, Seria
A nr. 114) şi Tynne, Wilson şi Gunnel (precitate în paragraful 34 supra) sau în cea mai
recentă cauză Wynne contra Regatului Unit (precitată în paragraful 47).
51. Potrivit Guvernului, este adevărat că o sentinţă de detenţie la discreţia Ma-
iestăţii Sale are un caracter obligatoriu: ea este stabilită de lege şi impusă în mod
automat în toate cazurile care vizează minorii sub vârsta de 18 ani condamnaţi pentru
omor, în acest context judecătorul de prima instanţă nu dispune de o putere discreţio-
nară. De asemenea, este cert faptul că legea din 1991, precum şi declaraţiile recente
de principiu tratează sentinţa în speţă la fel ca sentinţele obligatorii pe viaţă în ceea
ce priveşte procedura pentru eliberare condiţionată şi reintegrare.
Pe de altă parte, este incontestabil faptul că, ţinând cont de originile ei legale,
expresia „la discreţia Maiestăţii Sale” a avut un scop clar de prevenire şi că, spre
deosebire de sentinţele de internare sau închisoare pe viaţă, cuvântul „viaţă” nu este
menţionat în descrierea sentinţei.
52. Cu toate acestea, indiferent de faptul cât de important ar putea fi aceste
argumente pentru înţelegerea sentinţei de detenţie prevăzută de articolul 53 în dreptul
englez, punctul litigios decisiv în prezentul context este dacă caracterul şi, în special,
scopul sentinţei în cauză sunt de natură să impună necesitatea examinării legalităţii
menţinerii în detenţie de către un tribunal respectând exigenţele articolului 5 § 4.
53. Curtea reaminteşte faptul că reclamantul a fost condamnat la detenţie la
discreţia Maiestăţii Sale din cauza vârstei sale minore la momentul comiterii infracţiunii.
În cazul minorilor condamnaţi de comiterea unor crime cu caracter grav, sentinţa cores-
punzătoare conţine cu siguranţă un element punitiv şi, respectiv, o perioadă punitivă
este fixată pentru a reflecta exigenţele represiunii şi intimidării. Oricum, detenţia nede-
terminată impusă unui tânăr condamnat, care poate fi menţinută pe parcursul întregii
vieţi a acestui tânăr, poate fi justificată numai de necesitatea protecţiei publicului.
Aceste considerente, concentrate asupra unei evaluări a caracterului şi stării
psihice a tânărului infractor şi a pericolului eventual pentru societate, trebuie în mod
necesar să ţină cont de evoluţia constantă a personalităţii şi a comportamentului lui
cauzate de maturizarea lui. Incapacitatea de a ţine cont de schimbările cauzate în
mod inevitabil de procesul de maturizare ar însemna că condamnaţii tineri deţinuţi
în conformitate cu articolul 53 ar fi trataţi ca fiind privaţi de libertatea lor pentru restul
vieţii, o situaţie care, după cum au subliniat reclamantul şi delegatul, ar putea cauza
apariţia unor probleme sub aspectul articolului 3 din Convenţie.
54. În raport cu aceste argumente, Curtea conchide că sentinţa reclamantului,
după expirarea perioadei punitive, se compară mai mult cu o sentinţă discreţionară pe
viaţă. Deşi într-un context diferit, aceasta a fost opinia exprimată de Divisional Court
208
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
în hotărârea sa din 20 aprilie 1993 (R. contra Ministrului de interne, ex. parte Prem
Singh, a se vedea paragraful 24 supra).
Motivul decisiv pentru menţinerea în detenţie a reclamantului a fost şi continuă
să fie pericolul pe care-l prezintă pentru societate, o caracteristică susceptibilă de
a evolua paralel timpului. Respectiv, noi chestiuni privind legalitatea pot apărea în
cursul detenţiei şi reclamantul are dreptul, în temeiul articolului 5 § 4, de a sesiza un
tribunal competent pentru a obţine o decizie, în intervale rezonabile de timp, cu privire
la legalitatea detenţiei sale (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea în cauza Thynne,
Wilson şi Gunnell precitată, p. 30, paragraful 76).
B. Dacă căile de recurs disponibile au satisfăcut exigenţele articolului 5 § 4
55. Guvernul a acceptat că dacă, contrar argumentelor sale, articolul 5 § 4
conferea drepturi suplimentare de a contesta legalitatea menţinerii reclamantului în
detenţie, ar fi existat o încălcare a acestei dispoziţii, dar numai în măsura în care
comisia pentru eliberare condiţionată nu dispunea de putere generală de a dispune
eliberarea reclamantului după expirarea perioadei punitive.
În răspuns la teza reclamantului că importanţa şi natura cauzei, cu alte cuvinte
starea psihică a deţinutului, a impus necesitatea unei audieri contradictorii, inclusiv po-
sibilitatea de a cita şi interoga martorii, Guvernul a reamintit că articolul 5 § 4 nu conferă
un drept absolut la o procedură contradictorie şi în măsura în care echitatea impunea
necesitatea unei audieri orale, care putea fi garantată printr-un control judiciar.
56. Comisia a constatat că comisia pentru eliberarea condiţionată, lipsită de pu-
terea de decizie, nu putea fi considerată un organ care satisface exigenţele articolului 5
§ 4. Cât priveşte necesitatea unei audieri în contradictoriu, delegatul Comisiei a adăugat
că controlul judiciar „constituie un remediu nesigur, dat fiind faptul că în cazul deţinuţilor
care-şi execută pedeapsa pe viaţă discreţionară audierea orală este prevăzută în mod
expres, dar nu şi în cazul persoanelor deţinute la discreţia Maiestăţii Sale.
57. Curtea reaminteşte că articolul 5 § 4 nu garantează dreptul la un astfel de
control judiciar care ar împuternici „tribunalul” să-şi substituie cu privire la ansamblul
aspectelor cauzei, inclusiv considerentele de oportunitate, propria libertate de aprecie-
re cu cea a autorităţii care adoptă decizii; examinarea trebuie să fie suficient de amplă
pentru a se sprijini pe condiţiile care, sub aspectul Convenţiei, sunt esenţiale pentru de-
tenţia legală a unei persoane supuse unui tip special de privaţiune de libertate aplicate
reclamantului (a se vedea, inter alia, hotărârea în cauza Weeks, precitată, p. 29, § 59,
hotărârea din 29 august 1990 în cauza the E contra Norvegiei, Seria A nr. 181-A, p. 21,
§ 50, şi hotărârea precitată în cauza Thynne, Wilson şi Gunnell, p. 30, § 79).
58. La fel ca în cauza Thynne, Wilson şi Gunnell (p. 30, § 80) şi în pofida unei
noi practici care permite persoanelor deţinute în temeiul articolului 53 din legea din
1933 să consulte dosarul examinat de comisia pentru eliberare condiţionată (a se
vedea paragraful 24 supra), Curtea nu vede nici un motiv pentru a neglija constatarea
făcută în cauza Weeks (precitată, p. 29-33, §§ 60-69) potrivit căreia comisia pentru
eliberare condiţionată nu satisface exigenţele articolului 5 § 4. Guvernul nu contestă
faptul că comisia pentru eliberare condiţionată nu are competenţa să dispună elibe-
209
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
rarea unui deţinut. Cu toate acestea, lipsa procedurii în contradictoriu în faţa acestui
organ de asemenea îl împiedică de a fi considerat tribunal sau instanţă de judecată
în sensul articolului 5 § 4.
59. În acest context Curtea reaminteşte că, în astfel de domenii de o importanţă
crucială ca privarea de libertate şi în cazul în care apar întrebări care implică, spre
exemplu, o evaluare a caracterului sau a stării psihice a reclamantului, prezenţa recla-
mantului la o audiere orală poate fi esenţială pentru caracterul echitabil al procedurii
(a se vedea mutatis mutandis, hotărârea din 21 septembrie 1993 în cauza Kremzow
contra Austriei, Seria A nr. 268-B, p. 45, § 67).
60. Curtea consideră că, în situaţii similare cu cea a reclamantului, în care o
perioadă lungă de privaţiune de libertate poate fi în joc şi caracteristicile personalităţii
lui, precum şi nivelul de maturitate prezintă importanţă la deciderea caracterului lui
periculos, articolul 5 § 4 impune necesitatea unei audieri orale în contextul unei pro-
ceduri contradictorii de citare şi interogare a martorilor.
61. Faptul că reclamantul ar putea obţine o audiere orală prin instituirea pro-
cedurii de control judiciar nu constituie un răspuns la această exigenţă. În primul
rând, articolul 5 § 4 presupune existenţa unei proceduri în conformitate cu exigenţele
sale, excluzând necesitatea instituirii unei proceduri distincte pentru a o porni. În al
doilea rând, la fel ca delegatul Comisiei, Curtea nu este convinsă că posibilitatea de
care dispunea reclamantul de a obţine o audiere orală prin intermediul procedurii de
control judiciar este suficient de sigură pentru a fi considerată că satisface exigenţele
articolului 5 § 4 din Convenţie.
C. Recapitulare
62. În concluzie, Curtea constată că avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din
Convenţie prin faptul că reclamantul, după expirarea perioadei punitive, nu a fost
capabil să impună necesitatea examinării detenţiei lui continuie la discreţia Maiestăţii
Sale în faţa unui tribunal cu putere şi garanţii procedurale care să satisfacă această
prevedere.
63. Atât în memoriul său scris cât şi în adresarea sa în faţa Curţii, reclamantul
nu a făcut nici o referinţă la plângerea sa înaintată în temeiul articolului 14, care a
fost declarată admisibilă de Comisie (a se vedea paragraful 41 supra). În aceste cir-
cumstanţe şi din moment ce nici o chestiune separată nu pare a fi ridicată în temeiul
acestei dispoziţii, Curtea nu are nici un motiv de a o examina ex officio.
210
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
obligaţiile care rezultă din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
211
HUSSAIN contra
LAWLESS contraREGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold
Grefier
212
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Hotărâre
25 aprilie 1996
213
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
J. Makarczyk,
B. Repik,
P. Jambrek,
E. Levits,
precum şi dl H. Petzold, grefier şi dl P.J. Mahoney, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 24 noiembrie 1995 şi 28 martie 1996,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
214
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
215
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
9. Din vara anului 1987 şi până la finele verii anului 1990, reclamantul a fost
proprietarul restaurantului de vară Ihrebaden situat în Ihreviken, Tingstäde, pe insula
Gotland. Printre altele el poseda şi posedă în continuare un han pentru tineret Lumme-
lunda situat în Nyhamn, Visby, pe aceeaşi insulă. Restaurantul număra mai puţin de
zece lucrători, angajaţi pe o bază sezonieră, însă cu posibilitatea de a fi reangajaţi anul
viitor. Reclamantul era proprietarul nemijlocit al restaurantului şi al hanului pentru tineri
şi pentru datoriile întreprinderii răspundea cu propriul patrimoniu (enskild firma).
10. Reclamantul nu era membru al niciunui din cele două sindicate ale patro-
nilor de restaurante, mai exact Sindicatul Suedez al Patronilor de Hoteluri şi Restau-
rante (Hotell - och Restaurangarbetsgivareföreningen - “HRAF”, afiliat la Confederaţia
Suedeză a Patronilor (Svenska Arbetsgivareföreningen - “SAF”) şi Uniunea Patronilor
Sindicatului Suedez al Proprietarilor de Restaurante (Svenska Restauratörsförbun-
dets Arbetsgivareförening) - “SRA”). Prin urmare, el nu era legat prin nici o convenţie
colectivă (kollektivavtal) încheiată între aceste două sindicate şi Sindicatul Persona-
lului Hotelier şi din Restaurante (Hotell - och Restaurandanställdas Förbund - “HRF”).
El nu era, de asemenea, obligat să subscrie vreunui regim de asigurare a pieţei de
muncă (Arbetsmarknadsförsäkring) elaborat pe calea acordurilor dintre SAF şi Con-
federaţia Suedeză a Sindicatelor (Landsorganisationen).
Totuşi, reclamantul dispunea de posibilitatea să adere la o convenţie colectivă
prin semnarea unui acord de substituire (hängavtal). De asemenea, el putea să sub-
scrie regimurilor de asigurare propuse de Asigurările Pieţei de Muncă sau de una din
cele zece companii de asigurări în domeniu.
11. La sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie 1987, el a refuzat să semneze
un acord de substituire separat cu HRF. El a menţionat că în principiu era ostil faţă de
sistemul de negociere colectivă. În plus, el a subliniat că salariaţii săi erau mai bine
remuneraţi decât dacă ar fi fost plătiţi potrivit unui acord colectiv şi că însăşi aceştia
nu doreau ca el să subscrie unui acord de substituire din partea lor.
Acordul de substituire propus reclamantului includea următoarele clauze:
“Părţile: [reclamantul] şi [HRF]
Termenul de valabilitate: de la 1 iulie 1987 până la 31 decembrie 1988 inclusiv, reînnoit pentru o
perioadă de un an, cu condiţia unui preaviz cu două luni înainte de expirarea [acordului].
(...)
Începând cu data [de mai sus], cel mai recent acord între [sindicatul patronilor] şi [HRF] se aplică
între [reclamant şi HRF]. Dacă [sindicatul patronilor] şi [HRF] încheie ulterior un nou acord sau de-
cid să modifice sau să completeze [prezentul] acord, [noul acord, modificările sau completările] se
aplică în mod automat începând cu data la care [el sau ei] [a sau au] fost (încheiat(e)].
(...)
1. [Patronul] subscrie [din partea angajaţilor săi] [cinci] poliţe [diferite] de asigurare la Asigurările
Pieţei de Muncă la care el plăteşte prime, (...) şi, eventual, la alte poliţe de asigurare care ar putea
ulterior constitui obiectul unui acord între [sindicatul patronilor şi HRF].
216
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
2. [Patronul] eliberează certificate de muncă pe un formular special (..), a căror copie este adresată
[HRF].
3. [Patronul trebuie] să angajeze [lucrători care sunt membri] sau [care au] solicitat să fie membri
ai [HRF]. În caz de reangajare se aplică dispoziţiile articolului 25 din legea cu privire la protecţia
angajării (lag (1982:00) om anställnings-skydd).
4. În fiecare lună, [patronul] reduce din salariul salariaţilor membri ai [HRF] o sumă corespunzătoa-
re cotizaţiei lor sindicale pe care o transferă la [HRF].
(...)”
12. La 16 iulie 1987, cu ocazia noilor negocieri cu reclamantul, HRF i-a propus
un alt acord de substituire, pe care el de asemenea a refuzat să-l semneze:
“Obiectul: semnarea unui acord colectiv cu privire la [restaurantul] Ihrebaden (...) şi hanul pentru
tineret Lummelunda.
1. Ţinând cont de viitorul sfârşit de [sezon 1987], părţile convin asupra următoarelor dispoziţii, care
substituie semnarea unui acord colectiv.
Întreprinderea acceptă să se conforme, pe parcursul sezonului (...), acordului colectiv (“acordul
naţional verde”) încheiat între [HRAF] şi [HRF], care cuprinde obligaţia de a adera la [anumite]
regimuri de asigurări (avtalsförsäkringar) pe lângă Asigurările Pieţei de Muncă.
2. De asemenea, întreprinderea acceptă de [a se conforma] acordului colectiv (...) pe parcursul
viitorului sezon (...), prin afilierea sa la sindicatul patronilor sau prin semnarea unui (...) acord de
substituire (...)”.
217
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
tea personalului său indemnizaţii pentru concediu plătit, după cum este prevăzut în
legea din 1977 cu privire la concediile anuale (semesterlagen 1977:480), nici salariu
pentru zilele nelucrate din cauza timpului nefast, după cum prevede legea din 1982 cu
privire la protecţia muncii şi, cu atât mai mult, el nu a semnat asigurarea pentru piaţa
de muncă până în 1988.
16. În august 1988, invocând Convenţia, reclamantul a cerut Guvernului să
interzică HRF să continuie blocada şi altor sindicate să continue acţiunile de solidari-
tate; de asemenea, el a cerut Guvernului să ordone tuturor sindicatelor să-i plătească
compensaţii pentru prejudicii. Cu titlu subsidiar, el a reclamat o indemnizaţie din par-
tea statului.
17. Guvernul (Ministerul Justiţiei) a respins cererea reclamantului printr-o deci-
zie din 12 ianuarie 1989, în care declara:
“Cererea care vizează interzicerea blocadei şi măsurilor de solidaritate, precum şi solicitarea in-
demnizaţiilor de la sindicate este un litigiu între persoane particulare. Potrivit capitolului 11, articolul
3 din Instrumentul Guvernului [Regeringsformen, parte integrantă a Constituţiei], asemenea litigii
nu pot fi soluţionate de o altă instanţă publică decât tribunalul, cu excepţia cazului când legea dis-
pune altfel. Nici o dispoziţie din lege nu autorizează Guvernul să examineze asemenea litigii. Prin
urmare, Guvernul nu va proceda la o examinare a fondului acestor cereri.
Cererea în reparaţie este respinsă”.
218
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
21. Printr-o hotărâre din 8 mai 1991, Tribunalul de District a respins cererea
reclamantului în privinţa ambelor puncte. El a constatat, inter alia, că reclamantul nu
a prezentat probe precum că rezilierea contractului dintre hanul său pentru tineret şi
STF a constituit cauza excluderii sale personale din această asociaţie. Bazându-se
pe concluziile mediatorului în materie de concurenţă, în egală măsură, el a considerat
că reclamantul nu a putut demonstra că contractul era semnificativ din punct de vede-
re financiar pentru afacerea sa.
22. Reclamantul a introdus un recurs în faţa Curţii de Apel din Svea (Svea ho-
vrätt), care la 6 martie 1992 a confirmat hotărârea Tribunalului de District. Curtea de
Apel a estimat, inter alia, că rezilierea contractului referitor la hanul pentru tineret a
condus la expirarea afilierii personale a reclamantului la STF. Totodată, acest fapt nu
a echivalat cu excluderea sa, deoarece el ar fi putut menţine sau reînnoi apartenenţa
sa. În plus, în pofida importanţei reale a contractului pentru afacerea reclamantului,
rezilierea sa de STF nu putea fi considerată ca abuzivă.
23. La începutul anului 1991, reclamantul şi-a vândut restaurantul din cauza
dificultăţilor care-l împiedicau să funcţioneze, datorate în opinia lui măsurilor de retor-
siune. Restaurantul a fost cumpărat de o persoană care a semnat un acord colectiv
cu HRF. Reclamantul continua să administreze hanul pentru tineret din Lummelunda
cu ajutorul membrilor familiei sale.
În aceste circumstanţe, sindicatul a încetat acţiunile sale.
24. La 9 noiembrie 1991, reclamantul i-a solicitat Guvernului susţinerea cererii
sale în faţa Comisiei. La 12 decembrie 1991, Guvernul a decis să se abţină de la orice
măsură referitoare la această solicitare.
A. Libertatea de asociere
25. Articolul 1 din capitolul 2 din Instrumentul Guvernului prevede:
“Orice cetăţean, în relaţiile sale cu autorităţile publice, este asigurat că dispune de:
1. libertatea de exprimare: libertatea de a comunica informaţii şi de a exprima idei, opinii şi senti-
mente prin exprimare orală, în scris sau prin imagine, sau prin orice altă modalitate;
(...)
5. libertatea de asociere: libertatea de a se uni împreună cu alte persoane în scopul interesului
general sau privat;
(...)”
219
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
B. Libertatea sindicală
C. Recursurile judiciare
220
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
221
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
38. La audierea publică din 22 noiembrie 1995 Guvernul, potrivit celor expri-
mate în memoriul său, a invitat Curtea să declare că în speţă nu a avut loc nici o
încălcare a Convenţiei.
39. Cu aceeaşi ocazie, reclamantul a reiterat cererea pe care o exprimase deja
în memoriul său, solicitând Curţii să constate încălcarea articolelor 6, 11 şi 13 (art. 6,
art. 11, art. 13) din Convenţie şi articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) combinat cu arti-
colul 17 (art. 17) din Convenţie.
ÎN DREPT
222
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1981, seria A nr. 44, pag. 21-22, §§ 55-58; şi Sigurdur A. Sigurjónsson c. Islandei din
30 iunie 1993, seria A nr. 264, pag. 15-16, § 35), reclamantul din prezenta cauză nu
a fost constrâns să adere la un sindicat. Acţiunile sindicatului au avut drept principal
obiectiv de a-l determina pe reclamant să aplice salariaţilor săi o anumită convenţie
negociată de organizaţii competente. În acest scop, reclamantul putea să adere la
unul din cele două sindicate patronale ramurale - Sindicatul Suedez al Patronilor de
Hoteluri şi Restaurante (“HRAF”) şi Uniunea Sindicatului Suedez al Patronilor de Re-
staurante (“SRA”) - sau să semneze cu Sindicatul Personalului Hotelier şi din Resta-
urante (“HRF”) un acord de substituire a convenţiilor colective aplicabile în domeniul
restaurantelor (a se vedea § 10 supra). El ar fi putut evita acţiunile sindicatului prin
a pune în aplicare posibilitatea de a purta negocieri cu acesta, în vederea parvenirii
la o soluţie pe calea unui acord de substituire constituit astfel încât să reflecte carac-
terul particular al afacerilor gestionate de reclamant (a se vedea §§ 11 şi 12 supra).
Încheierea unui astfel de acord putea probabil aduce atingere libertăţii reclamantului
de a încheia în calitate de patron contracte cu salariaţii, însă Convenţia nu protejează
această libertate ca atare.
Guvernul adiţional a notat că în practică, măsurile lansate de sindicat, mai întâi
de toate, au avut drept scop întreruperea livrărilor de mărfuri destinate restaurantului
(a se vedea § 14 supra) şi nu au implicat ocuparea sau blocarea accesului la localurile
reclamantului. Acesta din urmă nu a furnizat nici probe în susţinerea pretenţiei sale,
precum că a fost obligat să-şi vândă restaurantul sau că a suferit alte prejudicii mate-
riale urmare a măsurilor de retorsiune.
43. Reclamantul şi Comisia au afirmat că boicotarea şi blocarea localurilor re-
clamantului de sindicat au încălcat libertatea acestuia de asociere în sens negativ. Cu
certitudine, dacă reclamantul ar fi încheiat un acord de substituire, principalul obiectiv
al măsurilor de retorsiune - de a obţine acceptarea şi aplicarea unui număr cât mai
mare de convenţii colective la care HRF era parte - putea fi atins fără ca reclamantul
să adere la HRAF sau la SRA. Cu toate acestea, reclamantul se opunea nu doar unei
aderări formale la sindicat, dar şi oricărei apartenenţe la vreun sistem de negociere
colectivă, deoarece în ambele cazuri ar fi fost legat printr-o convenţie colectivă cu
HRF. De fapt, una din principalele consecinţe ale aderării la un sindicat patronal în Su-
edia era participarea membrului, prin intermediul sindicatului, la sistemul de negocieri
colective şi angajamentul său de a fi legat prin orice acord încheiat de sindicat. De
aceea, chiar dacă reclamantul putea accepta aceste obligaţii fără a se afilia la HRAF
sau la un alt sindicat, ar fi fost artificial şi formal să se nege orice atentat la libertatea
sa de asociere în sens negativ.
44. Curtea consideră că, chiar dacă amploarea inconvenientelor sau a preju-
diciului suferit de reclamant, în rezultatul măsurilor lansate de sindicat, nu este cu-
noscută exact, aceste măsuri au provocat probabil o presiune considerabilă asupra
reclamantului pentru a-l determina să adere la un acord colectiv, după cum îi cerea
sindicatul. Pentru aceasta el putea, fie să adere la un sindicat patronal - situaţie în
care ar fi fost legat în mod automat printr-un acord colectiv - , fie să adere la un acord
de substituire (a se vedea §§ 10 şi 11 supra). Curtea admite că libertatea sa sindicală
a fost astfel într-o anumită măsură afectată. Prin urmare, articolul 11 (art. 11) este
223
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
aplicabil. Curtea urmează să examineze faptul dacă a avut loc încălcarea dreptului la
libertate sindicală de care statul reclamat ar fi responsabil.
B. Respectarea articolului 11 (art. 11)
1. Principii generale
45. Măsurile denunţate de reclamant, chiar dacă erau tolerate de legea internă,
nu vizau o ingerinţă directă a statului. Totuşi, responsabilitatea Suediei va fi angajată
dacă aceste măsuri au rezultat unei omisiuni din partea acesteia de a-i asigura re-
clamantului, în legislaţia sa internă, drepturile garantate de articolul 11 (art. 11) din
Convenţie (a se vedea, printre altele, hotărârea Sibson c. Regatului Unit din 20 aprilie
1993, seria A nr. 258-A, pag 13, § 27). Cu toate că obiectivul esenţial al articolului 11
(art. 11) este de a proteja individul contra ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor
publice în exercitarea drepturilor protejate, el poate totodată implica obligaţia pozitivă
de a asigura respectarea efectivă a acestor drepturi.
În hotărârea cea mai recent adoptată la acest subiect, articolul 11 (art. 11) din
Convenţie a fost interpretat ca consacrând nu doar dreptul pozitiv de a constitui şi de a
adera la un sindicat, dar, de asemenea, şi aspectul negativ al acestei libertăţi, mai exact
dreptul de a nu adera la un sindicat sau de a se retrage (a se vedea hotărârea Sigurdur
A. Sigurjónsson precitată, pag. 15-16, § 35). Fără a tranşa problema dacă aspectul ne-
gativ al acestui drept trebuie să fie examinat de pe aceleaşi poziţii ca şi aspectul pozitiv
al acestui drept, Curtea a statuat că deşi constrângerea unei persoane de a adera la un
anumit sindicat poate să nu fie întotdeauna contrară Convenţiei, o formă a unei astfel
de constrângeri care, în circumstanţele cauzei, afectează însăşi esenţa libertăţii de aso-
ciere garantată de articolul 11 (art. 11), va constitui o ingerinţă în această libertate (a se
vedea, de exemplu, hotărârea Sibson precitată, pag. 14, § 29).
Prin urmare, autorităţile naţionale pot fi obligate, în anumite circumstanţe, să
intervină în relaţiile dintre persoanele private adoptând măsuri rezonabile şi adecva-
te în vederea asigurării respectării efective a dreptului la libertatea de a nu adera la
sindicate (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Plattform “Ärzte für das Leben” c.
Austriei din 21 iunie 1988, seria A nr. 139, pag. 12, §§ 32-34).
În acelaşi timp, ar fi oportun de a reaminti că, dacă articolul 11 (art. 11) nu asi-
gură sindicatelor, nici membrilor lor, un tratament particular din partea statului, precum
dreptul de a încheia o anumită convenţie colectivă, termenii “pentru apărarea intere-
selor [lor]” care figurează în articolul 11 § 1 (art. 11-1) demonstrează că Convenţia
protejează libertatea de a apăra interesele profesionale ale membrilor unui sindicat
prin acţiunea colectivă a acestuia. Fiecare stat poate alege mijloacele pe care să le
utilizeze în acest scop; Curtea a recunoscut că încheierea convenţiilor colective poate
constitui unul dintre ele (a se vedea, de exemplu, hotărârea Sindicatului Suedez al
Conducătorilor de Locomotive c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, pag.
15-16, §§ 39-40).
Având în vedere natura sensibilă a problemelor sociale şi politice implicate
în atingerea unui just echilibru între diferite interese şi, în particular, în evaluarea
caracterului adecvat al ingerinţei statului în vederea limitării măsurilor întreprinse de
224
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
sindicat pentru a spori importanţa sistemului de negocieri colective şi, ţinând cont de
diferenţele importante între sistemele juridice interne în domeniul vizat, ar fi oportun
ca Statele Contractante să se bucure de o largă marjă de apreciere în alegerea mij-
loacelor ce urmează a fi utilizate.
2. Aplicarea principiilor enunţate
46. Reclamantul a subliniat că el s-a opus aderării la o convenţie colectivă din
considerente de ordin politic şi filozofic. În loc de a se supune, împreună cu salariaţii
săi, corporatismului sindical, el a dorit să păstreze caracterul personal al relaţiei care
îl uneşte, în calitate de patron, cu salariaţii săi.
Reclamantul şi Comisia au fost de părerea că presiunile la care el a fost supus
erau de aşa natură încât autorităţile suedeze erau obligate să ia măsurile pozitive
în apărarea sa. În rezultatul blocării şi boicotării dirijate contra petiţionarului, livrările
produselor necesare pentru funcţionarea restaurantului său au fost practic stopate (a
se vedea § 14 supra). Afacerile sale au suferit pierderi considerabile şi el a fost nevoit
să-şi vândă restaurantul (a se vedea § 23 supra). Aceste măsuri drastice nu au putut
fi echilibrate de orice interes legitim important al HRF în constrângerea reclamantu-
lui de a adera la o convenţie colectivă. La momentul întreprinderii acestor măsuri în
privinţa dlui Gustafsson, HRF nu reprezenta nici un membru al său. Unicul membru
al HRF angajat de reclamant nu a apelat la asistenţă din partea sindicatului, dar a
declarat expres că consideră inutilă orice măsură de retorsiune, deoarece condiţiile
sale de muncă în restaurantul reclamantului nu erau deschise criticii (a se vedea § 15
supra). Din contra, ele erau mai bune decât cele care ar fi aplicabile potrivit convenţiei
colective în vigoare. Prin urmare, acţiunea HRF a fost neproporţională cu interesele
pe care urmărea să le apere.
Reclamantul şi Comisia au subliniat că, în asemenea circumstanţe, statul re-
clamat era obligat să ofere reclamantului recursuri juridice efective, de exemplu, prin
a-i permite să iniţieze o procedură în vederea obţinerii atenuării sau opririi măsurilor
lansate contra sa. Din considerentul că legea suedeză nu prevedea nici o protecţie de
acest fel, faptele care se află la baza plângerii reclamantului antrenează o încălcare a
drepturilor sale consacrate de articolul 11 (art. 11) din Convenţie.
47. Reclamantul consideră că Guvernul, prin faptul că s-a abţinut de la argu-
mentarea în faţa Comisiei că măsurile sindicatului au fost justificate, este împiedicat
de a-şi modifica poziţia şi de a prezenta probe în acest sens pe parcursul procedurii
în faţa Curţii.
Delegatul Comisiei a indicat că informaţiile suplimentare şi argumentele noi
prezentate de Guvern la acest subiect puteau şi trebuiau să fie invocate în faţa Comi-
siei. El a invitat Curtea să reflecteze foarte atent asupra ponderii care poate fi acorda-
tă acestor informaţii şi argumentelor la această etapă avansată a procedurii.
48. În memoriul său prezentat Curţii, Guvernul a evidenţiat pentru prima dată că
concluzia Comisiei, potrivit căreia condiţiile de lucru acordate de reclamant angajaţilor
săi erau mai bune decât cele prevăzute în convenţiile colective, repetă argumentele
reclamantului în faţa acesteia. El niciodată nu a confirmat, nici nu a admis această
225
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
226
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
227
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
Reclamantul a afirmat că, în rezultatul acestor măsuri, s-a văzut constrâns să-şi
vândă restaurantul (a se vedea § 23 supra) la un preţ cu 600 000 SEK mai mic.
57. Guvernul a contestat această alegaţie, în timp ce Comisia, ţinând cont de
constatarea sa asupra încălcării a articolului 11 (art. 11), a considerat că nu este ne-
cesară examinarea plângerii în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1).
58. Guvernul a admis că măsurile de retorsiune, având ca efect principal
împiedicarea furnizorilor reclamantului să-i livreze mărfurile necesare pentru func-
ţionarea restaurantului, i-au creat dificultăţi la gestionarea afacerii sale. Cu toate
acestea, reclamantul nu a prezentat careva elemente de probă referitoare la pre-
judiciul financiar suferit în realitate din această cauză şi Guvernul a pus la îndoială
gravitatea consecinţelor reale asupra afacerilor sale. De asemenea, Guvernul a
negat faptul că această chestiune, care în mod esenţial viza raporturile contractuale
între reclamant şi furnizorii săi, era de natură să angajeze responsabilitatea statu-
lui în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). Statul nu a intervenit în afacerile
reclamantului, dar pur şi simplu a tolerat, în mod pasiv, activităţile sindicatelor pe
o piaţă liberă. Situaţia se compara cu un boicot declanşat de consumatori faţă de
o companie privată. Totuşi, clienţii trebuie să fie liberi de a adopta astfel de măsuri
fără ca să fie angajată responsabilitatea statului, chiar dacă acest boicot aduce
compania în prag de faliment.
59. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 1 (P1-1), care garantează în substanţă
dreptul la proprietate, include trei norme distincte: prima, formulată în prima propoziţie
a paragrafului întâi (P1-1), este de o natură generală şi enunţă principiul dreptului
de a se bucura de proprietate; a doua, conţinută în a doua propoziţie a paragrafului
întâi, se referă la privarea de proprietate, condiţionând-o; în ceea ce priveşte a treia,
consemnată în al doilea paragraful (P1-2), ea se referă, între altele, la dreptul Sta-
telor Contractante de a reglementa folosirea bunurilor în corespundere cu interesul
general. A doua şi a treia normă privesc cazuri particulare de ingerinţă în dreptul de
proprietate şi prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat în prima
normă (a se vedea, printre altele, hotărârea Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c.
Belgiei din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pag. 21-22, § 33).
228
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Nimeni nu a contestat că cea de-a doua şi a treia norme erau aplicabile şi Cur-
tea nu vede vreun motiv pentru a decide altfel. Pe de altă parte, reclamantul a pretins
că a avut loc încălcarea celei dintâi norme, mai exact a dreptului “la respectarea
bunurilor sale”.
60. Statul cu certitudine poate fi responsabil în temeiul articolului 1 (art. 1) de in-
gerinţele în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor care rezultă din tranzacţiile
încheiate între persoane particulare (a se vedea hotărârea James şi alţii c. Regatului
Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pag. 28-29, §§ 33-36). Cu toate acestea,
în prezenta cauză, faptele denunţate nu erau o consecinţă a exercitării autorităţii gu-
vernamentale; mai mult, ele se refereau în exclusivitate la relaţiile contractuale între
persoane particulare, mai exact între reclamant şi furnizorii sau comisionarii săi. În
opinia Curţii, repercusiunile pe care le-ar fi putut avea încetarea livrărilor asupra re-
staurantului reclamantului nu erau de natură să poată angaja aplicarea articolului 1
din Protocolul 1 (P1-1).
229
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
67. Reclamantul a susţinut inter alia că faptele care, în opinia lui, antrenează
încălcarea articolului 6 § 1 (a se vedea §§ 62 şi 66 supra) se află de asemenea la
originea unei încălcări a articolului 13 (art. 13) din Convenţie, care prevede:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
230
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
recurs prin care ar putea fi contestate, în faţa unei autorităţi naţionale însăşi, legile
unui Stat Contractant (a se vedea, de exemplu, hotărârile James şi alţii precitată,
pag. 47, § 84; şi Powell şi Rayner precitată, pag. 16, § 36). Din considerentul că
reclamantul se plângea în substanţă, în temeiul Convenţiei, de faptul că măsurile
întreprinse de sindicat în privinţa sa erau legale potrivit dreptului suedez, articolul
13 (art. 13) nu este aplicabil în speţă.
1. Susţine, cu unsprezece voturi contra opt, că articolul 11 (art. 11) din Convenţie se
aplică în speţă;
2. Susţine, cu douăsprezece voturi contra şapte, că nu a existat o încălcare a artico-
lului 11 (art. 11);
3. Susţine, cu treisprezece voturi contra şase, că articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1)
nu se aplică plângerilor reclamantului şi că, în consecinţă, nu a existat o încălcare
a acestui articol;
4. Susţine, cu paisprezece voturi contra cinci, că articolul 6 § 1 (art.6-1) din Convenţie
nu se aplică în speţă şi că, în consecinţă, nu a existat o încălcare a acestui articol;
5. Susţine, cu optsprezece voturi contra unul, că articolul 13 (art. 13) din Convenţie
nu se aplică în speţă şi că, în consecinţă, nu a existat o încălcare a acestui articol
(art. 13).
Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului la Strasbourg, la 25 aprilie 1996.
Herbert Petzold
Grefier
231
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
232
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 11 (art. 11) din Convenţie impunea Sue-
diei obligaţia pozitivă de a asigura oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa respecta-
rea efectivă a dreptului la libertatea de asociere, inclusiv a dreptului de a nu adera la
un sindicat sau de a se retrage din el. Convenţia fiind un instrument viabil care trebuie
interpretat în lumina circumstanţelor actuale, această obligaţie antrena pentru statul
reclamat obligaţia de a împiedica abuzul de o poziţie dominantă din partea sindicatu-
lui în vederea constrângerii unei persoane de a se afilia la o asociaţie sau de a adera
la un sistem de negociere colectivă.
Aş dori să adaug că expresia “afectează însăşi substanţa [unui drept]”, utilizată
de Curte în jurisprudenţa sa, în contextul plângerilor referitoare la constrângerile în
vederea obligării de a adera la un sindicat, nu înseamnă că se aplică un criteriu diferit
sau mai strict în vederea aprecierii faptului dacă a existat sau nu o ingerinţă. Orice
ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de a nu se asocia “afectează însăşi sub-
stanţa” acestei libertăţi, prin definiţie şi în mod absolut.
2. Împreună cu majoritatea, consider că responsabilitatea Suediei poate fi anga-
jată chiar dacă plângerile unui reclamant nu se referă la o intervenţie directă a statului
reclamat, în special dacă ele decurg din faptul că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i
recunoaşte, în dreptul intern, respectarea drepturilor garantate de articolul 11 (art. 11).
Cu toate acestea, poziţia mea diferă în ceea ce priveşte interpretarea şi aplica-
rea articolului 11 (art. 11) în lumina doctrinei Drittwirkung (principiul de opozabilitate
a terţilor). În opinia mea, măsurile de retorsiune aflate la originea plângerii reclaman-
tului trebuie să fie supuse aceloraşi restricţii care ar fi aplicate unei ingerinţe directe
din partea statului. Dacă acţiunile sindicatului nu erau justificate de paragraful 2 din
articolul 11 (art. 11-2), statul reclamat avea obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a
asigura reclamantului respectarea dreptului său la libertatea de asociere.
3. Cu referire la circumstanţele particulare ale speţei, consider că faptele de-
nunţate nu doar pun în discuţie articolul 11 (art. 11), dar constituie pe deasupra o
ingerinţă în dreptul la libertatea de asociere, care-i este garantată reclamantului de
paragraful 1 al acestui articol (art. 11-1). Prin urmare, trebuie să fie examinat faptul
dacă această ingerinţă a fost justificată potrivit paragrafului 2 (art. 11-2).
4. Legalitatea măsurilor sindicatului nu a fost contestată şi nu văd nici un motiv
pentru a pune la îndoială faptul că ele erau “prevăzute de lege” în sensul paragrafului
2 din articolul 11 (art. 11-2).
5. Aceste restricţii în mod evident urmăreau “protecţia drepturilor şi libertăţilor
altuia”.
În această privinţă, hotărârea se referă la “interesele profesionale ale mem-
brilor unui sindicat” (a se vedea § 45 din hotărâre), la “rolul particular şi importanţa
pe care o au convenţiile colective în reglementarea relaţiilor de muncă în Suedia” şi
la caracterul legitim al negocierii colective, recunoscut de “numeroase instrumente
internaţionale” (a se vedea § 53 din hotărâre).
233
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
234
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
235
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
236
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
restaurantului patronului lor. Ei subliniau că aceste măsuri aveau scopul de a-i priva
de orice posibilitate de a influenţa asupra condiţiilor contractului lor de muncă cu pa-
tronul. În decizia sa din 8 aprilie 1994 (cererea nr. 15533/89, Decizii şi Rapoarte 77-A,
pag. 10 şi urm.), Comisia a declarat aceste cereri inadmisibile, însă din considerentul
că, acestea coroborează constatările sale de fapt în această cauză, ele constituie un
argument în plus pentru a nu examina noile fapte prezentate de Guvern.
Articolul 11 (art. 11)
4. La prima vedere, această cauză se prezintă ca un conflict între - pe de o parte -
un mic proprietar de restaurant cu convingeri politice afirmate, potrivit cărora un anumit
sistem de negociere şi convenţii colective cu efect negativ asupra societăţii în ansam-
blul său este inadmisibil per se şi care, în consecinţă, nu doar se abţine de a se afilia la
un sindicat patronal, dar şi se opune pregnant la toate eforturile acestui sindicat de a-l
determina într-un mod sau altul să adere la acest sistem şi - pe de altă parte - un sin-
dicat care este, evident, de părerea că interesele sale profesionale cer ca orice patron
în domeniul profesional pe care-l reprezintă să adere la sistem şi, prin urmare, depune
eforturi de a pune capăt rezistenţei acestui patron prin acţiune colectivă.
În termenii acestei analize provizorii există un conflict între două drepturi fun-
damentale, mai exact dreptul sindicatului la libertatea de asociere în sensul pozitiv şi
cel al salariatului la libertatea de asociere în sens negativ.
5. Totuşi, Guvernul neagă faptul că este pusă în joc libertatea negativă de aso-
ciere a reclamantului. El susţine că scopul principal al măsurilor colective nu era să-l
oblige pe reclamant să adere la un sindicat patronal, dar să-l determine să adopte o
convenţie colectivă.
Acest argument nu rezistă.
S-ar potrivi la început să menţionăm că scopul subiectiv al măsurilor colective
nu se ia în consideraţie. Ceea ce contează, în schimb, este efectul obiectiv al compor-
tamentului sindicatului. În realitate, reclamantul a fost obligat - sub ameninţarea mă-
surilor colective - fie să se integreze în sistemul de negociere colectivă, fie să adere
la un sindicat patronal sau să semneze un “acord de substituire”, care să-l determine
să fie legat, nu doar prin convenţiile salariale în vigoare, dar şi prin cele viitoare sau,
cel puţin, prin cele din sezonul următor.
Prin urmare, reclamantul a fost supus la presiuni serioase în vederea integrării
sale, într-un mod sau altul, într-un sistem de negociere colectivă. Aceste presiuni adu-
ceau atingere libertăţii sale de a nu se asocia, în măsura în care ele erau incompati-
bile cu un element necesar inerent acestei libertăţi, mai exact facultatea de a negocia
liber propriile sale acorduri de muncă.
6. Guvernul declară că Convenţia nu apără această libertate. Totuşi, acest ar-
gument nu ţine cont de legătura indisolubilă care, în contextul raporturilor sociale,
există între libertatea sindicală (în calitate de aspect particular al libertăţii de asoci-
ere), dreptul de a proceda la negocieri colective şi dreptul de a lua măsuri colective
în scopul protejării intereselor profesionale. După cum demonstrează, inter alia, arti-
colele 5 şi 6 din Carta socială europeană (precum şi concluziile asupra prevederilor
237
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
238
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
239
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
240
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
241
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
1. Regret că nu pot subscrie nici abordării majorităţii, nici deciziei sale de neîn-
călcare a articolului 11 (art. 11) din Convenţie în această cauză. Pentru consideraţiu-
nile pe care le-am expus în opinia mea separată în hotărârea Sibson c. Regatului Unit
din 20 aprilie 1993 (seria A nr. 258-A, pag. 16-19), totuşi, sunt de acord cu concluzia
acesteia în ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 11 (art. 11) din Convenţie la
plângerea reclamantului. În pofida unei anumite reticenţe de “a deschide uşa” libertăţii
negative de asociere (§ 45, alineatul 2), Curtea, urmând în această privinţă hotărârea
Sigurdur A. Sigurjónsson c. Islandei din 30 iunie 1993 (seria A nr. 264, pag. 15-16,
§ 35), a respectat logica acestui articol (art. 11) şi consideră că libertatea negativă de
asociere - dreptul de a nu adera la un sindicat sau cel de a se retrage - nu constituie
decât unul din aspectele libertăţii de asociere.
2. În opinia mea, totodată, majoritatea nu a ajuns la concluzia logică din această
premisă, precum că faptele alegate de dl Gustafsson constituie o încălcare a dreptului
său de a nu se afilia la un sindicat şi a dreptului său de a refuza să se angajeze într-o
negociere colectivă cu sindicatele, cu riscul de a se expune măsurilor de retorsiune
cum ar fi blocarea sau boicotul.
3. Din contra, majoritatea a conchis neîncălcarea după ce a stabilit următoarele
“principii generale” privind compatibilitatea cu articolul 11 (art. 11) din Convenţie (§ 45
din hotărâre): a) măsurile pe care le denunţă reclamantul nu au implicat o intervenţie
directă a statului; b) Curtea a considerat, în hotărârea Sibson precitată, că o formă de
constrângere care, în situaţia dată, afectează însăşi esenţa libertăţii de asociere, aşa
cum este consacrată de articolul 11, aduce atingere acestei libertăţi; c) termenii arti-
colului 11 (art. 11) arată că Convenţia protejează libertatea de apărare a intereselor
profesionale ale membrilor unui sindicat prin acţiunea colectivă a acesteia; d) potrivit
jurisprudenţei Curţii (hotărârea Sindicatul Suedez al Conducătorilor de Locomotive
din 6 februarie 1976, seria A nr. 20), încheierea convenţiilor colective poate constitui
unul din mijloacele utilizate de Stat în acest scop, şi e) statele contractante beneficia-
ză de o largă marjă de apreciere a mijloacelor ce urmează a fi utilizate.
4. În opinia mea, acest raţionament nu respectă însăşi esenţa libertăţii negative
de asociere de care beneficiază dl Gustafsson în baza articolului 11 (art. 11). Din obli-
gaţia pozitivă de a recunoaşte reclamantului drepturile definite în Convenţie, impusă
Suediei de articolul 1 (art. 1) din Convenţie, decurge că ea trebuie să prevadă mijloa-
cele de drept şi de procedură necesare protecţiei individului contra măsurilor sindica-
telor considerate “nerezonabile sau neadecvate” de patroni sau angajaţi. În prezenta
cauză responsabilitatea Suediei în temeiul Convenţiei este cu siguranţă obligatorie,
deoarece ea nu a furnizat o asemenea protecţie.
5. Măsurile de blocare şi de boicotare par să fi fost declanşate de sindicat din
cauza că reclamantul refuza atât să adere la un sindicat cât şi să semneze o convenţie
colectivă de substituire. Prin urmare, constrângerea exercitată de sindicat nu servea
interesului dlui Gustafsson, dar mai curând celui al unui sistem de convenţii salariale
colective, care nu pare să fi ţinut cont de voinţa personală. În hotărârea precitată a Sin-
242
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
243
GUSTAFSSON
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
244
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
10 iunie 1996
Nota grefei
1
Cauza poartă numărul 20/1995/526/612. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 (P9) (1
octombrie 1994) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest proto-
col. El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
245
PULLAR contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
246
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Curtea a audiat declaraţiile dnei Liddy, dlui Bantchelor şi ale Lordului Mackay
de Drumadoon.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
A. Procesul
247
PULLAR contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
10. Dl Pullar şi co-acuzatul lui au pledat nevinovaţi şi, respectiv, grefierul a selectat
juraţii prin tragerea la sorţi în public (paragraful 19, infra). Numele dlui Forsyth fiind printre
cele alese, el a fost înscris pe lista juraţilor şi a depus jurământul împreună cu ceilalţi juraţi.
Apărării i s-a prezentat lista cu numele, adresele şi profesia juraţilor, fără a menţiona co-
ordonatele angajatorilor lor (paragraful 19, infra). Judecătorul nu i-a întrebat pe juraţi dacă
există vreun motiv pentru care ei nu trebuie să participe la proces. În 1992, în practică
judiciară nu exista o regulă generală la acest capitol (paragraful 21, infra).
11. La un interval de o oră de la începutul procesului, dl McLaren a privit în
sala tribunalului şi l-a văzut pe dl Forsyth pe banca juraţilor. Atunci, el l-a informat pe
grefier de legăturile lui cu juratul menţionat. Grefierul a afirmat că înainte de proces
dl Forsyth a negat existenţa unor legături cu reprezentanţii apărării şi deţinerea unor
informaţii privind circumstanţele cauzei. Grefierul s-a întors în sala de audiere şi, din
nou, nu a informat judecătorul, procurorul sau avocaţii apărării de cele întâmplate.
12. Dl McLaren şi dl Cormack ambii au declarat că cei doi acuzaţi le-au solicitat
bani, această declaraţie consituind unica probă în acest sens. În intervenţia sa finală,
avocatul co-acuzatului dlui Pullar, a solicitat juraţilor să comunice tribunalului dacă
cineva dintre juraţi îi cunoaşte personal pe domnii McLaren sau Cormack, dar dl For-
syth nu s-a pronunţat la acea etapă.
13. La sfârşitul procesului judecătorul a instruit juraţii că datoria lor era de a
evalua în mod imparţial credibilitatea tuturor martorilor audiaţi. Ei au fost atenţionaţi
că orice persoană acuzată este prezumată nevinovată şi că acuzarea trebuie să do-
vedească acuzaţia adusă fără a lăsa loc oricăror dubii rezonabile. Suplimentar, juraţii
au fost informaţi că pentru a pronunţa o condamnare sunt necesare probe conclusive,
provenite din două sau mai multe surse.
La 17 iulie 1992, ambii acuzaţi au fost declaraţi vinovaţi de majoritatea din cinci-
sprezece juraţi. La 6 august 1992 ei au fost condamnaţi la douăsprezece luni privaţi-
une de libertate şi la pierderea dreptului de a exercita o funcţie publică pe parcursul
unei perioade de cinci ani de la data pronunţării sentinţei.
B. Apelul
14. Avocaţii dlui Pullar au aflat despre relaţia dintre dl Forsyth şi dl McLaren
după pronunţarea verdictului. Ei au notificat în scris procuratura cu privire la acest
subiect la 22 iulie 1992 şi, ulterior, au introdus un apel împotriva condamnării şi sen-
ţinţei pronunţate la Înalta Curte de Justiţie (High Court), învocând, printre altele, că
judecătorul era obligat să instruiască juraţii înainte de începerea procesului că ei sunt
obligaţi să informeze tribunalul dacă cunosc personal pe oricare din persoanele citate
în actul de acuzare şi că participarea dlui Forsyth la deliberări şi votul juraţilor a con-
stituit o eroare judiciară.
15. După primirea scrisorii avocaţilor din 22 iulie, procuratura a obţinut o declaraţie
din partea dlui McLaren, un extras din declaraţia respectivă având următorul conţinut:
„Pot confirma că Brian Forsyth nu a lucrat asupra proiectului de dezvoltare A85 (adică, obiectul pro-
cesului), de asemenea, nu am avut nici un motiv de a discuta cu el despre aceasta... Am discutat
proiectul cu colegii mei, dar nu cred că ar fi existat vreun motiv pentru care ei să-l discute cu Brian
Forsyth, care era un angajat subaltern al biroului meu.
248
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Nu am discutat cu Brian Forsyth cu atât mai mult despre acuzaţiile aduse împotriva dlui Pullar şi
co-acuzatul lui, deşi o anumită informaţie era publicată în ziare şi nu am nici un dubiu că această
informaţie a constituit subiectul discuţiilor între angajaţii oficiului.”
A. Juraţii
18. În cadrul tuturor proceselor penale din Scoţia, un corp de juraţi alcătuit
din cincisprezece bărbaţi şi femei necalificaţi din punct de vedere juridic au rolul de
a decide asupra ansamblului chestiunilor de fapt, inclusiv credibilitatea şi fiabilitatea
probelor. Obligaţia primară a judecătorului care prezidează este de a instrui juraţii cu
privire la dreptul aplicabil. Juraţii pot da verdictul printr-o majoritate simplă.
19. Articolul 3 din legea cu privire la juraţi din Scoţia din 1825 (Jurors (Scotland)
Act 1825) prevede întocmirea listelor cu bărbaţii şi femeile care par a avea calităţile
cerute pentru un jurat.
249
PULLAR contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
250
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
24. În cererea adresată Comisiei la data de 26 mai 1993 (nr. 22399/93), dl Pul-
lar s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa unei instanţe imparţiale,
învocând încălcarea articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, şi că a fost privat de
posibilitatea de a contesta depoziţiile martorului care au fost prezentate High Court,
ceea ce ar constitui încălcarea articolului 6 paragraful 3 (d).
25. La 29 iunie 1994 Comisia a declarat cererea admisibilă. În raportul său
din 11 ianuarie 1995 (articolul 31), Comisia a constatat în unanimitate că a avut loc
o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi a conchis cu douăsprezece
voturi contra unu că era necesar de a examina dacă a avut loc încălcarea articolului
6 paragraful 3 (d). Textul integral al opiniei Comisiei şi al opiniei disidente este anexat
la prezenta hotărâre1.
26. La audierea din 22 ianuarie 1996, Guvernul şi-a menţinut argumentele invo-
cate în memoriul său, invitând Curtea să constate că în speţă nu a avut loc o încălcare
a artcolului 6 paragraful 3 (d) din Convenţie.
27. Cu aceeaşi ocazie, reclamantul şi-a menţinut solicitarea adresată Curţii, enun-
ţată în memoriul său, de a hotărî că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 şi 3 (d)
şi de a-i acorda o satisfacţie echitabilă în conformitate cu articolul 50 din Convenţie.
ÎN DREPT
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (Rapoartele cu rpvire la Hotărîri şi Decizii
1996 III), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
251
PULLAR contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
252
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
253
PULLAR contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
36. În opinia Curţii, în nici un caz nu este decisiv faptul că, după cum a ob-
servat High Court (paragraful 16 supra), judecătorul l-ar fi revocat probabil pe dl
Forsyth din juraţi dacă ar fi ştiut de legătura acestuia cu dl McLaren. Este evident
că preşedintele completului de judecată trebuie să asigure ca componenţa juraţilor
să fie ireproşabilă, la momentul când aceasta încă este posibil, înainte sau pe par-
cursul procesului. Cu toate acestea, odată cu încheierea procesului şi pronunţarea
verdictului, era necesar de a stabili dacă prezenţa continuă a dlui Forsyth în com-
ponenţa juraţilor a constituit un element suficient pentru a pune la îndoială în mod
legitim imparţialitatea tribunalului.
37. Curtea a reamintit că dubiul dlui Pullar privind imparţialitatea tribunalului s-a
bazat pe faptul că unul dintre juraţi, dl Forsyth, a fost angajat de firma în care martorul
acuzării, dl McLaren era asociat. Este evident faptul că, acest tip de legătură ar putea
cauza anumite îngrijorări din partea unei persoane acuzate (a se vedea mutatis mu-
tandis, hotărârea din 22 octombrie 1984 în cauza Sramek c. Austriei, Seria A nr. 84, p.
19-20, paragrafele 41-42). Oricum, punctul de vedere adoptat de acuzat cu privire la
imparţialitatea tribunalului nu trebuie considerat ca fiind conclusiv. Ceea ce este de-
cisiv este dacă dubiile lui pot fi justificate în mod obiectiv (a se vedea, spre exemplu,
hotărârea din 23 aprilie 1996 în cauza Remli c. Franţei, Culegere de hotărâri şi decizii
1996-II, p. 574, paragraful 46).
38. Principiul imparţialităţii este un element important al încrederii pe care in-
stanţele de judecată trebuie să o inspire într-o societate democratică (a se vedea
hotărârea Sramek precitată, p. 20, paragraful 42). Totuşi, faptul că un membru al
tribunalului îl cunoaşte personal pe unul dintre martori, nu implică în mod necesar că
acest membru va avea o prejudecată faţă de depoziţiile acestei persoane. În fiecare
caz individual trebuie să se decidă dacă natura şi gradul legăturii în cauză sunt sus-
ceptibile să denote o lipsă de imparţialitate din partea tribunalului.
39. În speţă, dl Forsyth, un angajat subaltern la firma dlui McLaren, nu a lucrat
asupra proiectului care a constituit temeiul acuzaţilor aduse împotriva dlui Pullar şi a
primit preavizul de concediere cu trei zile înainte de începutul procesului (paragrafele
8 şi 15 supra). În baza acestor fapte, nu este cert că un observator obiectiv ar conchi-
de că dl Forsyth ar fi fost influenţat să-l creadă pe dl McLaren decât martorii apărării.
40. În plus, trebuie de luat în vedere faptul că tribunalul a oferit un număr de
garanţii importante. Este semnificativ că dl Forsyth era un membru din cei cincispreze
juraţi, toţi fiind selectaţi prin tragere la sorţi din populaţia locală. De asemenea, trebu-
ie de reaminitit că judecătorul a solicitat juraţilor să evalueze imparţial credibilitatea
tuturor martorilor care au depus mărturii în faţa lor (paragraful 13 supra), şi să depună
jurământul urmărind acelaşi scop.
41. Reieşind din aceste considerente, temerile dlui Pullar cu privire la imparţi-
alitatea tribunalului care l-a judecat nu pot fi considerate ca fiind justificate din punct
de vedere obiectiv.
În consecinţă, nu a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Conven-
ţie cu privire la prima alegaţie a reclamantului.
254
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
255
PULLAR contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
Cel mai important este că, Curtea a ţinut cont de faptul că avocatul reclaman-
tului a dispus de un număr de posibilităţi atunci când declaraţia a fost prezentată.
Spre exemplu, el ar fi putut obiecta ca aceasta să fie examinată de către judecători;
să-şi rezerve poziţia în ceea ce priveşte veridicitatea ei sau să-l citeze pe dl McLa-
ren şi alţi martori de a depune mărturii atât în faţa High Court cât şi în prezenţa unui
raportor numit de instanţă (paragraful 23 şi 43 supra). Or, avocatul dlui Pullar a ales,
la momentul faptelor, să nu întreprindă nici o măsură pentru a împiedica acceptarea
declaraţiei de către High Court (paragraful 15 de mai sus). În aceste circumstanţe, nu
se poate pretinde că reclamantul nu a beneficiat de drepturile garantate de articolul
6 paragraful 3 (d) ca urmare a modului în care s-a derulat examinarea apelului (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 23 februarie 1994 Stanford c. Regatului Unit,
Seria A nr. 282-A, p.11, paragraful 31).
În consecinţă, Curtea constată că nu a avut loc o încălcare a articolului 6 para-
grafele 1 şi 3 în combinaţie.
Herbert Petzold
Grefier
256
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
257
PULLAR contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
258
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
16 septembrie 1996
1
Cauza poartă numărul 39/1995/545/631. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cauzelor referitoare la statele
legate prin Protocolul nr. 9.
259
GAYGUSUZ
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
260
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului austriac
Dl M. P. Pellonpää, delegat;
- din partea reclamantului
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
261
GAYGUSUZ
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
12. Dl Gaygusuz a introdus apel împotriva acestei decizii pe lângă agenţia regi-
onală pentru angajare (Landesarbeitsamt) din Austria-de-Sus. El a pretins în special
că distincţia operată de către acest articol între cetăţenii austrieci şi cetăţenii străini
nu este justificată, că ea este neconstituţională şi contravine Convenţiei Europene a
Dreptuilor Omului.
13. La 16 septembrie 1987, agenţia regională pentru angajare s-a pronunţat
împotriva reclamantului şi a confirmat decizia contestată. Ea a subliniat că el nu doar
că nu avea cetăţenie austriacă, dar că nici nu constituia un caz de excepţie pentru
care această condiţie era exclusă (paragraful 20 infra).
14. La 2 noiembrie 1987, reclamantul a sesizat Curtea Constituţională (Ver-
fassungsgerichtshof), pretinzând o încălcare a articolului 5 din Legea fundamentală
(Staatsgrundgeset), a articolelor 6 § 1 din Convenţie, precum şi a articolului 1 din
Protocolul nr. 1.
15. La 15 februarie 1988, în rezultatul unei examinări cu uşile închise, Curtea
Constituţională a decis să nu accepte recursul (articolul 144 § 2 din Constituţia fede-
rală – paragraful 23 infra). Ea s-a pronunţat în următorii termeni:
„Reclamantul pretinde o încălcare a drepturilor garantate de Constituţie în conformitate cu articolul
6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu articolul 5 din Legea fundamentală sau cu
articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, precum şi cu articolul 8 din aceasta. Ţinând cont de
jurisprudenţa constantă a Curţii constituţionale cu privire la aceste drepturi, cererea invocă prea
puţin plauzibil încălcările pretinse, dar de asemenea denotă necunoaşterea unui alt drept garantat
de Constituţie sau o atingere adusă unui alt drept care rezultă din aplicarea unei norme generale
ilegale, care, din punct de vedere al pretinselor încălcări ce urmează a fi examinate de către Curtea
Constituţională, ea nu prezintă suficiente şanse de succes. Cauza este exclusă, prin urmare, din
competenţa Curţii administrative [Verwaltungsgerichtshof].”
262
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
pentru examinarea constituţionalităţii unei legi; or, potrivit opiniei ei, a fost stabilit că
asemenea chestiuni ţin de competenţa Curţii Constituţionale (articolul 144 § 1, primul
alineat, din Constituţia federală – paragraful 23 infra), care, de altfel, deja se pronun-
ţase asupra acestui subiect.
A. Dreptul material
1. La momentul faptelor
20. Într-o versiune din 1977, aplicabilă la momentul faptelor, dispoziţiile perti-
nente ale legii cu privire la asigurarea şomajului (Arbeitslosenversicherungsgesetz)
prevedeau următoarele:
Articolul 23
„(1) Şomerii care au solicitat atribuirea prestaţiilor (...) în cadrul asigurării de invaliditate (...) pot
primi un avans în formă de alocaţie de şomaj sau de urgenţă (...), din momentul în care, pe lângă
faptul de a fi apt de muncă şi dispus să lucreze, sunt întrunite alte condiţii pentru acordarea acestor
prestaţii (...) „
Articolul 33
„(1) Şomerul care a epuizat drepturile sale la alocaţii de şomaj sau de concediu de maternitate
poate obţine, la cerere, o alocaţie de urgenţă.
(2) Pentru aceasta el trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) să posede cetăţenie austriacă;
b) să fie apt de muncă şi dispus să lucreze;
c) să se afle în situaţie de urgenţă.
(3) Obligaţia de a poseda cetăţenie austriacă nu este aplicabilă persoanelor care, în mod neîntre-
rupt de la 1 ianuarie 1930, au avut reşedinţă pe teritoriul actual al Republicii Austriece; precum şi
persoanelor care s-au născut după această dată pe teritoriul actual al Republicii Austriece şi care
au avut reşedinţa într-un mod neîntrerupt.
(4) Se consideră situaţie de urgenţă dacă şomerul se află în incapacitate de a-şi satisface necesi-
tăţile esenţiale.
(5) Alocaţia de urgenţă nu poate fi acordată decât dacă şomerul a solicitat-o într-un termen de trei
ani după epuizarea drepturior sale la alocaţii de şomaj sau de concediu de maternitate.”
Articolul 34
„(1) Dacă situaţia pe piaţa muncii este în mod durabil favorabilă pentru grupuri determinate de şo-
meri sau pentru regiuni determinate, ministrul federal al afacerilor sociale poate, după consultarea
organizaţiilor reprezentative ale patronilor şi salariaţilor, să excludă aceste grupuri de şomeri sau
regiuni de pe lista beneficiarilor alocaţiilor de urgenţă.
(2) Ministrul federal al afacerilor sociale poate autoriza acordarea alocaţiilor de urgenţă şomerilor
care posedă cetăţenia unui alt stat care are o instituţie echivalentă cu alocaţia de urgenţă austriacă
şi pe care o acordă cetăţenilor austrieci în aceeaşi modalitate ca şi propriilor cetăţeni.
(3) Ministrul federal al afacerilor sociale poate, după consultarea organizaţiilor reprezentative a
patronilor şi angajaţilor, să autorizeze acordarea alocaţiei de urgenţă şomerilor care nu posedă
cetăţenie austriacă şi care nu au beneficiat de o decizie în sensul paragrafului 2, cu condiţia că pe
parcursul ultimilor cinci ani până în ziua revendicării dreptului la alocaţia de urgenţă, persoanele
interesate au fost angajate în Austria pentru o perioadă de cel puţin 156 de săptămâni, cu obligaţia
de a plăti cotizaţia de asigurare de şomaj; pentru calcularea acestei perioade de cinci ani, se face
abstracţie de perioadele de percepere a alocaţiilor de şomaj (sau de urgenţă). Autorizaţia poate fi
pronunţată pentru o perioadă determinată şi pentru grupuri determinate de şomeri.”
263
GAYGUSUZ
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
264
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. persoanele care, la momentul solicitării alocaţiei de urgenţă, pot produce un certificat de exone-
rare validă, în sensul legii cu privire la angajarea străinilor, emis în forma în vigoare la momentul
eliberării sale;
2. persoanele care nu posedă cetăţenie austriacă, dar care, la momentul soicitării alocaţiei de
urgenţă, îndeplinesc totuşi condiţiile pentru un certificat de exonerare şi cărora nu le-a fost eliberat
un asemenea certificat din singurul motiv că ocupaţia lor nu cade sub incidenţa legii cu privire la
angajarea străinilor.”
B. Dreptul procedural
27. Articolul 42 § 1 din aceeaşi lege prevede că, cu excepţia dispoziţiilor con-
trare, Curtea administrativă va respinge cererea ca fiind neîntemeiată sau va anula
decizia atacată.
265
GAYGUSUZ
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
Nota Grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV),
dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
266
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„a) să constate că refuzul de către agenţia de angajare din Linz (...) de a-i acorda o alocaţie de
urgenţă în conformitate cu legea cu privire la asigurarea de şomaj a adus atingere dreptului său (...)
la un proces echitabil într-o cauză civilă (articolul 6 § 1 din Convenţie), respectării vieţii sale private
şi de familie (articolul 8 din Convenţie) şi dreptului său la proprietate şi la un tratament nediscrimi-
natoriu (articolul 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie),
şi
b) de a–i acorda o satisfacţie echitabilă în conformitate cu articolul 50 din Convenţie”.
ÎN DREPT
33. Dl Gaygusuz s-a plâns pe refuzul autorităţilor austriece de a-i acorda o aloca-
ţie de urgenţă pe motiv că el nu poseda cetăţenie austriacă, una din condiţiile cerute în
temeiul articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (para-
graful 20 supra) pentru a beneficia de o alocaţie de acest tip. El s-a pretins a fi victima
unei discriminări fondate pe origine naţională, contrar articolului 14 din Convenţie com-
binat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 , dispoziţii care prevăd următoarele:
Articolul 14 din Convenţie
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici
o deosebire bazată, în special, pe (...) origine naţională (...) „
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege
şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
34. Comisia şi Guvernul turc au fost de acord cu această teză, pe care a res-
pins-o Guvernul austriac.
35. Curtea trebuie mai întâi să se pronunţe asupra aplicabilităţii acestor două
articole combinate.
A. Aplicabilitatea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din
Protocolul nr. 1
36. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, articolul 14 din Convenţie com-
pletează alte clauze normative din Convenţie şi Protocoale. El nu există independent
deoarece are efect doar în relaţie cu „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” pe care ele
le garantează. Cu certitudine, el poate fi aplicat chiar şi fără o încălcare a exigenţilor
lor şi, în această măsură, el posedă o întindere autonomă, dar el nu ar trebui să se
aplice dacă faptele litigiului nu intră în sfera de aplicare cel puţin al uneia din aceste
clauze (a se vedea în special hotărârea Karlheinz Schmidt c. Germaniei din 18 iulie
1994, Seria A nr. 291-B, pag. 32, § 22).
267
GAYGUSUZ
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
268
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
43. În opinia reclamantului turc, distincţia operată între austrieci şi străini în te-
meiul articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 pentru
atribuirea alocaţiei de urgenţă nu are la bază nici o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În realitate, el plătise contribuţii în fondul de asigurare de şomaj în baza aceluiaşi
temei ca şi salariaţii austrieci.
44. Guvernul turc şi Comisia au fost de acord în substanţă cu teza reclamantului.
45. Cât priveşte Guvernul austriac, el susţine că dispoziţia legală în cauză nu
este discriminatorie. Distincţia de tratament are la bază ideea că statul are o respon-
sabilitate particulară faţă de cetăţenii săi proprii, că el trebuie să aibă grijă de ei şi
să le asigure necesităţile esenţiale. De altfel, articolele 33 şi 34 din Legea cu privire
la asigurarea de şomaj prevăd unele excepţii de la condiţia de cetăţenie. În cele din
urmă, la momentul faptelor, Austria nu era legată prin nici o obligaţie contractuală de
a plăti alocaţia de urgenţă cetăţenilor turci.
46. Curtea constată în primul rând că dl Gaygusuz locuia legal în Austria şi a
lucrat anumite perioade (paragraful 10 supra), plătind contribuţii în fondul de asigura-
re de şomaj în baza aceluiaşi temei ca şi cetăţenii austrieci.
47. Ea reaminteşte că refuzul autorităţilor de a-i acorda alocaţia de urgenţă
are la bază în exclusivitate constatarea că el nu posedă cetăţenie austriacă, după
cum prevede articolul 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977
(paragraful 20 supra).
48. În plus, nu s-a susţinut că reclamantul nu satisfăcea alte condiţii legale pen-
tru atribuirea prestaţiei sociale în cauză; el se afla deci într-o situaţie similară cu cea a
cetăţenilor austrieci în ceea ce priveşte dreptul său la obţinerea acestei prestaţii.
49. Cu siguranţă, articolele 33 şi 34 din legea cu privire la asigurarea de şomaj
din 1977 (paragraful 20 supra) prevăd câteva excepţii de la condiţia de cetăţenie, dar
reclamantul nu făcea parte din nici una dintre aceste categorii.
50. Astfel, argumentele înaintate de Guvernul austriac nu au fost convingătoare
pentru Curte. Ea consideră, la fel ca Comisia, că diferenţa de tratament între austrieci
şi străini în ceea ce priveşte atribuţia alocaţiei de urgenţă, a cărei victimă a fost dl
Gaygusuz, nu are la bază nici o „justificare obiectivă şi rezonabilă”.
51. Chiar dacă, la momentul faptelor, Austria nu era legată prin nici un acord de
reciprocitate cu Turcia, ea s-a obligat, prin ratificarea Convenţiei, să recunoască „oricărei
persoane aflate sub jurisdicţia sa” drepturile şi libertăţile definite în titlul I din Convenţie.
52. Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu
articolul 1 din Protocolul nr. 1.
269
GAYGUSUZ
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...) care va hotărî
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (...)”
54. Guvernul austriac şi Comisia contestă această teză. Guvernul turc nu s-a
pronunţat asupra acestei probleme.
55. Curtea stabilind încălcarea articolului 14 din Convenţie combinat cu arti-
colul 1 din Protocolul nr. 1, a considerat că nu este necesar de a examina cauza în
temeiul articolului 6 § 1.
56. Dl Gaygusuz s-a plâns de o atingere adusă vieţii sale de familie, care con-
travine articolului 8 din Convenţie care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său sau
a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”
57. Ţinând cont de concluzia care figurează în paragraful 52 de mai sus, Curtea
consideră, la fel ca şi Comisia, că nici o chestiune separată nu se ridică în temeiul
articolului 8 din Convenţie.
A. Prejudiciul material
59. Cu titlu de prejudiciu material, dl Gaygusuz a reclamat suma de 800 000
şilingi austrieci (ATS), care corespunde sumei alocaţiilor de urgenţă de care el a fost
privat din 1987 până în 1993.
60. În opinia Guvernului turc, reclamantul trebuie să primească întreaga sumă
reclamată, plecarea sa din Austria fiind exact rezultatul refuzului autorităţilor acestei
ţări de a-i atribui alocaţia de urgenţă.
61. Guvernul austriac susţine că această cerere de satisfacţie are la bază doar
o ipoteză. Reclamantul părăsind Austria în 1987, este imposibil de a şti dacă el ar fi
fost şomer în timpul acestei perioade sau ar fi îndeplinit alte condiţii pentru atribuirea
prestaţiei sociale în cauză.
270
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
271
GAYGUSUZ
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold
Grefier
272
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
de a evalua cu precizie mărimea acestor prejudicii – ceea ce, de altfel, nu intră în atri-
buţiile Curţii - suma acordată în calitate de prejudiciu material nu trebuie niciodată să
depăşească mărimea prejudiciului pe care individul putea în realitate să-l fi suferit.
În această cauză, Curtea a constatat o încălcare a articolului 14 combinat cu
articolul 1 din Protocolul nr. 1 (cu care sunt totalmente de acord) deoarece reclaman-
tul, din cauza cetăţeniei sale, nu a putut beneficia de alocaţia de urgenţă în conformi-
tate cu legea în vigoare. Or, această alocaţie de urgenţă – şi expresia este clară – nu
este o pensie viageră, dar o măsură provizorie de ordin social pentru perioada în care
persoana vizată este dispusă să lucreze, dar este şomeră fără a putea beneficia (pe
deasupra) de o pensie de invaliditate sau de bătrâneţe.
Reiese, din constatarea unei încălcări a Convenţiei că reclamantul are dreptul
ca prejudiciul material pe care probabil l-a suportat să-i fie reparat echitabil în sensul
articolului 50 din Convenţie.
Potrivit legii în vigoare la momentul faptelor, alocaţia de urgenţă era (cu ma-
jorări variabile) de aproximativ 255 ATS pe zi. Din dosar rezultă, că în urma tuturor
calculelor posibile şi acceptând cele mai avantajoase ipoteze (chiar dacă sunt puţin
realizabile) pentru reclamant, mărimea maximală a sumelor pe care el le-ar fi pu-
tut primi în calitate de alocaţie de urgenţă era în total de aproximativ 80 000 ATS.
Or, suma de 200 000 pe care Curtea i-a acordat-o, depăşeşte cel puţin de două ori
mărimea prejudiciului material pe care el l-ar fi putut suferi, ceea ce contravine vădit
tuturor principiilor compensării unui prejudiciu material, cel puţin dacă Curtea nu se
pronunţă în favoarea alocaţiei de punitive damages din dreptul american, ceea ce
dreptul european respinge pe bună dreptate.
Calculul prezentat şi cererile de compensare înaintate de către avocatul re-
clamantului şi de către Guvernul turc sunt atât de fantastice încât este inutil de a le
comenta.
Fondul întregii cauze este un caz tipic de abuz de statul social, o tendinţă foar-
te răspândită în toate societăţile noastre şi – ţin să subliniez – nicidecum limitată la
muncitorii străini.
Este regretabil faptul că Curtea, prin faptul că a acordat sume exagerate de
compensare, sprijină aceste tendinţe.
273
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
274
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
18 februarie 1997
1
Cauza poartă numărul 104/1995/610/698. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cauzelor referitoare la statele
legate prin Protocolul nr. 9.
275
NIDERÖST-HUBER
LAWLESS contra IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
276
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Cetăţean al Elveţiei născut în 1940, dl Armin Nideröst-Huber locuieşte la
Rickenbach (Elveţia).
7. La 9 decembrie 1985, el a fost revocat fără preaviz din funcţiile sale de pre-
şedinte al consiliului de administrare (Verwaltungsratspräsident) şi de director general
(Geschäftsführer) al unei societăţi elveţiene anonime cu răspundere limitată (Aktien-
gesellschaft) de tip familial, în rezultatul unei schimbări a majorităţii acţionarilor.
8. La 29 iulie 1986, el a intentat o acţiune împotriva acestei societăţi pentru reţi-
nerea salariului şi indemnizaţiei de concediere (Abgangsentschädingung). Tribunalul
de district (Bezirksgericht) i-a respins cererea la 22 septembrie 1988.
9. La 19 iunie 1990, tribunalul cantonal (Kantonsgericht) din Schwyz a respins
apelul reclamantului (Berufung). Subscriind la motivele primului judecător, el a considerat
că revocarea litigioasă este justificată: în conflictul dintre dl Niderost-Huber şi acţionarii
minoritari, acesta neglijase interesele societăţii în profitul propriilor sale interese. Astfel, el
a pierdut încrederea noii majorităţi în capacităţile sale de administrare loială a societăţii.
10. Atunci reclamantul a sesizat Tribunalul federal cu un recurs în revizuire
(Berufung) pe care l-a introdus la 12 octobrie 1990 la tribunalul cantonal. Acesta l-a
transmis înaltei jurisdicţii la 22 octombrie, la care a anexat dosarul şi o pagină cu ob-
servaţii (Stellungnhame zur Berufung), care nu au fost comunicate reclamantului. Ele
au argumentat respingerea recursului, prin care au respins anumite motive, sublini-
ind, printre altele, că revocarea litigioasă era consecinţa legitimă a comportamentului
refractar şi ilegal pe care dl Niderost-Huber l-a manifestat pe parcursul anilor când s-a
aflat la conducerea societăţii.
11. Compania a prezentat la 12 decembrie 1990, concluziile (berufungsanct-
vort) care au fost comunicate dlui Niderost-Huber.
12. La 1 martie 1991, Tribunalul federal a respins recursul în revizuire. În opinia
sa, tribunalul cantonal pe bună dreptate a considerat justificată revocarea fără preîn-
tâmpinare a reclamantului, din moment ce acesta abuzase de majoritatea sa în soci-
etate pentru a servi intereselor personale, în mod sistematic dispreţuind minoritatea
acţionarilor, chiar încălcând deciziile judiciare obligatorii; noua majoritate deci a putut
să-l revoce imediat.
277
NIDERÖST-HUBER
LAWLESS contra IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
14. Articolul 56 din legea federală din 16 decembrie 1943 cu privire la sistemul
judiciar prevede:
„Autoritatea cantonală avizează imediat partea adversă despre concluziile recursului, chiar dacă
acesta ar putea fi tardiv, şi adresează Tribunalului federal, în curs de o săptămână, actele recur-
sului, o copie a hotărârii finale şi a hotărârilor incidente, care au precedat-o, precum şi dosarul
complet şi, dacă este cazul, observaţiile sale; ea indică de altfel tribunalului data notificării hotărârii
atacate, data la care actul i-a parvenit sau i-a fost înmânat sau a fost trimis prin poştă şi data l-a
care a fost comunicat părţii adverse.”
ÎN DREPT
278
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (…) de către o instanţă (…), care va
hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”.
279
NIDERÖST-HUBER
LAWLESS contra IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
280
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A. Prejudiciul
281
NIDERÖST-HUBER
LAWLESS contra IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold,
Grefier
282
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
OPINIA CONCORDANTĂ
A DLUI JUDECĂTOR DE MEYER
1
Paragraful 24 din hotărâre.
2
Paragraful 10 din hotărâre.
3
Paragraful 28 din hotărâre.
4
Paragraful 30 din hotărâre.
5
Paragraful 22 din hotărâre.
283
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
284
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
19 februarie 1997
Notele grefei
1
Cauza poartă numărul 109/1995/615/703-705. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul intro-
ducerii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul
Comisiei) corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
(1 octombrie 1994) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest
protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de
mai multe ori.
285
LASKEY, JAGGARD
LAWLESS contra IRLANDEI
ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
D. Pannick QC,
M. Shaw, avocaţi,
286
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
S. Bramley,
Dna B. Moxon, consilieri;
- din partea Comisiei
Dl G. Ress, delegat;
- din partea reclamanţilor
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
287
LASKEY, JAGGARD
LAWLESS contra IRLANDEI
ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD
____________________________________________________________________________________
reguli, printre care figura şi un cuvânt codificat care permitea „victimei” să pună capăt
„agresiunii”, şi nu duceau în nici un caz la infecţii sau leziuni permanente, nici nu ne-
cesitau asistenţa unui medic.
9. Aceste practici se desfăşurau în diferite localuri, dintre care încăperi ame-
najate în camere de tortură. Şedinţele erau înregistrate cu ajutorul camerelor de luat
vederi; casetele erau copiate şi distribuite printre membrii grupului. Urmăririle s-au
întemeiat în esenţă pe conţinutul acestor casete video. Nimic nu demonstra că ele
fusese vândute sau utilizate de către alte persoane în afară de membrii grupului.
10. Reclamanţii au pledat vinovaţi pentru acuzaţiile de lovituri şi provocare a
rănilor după ce judecătorul fondului declarase că ei nu pot invoca consimţământul
„victimelor” în calitate de mijloc de apărare.
11. La 19 decembrie 1990, reclamanţii fusese recunoscuţi vinovaţi şi condam-
naţi la diverse pedepse cu închisoarea. Pronunţând verdictul, judecătorul fondului a
declarat: „ (...) comportamentul ilegal cu care a fost sesizat acest tribunal va fi tratat în
mod similar în cadrul urmăririlor împotriva heterosexualilor sau bisexualilor dacă va fi
înfăptuit de ei. Homosexualitatea inculpaţilor constituie doar fonul temeiului cauzei.”
Dl Laskey a fost condamnat la patru ani şi şase luni de închisoare, dintre care pa-
tru ani pentru instigare şi complicitate la întreţinerea unei case de toleranţă (paragraful
31 infra), şi şase luni pentru deţinerea unei pornografii infantile indecente. De aseme-
nea i-a fost aplicată o pedeapsă, plus la cele precedente, de douăsprezece luni de în-
chisoare pentru diverse acuzaţii de lovituri şi leziuni corporale şi instigare şi complicitate
la lovituri care au cauzat leziuni corporale, în temeiul articolului 47 din legea din 1861 cu
privire la infracţiunile contra persoanei („legea din 1861” – paragraful 27 infra).
12. Dl Jaggard fusese condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe un termen
de trei ani, dintre care doi ani pentru instigare şi complicitate la aplicarea leziunilor
corporale ilegale, în contradicţie cu articolul 20 din legea din 1861 precitată (paragra-
ful 25 supra), plus douăsprezece luni pentru aplicarea loviturilor şi leziunilor corporale,
pentru instigare şi complicitate la săvârşirea acestor infracţiuni, şi vătămări ilegale.
13. Dl Brown a fost condamnat la închisoare pe un termen de doi ani şi nouă
luni, dintre care douăsprezece luni de închisoare pentru instigare şi complicitate pen-
tru lovituri şi leziuni corporale, nouă luni de închisoare pentru aplicarea loviturilor şi
leziuni corporale, şi douăsprezece luni de închisoare pentru alte atacuri care au cau-
zat leziuni corporale.
14. Reclamanţii au introdus apeluri împotriva condamnării lor şi sentinţelor pro-
nunţate.
15. La 19 februarie 1992, Camera penală a Curţii de Apel (Court of Appeal, Cri-
minal Division), a respins apelurile împotriva condamnării, dar în acelaşi timp, curtea
a considerat că reclamanţii nu au realizat faptul că acţiunile lor de aplicare a leziunilor
aveau un caracter criminal şi le-a redus sentinţele.
16. Condamnarea dlui Laskey fusese astfel redusă la optsprezece luni de în-
chisoare având în vedere acuzaţia de complicitatea la întreţinerea unei case de tole-
288
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
289
LASKEY, JAGGARD
LAWLESS contra IRLANDEI
ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD
____________________________________________________________________________________
Petiţionarii au insistat mult asupra bunei organizări şi secretului care înconjura aceste practici şi
asupra faptului că acestea nu au cauzat nici o leziune care să necesite îngrijiri medicale. Ei au
susţinut că nu era vorba de prozelitism. Această afirmaţie nu corespunde cu următorul pasaj din
decizia luată de Lord Chief Justice:
„Ei [dnii Laskey şi Cadman] recrutau noi participanţi; ei organizau împreună desfăşurarea şedinţe-
lor în casa unde aveau loc majoritatea dintre ele şi unde era stocată o mare parte a instrumentelor
de tortură.
Dl Cadman era mai mult obsedat sexual, decât sadomazohist, dar dl Laskey şi el erau parţial res-
ponsabili, din cauza şedinţelor pe care le organizau în localul Horwich, de coruperea tânărului „K”,
care în prezent pare să întreţină o relaţie heterosexuală normală.”
În afară de aceasta, riscul de prolisetism şi de corupere a tinerilor constituie un pericol real chiar în
cauza dată, şi înregistrarea pe casete video a acestor acte face să se creadă că secretul poate nu
este destul de absolut după cum au pretins petiţionarii în faţa Camerei.”
22. Lordul Mustill şi Lordul Slynn of Hadley nu au fost de acord cu acest punct
de vedere. Primul a considerat că cauza nu trebuie examinată în cadrul legislaţiei pe-
nale referitoare la violenţă, dar mai curând în cadrul dispoziţiilor penale referitoare la
relaţiile sexuale private. El a acordat importanţă argumentelor reclamanţilor referitoa-
re la articolul 8 din Convenţie, estimând că deciziile instituţiilor europene apărau clar
dreptul reclamanţilor de a-şi trăi viaţa privată fără amestecul dreptului penal. După
examinarea jurisprudenţei pertinente, el a considerat că Camera Lorzilor trebuia să
examineze încă o dată dacă interesul general trebuie să recurgă la sancţiuni penale
în cazul în care o persoană care şi-a exprimat asentimentul a fost supusă unui preju-
diciu de o asemenea gravitate pentru plăcere sexuală şi nu pentru a căuta un profit.
Nu i s-au părut a fi convingătoare argumentele referitoare la sănătate (riscul pretins
de infectare sau de răspândire a sidei), pericolul acestor practici excluzând orice risc
290
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
291
LASKEY, JAGGARD
LAWLESS contra IRLANDEI
ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD
____________________________________________________________________________________
„Este contrar interesului general ca indivizii să încerce să-şi cauzeze sau să cauzeze efectiv leziuni
corporale fără vreun motiv rezonabil. Evident nu mă refer la riscurile minore. Astfel, în opinia noastră,
puţin importă dacă actul a avut loc în mod privat sau în public; este vorba de leziuni corporale odată
ce atingerea reală a integrităţii fizice a fost voită şi/sau cauzată. Rezultă că majoritatea cerţilor cu
bătaie sunt ilegale, fie că sunt sau nu produse cu asentiment. Bineînţeles, nimic din cele expuse an-
terior nu pune la îndoială legalitatea recunoscută a jocurilor şi sporturilor organizate corect, corecţiilor
sau pedepselor corporale legale, intervenţiilor chirurgicale justificate, spectacolelor periculoase, etc.
Aceste excepţii aparente ar putea să se justifice prin exercitarea unui drept în cazul corecţiilor sau
pedepselor corporale şi, în alte cazuri, prin caracterul lor necesar în interesul general.”
292
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Textul integral al avizului său şi două opinii separate care îl însoţesc figurează
în anexă la prezenta hotărâre1.
ÎN DREPT
Nici unul dintre cei înfăţişaţi în faţa Curţii nu a contestat faptul că urmăririle
penale angajate împotriva reclamanţilor, care au avut drept rezultat condamnarea lor,
constituiau o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul lor la respectarea vieţii lor
private. De asemenea, toţi au admis că această ingerinţă era „prevăzută de lege”. În
afară de aceasta, Comisia şi reclamanţii erau de acord cu afirmaţia Guvernului potrivit
căreia ingerinţa urmărea un scop legitim, mai exact „protejarea sănătăţii sau a mora-
lei”, potrivit termenilor celui de-al doilea paragraful al articolului 8.
36. Curtea a menţionat că orice practică sexuală întreprinsă cu uşile închise nu
ţine neapărat de domeniul articolului 8. În speţă, reclamanţii au recurs benevol la ac-
ţiuni sadomazohiste în scopul satisfacerii plăcerilor sexuale. Nu există nici o îndoială
că tendinţele şi comportamentul sexual se raportă la un aspect intim al vieţii private
(a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Dudgeon c. Regatului Unit din 22 octom-
brie 1981, Seria A nr. 45, pag. 21, § 52). În acelaşi timp, la aceste acte a participat
un număr considerabil de persoane, care presupuneau în special recrutarea de noi
„membri”, punerea la dispoziţie a mai multe „odăi” special echipate şi înregistrarea
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I), dar
este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
293
LASKEY, JAGGARD
LAWLESS contra IRLANDEI
ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD
____________________________________________________________________________________
294
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
generale de ordin moral. În această privinţă, actele de tortură – de tipul celora din
speţă – pot fi de asemenea interzise deoarece ele atentează la respectul reciproc
al fiinţelor umane. În orice caz, chestiunea rolului asentimentului în domeniul penal
denotă o mare complexitate şi Statele Contractante trebuie să beneficieze de o largă
marjă de apreciere pentru a lua în considerare noi factori de ordine publică.
41. Comisia a menţionat că vătămările provocate sau susceptibile de a fi pro-
vocate, prin actele reclamanţilor nu erau nesemnificative nici prin natura lor, nici prin
gravitate şi că comportamentul în cauză purta incontestabil un caracter extrem. Statul
deci nu a depăşit marja sa de apreciere, protejând cetăţenii săi de un risc real de
prejudicii corporale sau vătămări grave.
42. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de necesitate implică o
ingerinţă fondată pe o necesitate socială imperioasă şi, în special, proporţională cu
scopul legitim urmărit; pentru a se pronunţa asupra „necesităţii” unei ingerinţe, Curtea
ţine cont de marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale (a se vedea în special
hotărârea Olsson c. Suediei (nr. 1) din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, pag. 31-32,
§67). Decizia acestora din urmă rămâne să fie supusă controlului Curţii, care va veri-
fica conformitatea sa cu exigenţele Convenţiei.
Amploarea marjei de apreciere nu este aceeaşi pentru toate cauzele, dar va-
riază în funcţie de context. Printre elementele pertinente figurează natura dreptului
convenţional pus în joc, importanţa sa pentru individ şi genul activităţilor în cauză
(a se vedea hotărârea Buckley c. Regatului Unit din 25 septembrie 1996, Report of
Judgment and Decisions 1996-IV, pag. 1291-1292, § 74).
43. Curtea consideră că unul din rolurile incontestabile ale statului este re-
glementarea, prin intermediul dreptului penal, a practicilor care antrenează prejudicii
corporale. Faptul că aceste acte sunt comise într-un cadru sexual sau de altă natură
nu schimbă situaţia.
44. Determinarea nivelului prejudiciului tolerat de lege în cazul în care victima
şi-a exprimat asentimentul revine în primul rând statului vizat deoarece miza este
legată, pe de o parte, de considerentele de sănătate publică şi de efectul de descura-
jare al dreptului penal în general şi, pe de altă parte, de libera alegere a individului.
45. Reclamanţii au subliniat că în speţă, practicile litigioase se refereau la morala
privată, care nu intră în domeniul de intervenţie a statului. În opinia lor, capetele de ur-
mărire şi condamnare se refereau în exclusivitate la un comportament sexual privat.
Curtea nu a fost de acord cu acest argument. Rezultă evident din faptele
stabilite de către jurisdicţiile interne că practicile sadomazohiste ale relamanţilor au
antrenat leziuni sau vătămări de o anumită gravitate şi nu doar uşoare sau tempora-
re. Aceasta este suficient pentru a face o distincţie între prezenta cauză şi cauzele
anterioare examinate de către Curte, care se refereau la acte homosexuale pe care
le practicau în mod privat adulţii, care şi-au exprimat asentimentul, şi nu prezentau
o asemenea trăsătură (hotărârea Dudgeon precitată, hotărârea Norris c. Irlandei din
26 octombrie 1988, Seria A nr. 142, şi hotărârea Modinos c. Ciprului din 22 aprilie
1993, Seria A nr. 259).
295
LASKEY, JAGGARD
LAWLESS contra IRLANDEI
ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD
____________________________________________________________________________________
296
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold
Grefier
La prezenta hotărârea este anexat, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-
venţie şi 53 § 2 din regulamentul A, textul opiniei concordante a dlui M. Pettiti.
297
LASKEY, JAGGARD
LAWLESS contra IRLANDEI
ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD
____________________________________________________________________________________
298
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
21 octombrie 1997
299
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
300
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dl B. Conforti, delegat;
– din partea reclamantului
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
301
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
astfel destinată să permită orientarea campaniei electorale, temele care erau cel mai
mult abordate erau desfăşurate în publicaţiile electorale menţionate mai sus”.
Constatând printre altele că revista 18ème Indépendant participase la cam-
pania în favoarea a trei candidaţi, printre care şi reclamantul, comisia naţională a
integrat în contul acestuia un sfert din costul numărului din februarie 1993, adică 8
211,66 FRF.
După ce a dedus alte sume, ea a fixat astfel suma cheltuielilor litigioase
la 816 663,84 FRF şi a respins contul de campanie al reclamantului pe motivul ca
plafonul legal de 500 000 FRF a fost depăşit. Ea a sesizat printre altele Consiliul Con-
stituţional în baza articolului 136-1 din Codul electoral.
2. În faţa Consiliului de Stat
11. La 8 septembrie 1993, reclamantul a introdus pe lângă Consiliul de Stat un
recurs în scopul anulării şi modificării deciziei comisiei naţionale. El susţinea în princi-
pal, că în pofida articolului L. 52-15 din Codul electoral şi principiului contradictoriali-
tăţii, aceasta integrase în contul său de campanie costul sondajului şi ale publicaţiilor
litigioase fără a-l invita în prealabil să se explice.
12. Consiliul de Stat a respins cererea printr-o decizie din 9 mai 1994 motivată
după cum urmează:
“(...)”
Considerând că decizia atacată, prin care comisia naţională a conturilor de campanie şi de finanţări
politice (...) a modificat contul de campanie al dlui Pierre-Bloch şi, constatând o depăşire a plafonului
cheltuielilor electorale, a sesizat Consiliul Constituţional, nu poate fi detaşată de procedura juridicţio-
nală astfel angajată în faţa acestuia; că astfel, nu este susceptibilă de a face obiectul unui recurs în
faţa judecătorului administrativ; că prin urmare, cererea dlui Pierre-Bloch este inadmisibilă;
(...)”
302
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
(...)
Considerând că în termenii articolului 44 din ordonanţa din 7 noiembrie 1958: “pentru judecarea
cauzelor care îi sunt prezentate, Consiliul Constituţional este competent să examineze toate ches-
tiunile şi excepţiile apărute cu ocazia unei cereri (...)”; că astfel, Consiliul Constituţional trebuie să
statueze cu privire la toate chestiunile în legătură cu contul de campanie al dlui Pierre-Bloch; că
astfel, cererea de amânare a hotărârii prezentată de către acesta nu poate fi acceptată;
- Cu privire la cheltuielile electorale ale dlui Pierre-Bloch
(...)
Considerând că comisia naţională a conturilor de campanie şi a finanţărilor politice este o autorita-
te administrativă şi nu o jurisdicţie; că prin urmare rezultă că poziţia adoptată de către aceasta la
examinarea conturilor de campanie ale unui candidat nu poate să prejudicieze decizia Consiliului
Constituţional, judecător al legalităţii alegerilor în temeiul articolului 59 din Constituţie;
- În ceea ce priveşte reintegrarea cheltuielelor aferente la revista Demain notre Paris:
Considerând (...) că această revistă, ţinând cont de datele apariţiei, de importanţa difuzării sale şi
de conţinutul său, este totuşi un instrument de propagandă electorală; că totuşi, numerele 71-75
ale acestei publicaţii conţin numeroase pagini care relevă informaţie generală şi locală; că ele nu
pot fi atribuite direct la promovarea candidatului sau la cea a programului său electoral; că astfel,
aceste pagini nu trebuie să fie considerate drept cheltuieli angajate sau efectuate în scopul alegerii,
în sensul articolului 52-12 din Codul electoral; că astfel, ele nu trebuie să figureze printre cheltuielile
indicate în conturile de campanie ale dlui Pierre-Bloch;
Considerând, în schimb, că alte pagini ale celor cinci numere ale revistei conţin numeroase fotogra-
fii ale candidatului sau includ articole care au legătură cu temele desfăşurate în timpul campaniei
sale electorale; că prin urmare aceste pagini capătă un caracter de propagandă electorală; că ast-
fel [paginile...] (...) au contribuit la promovarea candidatului ales; că, în această măsură, cheltuielile
corespunzătoare trebuie să fie considerate ca făcând parte din cele vizate în primul paragraful al
articolului L. 52-12 din Codul electoral şi să figureze în contul de campanie al acestuia din urmă; că
ţinând cont de suma totală a costului publicaţiilor vizate şi de numărul de pagini care trebuie luate
în considerare, cheltuielile sunt stabilite la 217 327,47 FRF;
(...)
- Cu privire la reintegrarea costului unui sondaj de opinie:
Considerând că din instrucţiune rezultă că un sondaj de opinie, comandat de către RPR, a fost
efectuat la 26 octombrie în circumscripţia 19 din Paris pe lângă un eşantion reprezentativ de ale-
gători; că au fost puse, în primul rând, întrebări cu privire la preocupările prioritare ale alegătorilor;
în al doilea rând, despre pretenţiile lor de vot şi, în al treilea rând, despre diverse personalităţi şi
formaţiuni politice;
Considerând că din instrucţiune rezultă că dl Pierre-Bloch a utilizat apoi doar rezultatele acestui
sondaj cu privire la aşteptările alegătorilor alegând temele campaniei sale în dependenţă de pre-
ocupările lor care reies din aceste rezultate; că el a privilegiat, atât în ceea ce priveşte numerele
71 şi 75 ale revistei Demain notre Paris, cât şi diversele foi volante de propagandă, temele astfel
definite; că astfel aceste rezultate au servit pentru orientarea campaniei electorale a candidatului
în circumscripţie;
Considerând, că prin urmare, comisia naţională a conturilor de campanie şi a finanţărilor politice
a avut dreptate să ţină cont de acest sondaj, dar că se va face o apreciere justă a circumstanţelor
speţei limitând suma de care se va ţine cont la o treime din sumele expuse, adică 27 677,33 FRF;
- În ceea ce priveşte reintegrarea costului unei părţi a numărului 122 a revistei 18ème Indépendant:
Considerând că revista 18ème Indépendant cu un tiraj de patruzeci de mii de exemplare a publicat
în numărul 122 din februarie 1993 un text al dlui Chinaud, primarul circumscripţiei administrative,
în susţinerea a trei candidaţi ai opoziţiei care au fost prezentaţi, printre care şi dl Pierre-Bloch; că
acest text destinat să afirme unitatea majorităţii municipale cu o lună până la primul tur al scrutinului
nu era disociabil de ansamblul publicaţiei care capătă astfel, în totalitate, un caracter de propagan-
dă electorală; că această publicaţie trebuie să fie de asemenea imputată celor trei candidaţi care
303
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
au beneficiat de aceasta; că prin urmare o treime din costul acestei publicaţii, adică 8 211,66 FRF,
trebuie să figureze la cheltuieli în contul de campanie al dlui Pierre-Bloch, după cum a estimat
comisia naţională a conturilor de campanie şi a finanţărilor politice;
- Cu privire la reintegrarea costului diverselor cheltuieli de propagandă:
Considerând că dl M. l-a acuzat pe dl Pierre-Bloch că a omis diverse cheltuieli de propagandă;
chiar precizările aduse de către candidat reiese că au fost omise unele cheltuieli (...); că astfel,
după cum arată cifrele furnizate de dl Pierre-Bloch, suma totală de care trebuie să se ţină cont în
termenii articolului L. 52-12 este de 33 360,68 FRF;
Considerând că din cele menţionate suma de 191 164,99 FRF trebuie integrată în cheltuielile dlui
Pierre-Bloch; că astfel suma totală a acestor cheltuieli este fixată la 588 987,14 FRF, că prin urmare
a avut loc a depăşire cu 88 987,14 FRF a plafonului cheltuielilor de campanie ale reclamantului;
(...)
20. Printr-o decizie din 8 aprilie 1994, după ce a dedus onorariile experţilor-
contabili din suma fixată de către Consiliul Constituţional, comisia naţională a fixat la
59 572 FRF suma pe care dl Pierre-Bloch trebuia s-o plătească Trezoreriei publice,
aplicând ultimul alineat din articolul L. 52-15 din Codul electoral.
304
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
22. Cheltuielile electorale ale candidaţilor şi, în special, în ceea ce priveşte de-
putaţii, nu pot să depăşească un plafon legal (articolul L. 52-11 din Codul electoral).
1. Controlul cheltuielilor electorale ale candidaţilor în deputat
23. Fiecare candidat prezent la primul tur trebuie să depună la prefectură, în ter-
men de două luni care urmează după turul de scrutin unde au avut loc alegerile, contul
său de campanie legalizat de către un expert-contabil. Acest cont este apoi transmis
comisiei naţionale a conturilor de campanie şi a finanţărilor politice (articolul L. 52-12).
305
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
ce l-a invitat pe candidat să prezinte toate justificările utile pentru aprecierea circum-
stanţelor. Ea procedează în acelaşi fel pentru toate avantajele directe sau indirecte,
prestaţiile de servicii şi în natură de care a beneficiat candidatul (articolul L. 52-17).
26. Dacă contul nu a fost depus în termenul fixat, dacă a fost refuzat sau dacă,
ca şi în cazul dat după modificare, el indică o depăşire a plafonului cheltuielilor electo-
rale, comisia sesizează judecătorul responsabil de alegeri (articolele L. 52-15 şi L.O.
136-1), care este Consiliul Constituţional pentru alegerile deputaţilor (articolul 59 din
Constituţie).
b) Controlul efectuat de Consiliului Constituţional
27. Consiliul Constituţional este compus din nouă membri, ale căror mandate
durează nouă ani şi nu este reînnoit. Trei din membri sunt numiţi de către Preşedinte-
le Republicii, trei de către preşedintele Adunării Naţionale, trei de către preşedintele
Senatului. În afară de aceşti nouă membri, foştii Preşedinţi ai Republicii cu drepturi
depline fac parte pe viaţă din Consiliul Constituţional. Preşedintele Consiliului Consti-
tuţional este numit de către Preşedintele Republicii. El are un vot preponderent în caz
de egalitate (articolul 56 din Constituţie).
28. Consiliul Constituţional formează trei secţii compuse fiecare din trei membri
desemnaţi prin tragere la sorţi. Tragerile la sorţi se efectuează separat între membrii
numiţi de către Preşedintele Republicii, cei numiţi de către preşedintele Senatului şi
cei numiţi de către preşedintele Adunării Naţionale.
În fiecare an, Consiliul Constituţional stabileşte lista raportorilor adjuncţi dintre
deţinătorii de cereri la Consiliul de Stat şi consilierii referenţi la Curtea de Conturi, care
nu au vot deliberativ (articolul 36 din ordonanţa nr. 58-1067 din 7 noiembrie 1958 care
are efect de lege organică asupra Consiliului Constituţional - “ordonanţă”).
29. Pe lângă aplicarea articolului L.O. 136-1 din Codul electoral (paragraful
26 supra), alegerea unui membru al Parlamentului poate fi contestată în faţa Con-
siliului Constituţional timp de zece zile care urmează după proclamarea rezultatelor
scrutinului, printr-o cerere scrisă de orice persoană înscrisă pe listele electorale din
circumscripţia în care a fost ales, de asemenea şi de orice persoană care s-a prezen-
tat în calitate de candidat (articolele 33-34 din ordonanţă şi primul regulament interior
din 31 mai 1959 modificat prin deciziile Consiliului Constituţional la 5 martie 1986, 24
noiembrie 1987 şi la 9 iulie 1991 - “regulamentul”).
30. De la momentul primirii cererii, preşedintele încredinţează examinarea ei
unei secţii pentru a asigura ancheta şi desemnează un raportor care poate fi ales
dintre raportorii adjuncţi (articolele 37-38 din ordonanţă).
Dacă cererea nu este declarată inadmisibilă sau vădit nefondată (articolul 38
din ordonanţă), un aviz este trimis Parlamentarului a cărui alegere este contestată
sau, de asemenea, dacă este cazul, locţiitorului său; aceştea pot desemna o per-
soană aleasă de ei pentru a-i reprezenta şi pentru a-i asista în diversele acte ale
procedurii. Secţia le acordă un termen pentru a lua cunoştinţă de cerere şi de actele
secretariatului Consiliului şi să prezinte observaţiile în scris (articolele 39 din ordonan-
ţă şi 9 din regulament).
306
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
307
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
“(...) chiar dacă admitem că necesitatea de a plăti statului o sumă egală cu cea a depăşirii plafo-
nului cheltuielilor electorale constituie o sancţiune, această sancţiune prezintă doar un caracter
administrativ; că ea nu trebuie considerată ca prezentând un caracter penal şi ca o condamnare
pentru o infracţiune; că ea nu face deci parte din sfera de aplicare a articolului 7 din Convenţie (...);
că de altfel, articolul L. 113-1 din Codul electoral a instituit, în caz de depăşire a cheltuielilor elec-
torale, pedepse delictuale cu amendă şi cu închisoare care au caracterul unei sancţiuni penale şi
care nu sunt în cauză în această instanţă; că prin urmare acuzarea de încălcare a articolului 7 din
Convenţia europeană prin decizia atacată nu trebuie reţinută;”
c) Ineligibilitatea
37. Persoana care nu a depus contul său de campanie în condiţiile şi termenii
fixaţi de articolul L. 52-12, este ineligibilă timp de un an începând cu momentul alege-
rilor, precum şi persoana a cărei cont de campanie a fost respins legal. De asemenea,
poate fi declarată ineligibilă, pentru aceeaşi durată, persoana care a depăşit plafonul
cheltuielilor electorale precum rezultă din articolul L. 52-11 (articolul L. O. 128, aline-
atul doi, din Codul electoral).
Consiliul Constituţional constată, în cazul dat, ineligibilitatea şi, dacă este vorba
despre candidatul proclamat ales, îl declară, prin aceeaşi decizie, demisionat în mod
obligatoriu (articolul L.O. 136-1).
d) Urmăririle penale
38. Articolul L. 113-1 din Codul electoral dispune:
“Va primi o pedeapsă cu o amendă de 25 000 FRF şi un an de închisoare sau doar una din aceste
două pedepse, orice candidat în caz de scrutin uninominal sau orice candidat care este primul pe
listă în caz de scrutin, care:
(...)
3. A depăşit plafonul cheltuielilor electorale fixat în aplicarea articolului L. 52-11;
4. Nu a respectat formalităţile de stabilire a contului de campanie prevăzute în articolul L. 52-12 şi
L. 52-13;
5. A utilizat, în contul de campanie sau în anexele sale, elemente de contabilitate în mod conştient
minimalizate;
(...)”
308
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
tiv în sensul articolului 13 şi denunţa o discriminare din cauza opiniilor sale politice,
contrară articolului 14.
41. Comisia a reţinut cererea (nr. 24194/94) la 30 iunie 1995. În raportul său din
1 iulie 1996 (articolul 31), ea a exprimat avizul potrivit căruia nu a avut loc o încălcare
a articolului 6 § 1 (nouă voturi contra opt), nici a articolului 14 (unanimitate). Textul
integral al avizului său şi a două opinii disidente care îl însoţesc figurează în anexa
prezentei hotărâri1.
42. În memoriul său reclamantul declară “că persistă în concluziile sale prece-
dente”.
În ceea ce priveşte Guvernul, el “solicită Curţii respingerea cererii dlui Pierre-
Bloch”.
ÎN DREPT
44. În primul rând trebuie de determinat dacă această dispoziţie este aplicabilă
în speţă.
A. Poziţia părţilor
45. După părerea dlui Pierre-Bloch, faptul că procedura în cauză s-a derulat în
faţa Consiliului Constituţional nu trebuie să întemeieze inaplicabilitatea articolului 6 § 1,
Consiliul menţionat nu a fost în circumstanţele date un judecător al constituţionalităţii.
Printre altele, dacă, din motivul caracterului politic al drepturilor în cauză, con-
tenciosul electoral nu se suspune în principiu unui control al organelor Convenţiei,
Consiliul Constituţional ar fi judecat în speţă un contencios “mixt”, al cărui interes ar
fi de asemenea rambursarea de către reclamant a sumei care corespunde celei care
a depăşit plafonul cheltuielilor sale electorale şi rambursarea de către stat a acestor
cheltuieli. Acest element patrimonial ar fi conferit “contestării” în cauză o tentă “civilă”
suficientă pentru a include prezentul litigiu în sfera de aplicare a articolului 6 § 1.
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el va figura doar în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1997), dar este
posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
309
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
310
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
311
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
312
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ii. Obligaţia de a plăti la Trezoreria publică o sumă egală cu suma totală a de-
păşirii
313
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
c) Concluzii
61. Ţinând cont de ansamblul consideraţiunilor anterioare, Curtea conchide că
articolul 6 § 1 nu se aplică cu atât mai mult sub acest aspect penal.
62. Nici în memoriul său nici la audierea în faţa Curţii, reclamantul nu a reluat
plângerea cu privire la discriminarea fondată pe opiniile politice în temeiul articolului
14 din Convenţie şi pe care Comisia a declarat-o admisibilă (paragraful 40-41 supra).
În aceste condiţii şi în măsura în care nici o chestiune nu poate fi ridicată în temeiul
acestei dispoziţii examinată în mod izolat (a se vedea de exemplu, mutatis mutandi,
hotărârea Karlheinz Schmidt contra Germaniei din 18 iulie 1994, Seria A nr 291-B,
p. 32, § 22), Curtea nu consideră că există vreun motiv de a o examina din oficiu.
1. Susţine, cu şapte voturi contra două, că nici articolul 6 § 1, nici articolul 13 din
Convenţie nu se aplică în speţă;
2. Susţine, în unanimitate, că nu este necesar de a examina plângerea formulată
potrivit articolului 14 din Convenţie.
314
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
I. Observaţii generale
Este foarte regretabil că Curtea, după ce s-a angajat pas cu pas, în ceea ce
priveşte articolul 6 din Convenţie, pe calea unei interpretări “autonome”, deschise şi
nerestrictive a noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi a noţiunii de “acuzaţii
în materie penală”, a considerat că trebuie, în unele din recentele sale hotărâri şi în
cea de azi, să se replieze într-un cocon pentru o interpretare foarte limitată şi laşă.
Încă o dată în plus ea ratează ocazia de a recunoaşte şi de a pune în valoare
plenitudinea sensului care trebuie acordat fiecărei din aceste noţiuni.
II. Caracterul “civil” al hotărârii
Pe de o parte, Curtea declară că dreptul unui cetăţean francez “de a candida la
alegerile în Adunarea Naţională şi de a-şi păstra mandatul său” are “un caracter politic
şi nu “civil” în sensul articolului 6 § 1”1.
Deosebirea dintre drepturile civile şi drepturile politice este deja, chiar prin ea-
însăşi, destul de stranie din punct de vedere al etimologiei acestor două adjective,
prin faptul că cuvintele latine, din care derivă primul (civile, civis, citas), şi cuvintele
greceşti, de la care derivă cel de-al doilea (politikon, politis, politeia), înseamnă ace-
laşi lucru.
Foarte des ea, ca de altfel şi deosebirea din dreptul privat şi din dreptul public,
la care se atribuie, a servit să se eschiveze de la dreptul comun al situaţiilor care se
referă la exercitarea a ceea ce se numeşte puterea publică şi să reducă sfera de pro-
tecţie a cetăţenilor în raport cu aceste situaţii.
Drepturile “civile” nu sunt ele oare în esenţă, în sensul cel mai propriu al terme-
nului, drepturile cetăţeanului (civis)?
1
Paragraful 50 din această hotărâre.
315
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
Drepturile numite “politice” nu sunt oare ele însăşi drepturi de acest gen, drep-
turi “civile” prin excelenţă? Nu este oare acesta cazul jus suffragii şi a jus honorum,
despre care este vorba cu exactitate în această cauză?
În realitate drepturile „politice” constituie o categorie specifică a drepturilor „ci-
vile”. Ele sunt mai „civile” decât altele, pentru că ele sunt în mod mai direct inerente
calităţii de cetăţean şi de altfel în mod normal sunt rezervate doar cetăţenilor.
În materie de drepturi ale omului şi în special dacă este vorba de a decide
contestările cu privire la drepturi sau obligaţii, nimic nu permite de a trata pe cei care
pretind să-şi apere un drept “politic”, precum sunt cei care candidează la alegeri, mai
bine sau mai rău decât pe alţi cetăţeni1.
II. Caracterul “penal” al hotărârii
Pe de altă parte, Curtea refuză să recunoască caracterul “penal” al sancţiunilor
aplicate reclamantului pentru că a depăşit plafonul legal al cheltuielilor electorale: ine-
ligibilitatea timp de un an şi obligaţiunea de a plăti în Trezoreria publică o sumă egală
cu suma totală a depăşirii.
Nu sunt oare, “urmărind sensul ordinar care trebuie atribuit termenilor”2 în limba
curentă3, adevărate “pedepse” şi chiar pedepse care sunt mai degrabă grave?
Nimic nu ne permite să afirmăm că astfel de sancţiuni nu ar fi “penale” prin
caracterul lor, nici chiar să spunem că “evident” ele “nu depind de dreptul penal fran-
1
Este pe nedrept, după părerea mea, că Curtea a spus deja de mai multe ori că contestările cu privire la
“recrutare”, la “caracterul” şi la încetarea activităţii funcţionarilor”, care diferă prin aceasta de “salariaţii
de drept privat”, “nu intră, în general, din sfera de aplicare a articolului 6 § 1” (a se vedea în special hotă-
rârile Francesco Lombardo contra Italiei din 26 noiembrie 1992, Seria A nr 249-B, p. 26, § 17, Giancarlo
Lombardo contra Italiei din 26 noiembrie 1992, Seria A nr 249-C, p. 42, § 16, Massa contra Italiei din 24
august 1993, Seria A nr 265-B, p. 20, § 26, şi Neigel contra Franţei din 17 martie 1997, Culegere de hotărâri
şi decizii 1997-II, p. 411, § 44, astfel încât hotărârile elaborate la 20 septembrie 1997 în cauzele Spurio
contra Italiei, Culegere 1997-V, pp. 1580-1581, § 18, Gallo contra Italiei, ibidem, p. 1591, § 19, Zilaghe
contra Italiei, ibidem, p. 1602, § 19, Laghi contra Italiei, ibidem, p. 1614, § 17, Veiro contra Italiei, ibidem, p.
1626, § 16, Orlandini contra Italiei, ibidem, p. 1637, § 18, Ryllo contra Italiei, ibidem, pp. 1648-1649, § 19,
Soldani contra Italiei, ibidem, p. 1719, § 18, Fusco contra Italiei, ibidem, p. 1732, § 20, Di Luca şi Saluzzi
contra Italiei, ibidem, p. 1744, § 18, Pizzi contra Italiei, ibidem, p. 1754, § 8, Scarfò contra Italiei, ibidem, pp.
1767-1768, § 18, Argento contra Italiei, ibidem, pp. 1779-1780, § 18 şi Trombetta contra Italiei, ibidem, pp.
1791-1792, § 21). Ea a recunoscut totuşi „caracterul civil” al „obligaţiei statului de a plăţi unui funcţionar”
sau „unui magistrat o indemnizaţie în conformitate cu legislaţia în vigoare” sau de a plăti o indemnizaţie
asemănătoare soţului unui funcţionar. Ea a explicat observând că „în această materie, el poate fi compa-
rat cu un funcţionar cu un contract de lucru administrat de dreptul privat” (cauzele Francesco Lombardo,
Giancarlo Lombardo şi Massa pecitate). De ce numai în această „materie”? Recent, Curtea se pare că
a admis în mod similar, într-un mod mai general, într-o cauză cu privire la chestiunile de remunerare, că
un funcţionar poate pretinde un drept civil dacă este vorba despre un „drept pur patrimonial din punct de
vedere legal rezultat din activitatea sa profesională” (cauza Lapalorcia contra Italiei din 2 septembrie 1997,
Culegere 1997-V, p. 1677, § 21; a se vedea de asemenea deciziile luate în aceiaşi zi în cauzele De Santa
contra Italiei, ibidem, p. 1663, § 18, Abenavoli contra Italiei, ibidem, p. 1690, § 16, şi Nicodemo, contra
Italiei, ibidem, p. 1703, § 18). De ce nu ar fi la fel şi pentru alte drepturi aferente din punct de vedere legal
exercitării a ceea ce numim „funcţia publică”?
2
Articolul 31 § 1 din Convenţia de la Viena cu privire la drepturile tratatelor.
3
A se vedea, mutatis mutandis, opinia mea disidentă în cauza Putz contra Austriei, hotărârea din 22 februa-
rie 1996, Culegere 1996-I, pp. 329-334, în special paragrafele 2-7.
316
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
cez”1. Aceasta nu poate simplu rezulta din faptul că dispoziţiile care le prevăd “figurea-
ză în Codul electoral” şi “depind de dreptul electoral”2.
O sancţiune aplicată cuiva pentru că a făcut ceea ce era pentru el interzis să
facă sau pentru că nu a făcut ceea ce trebuia să facă nu pierde caracterul de pedeap-
să din simplul motiv că ea îi este aplicată în temeiul unei legi diferite de Codul penal,
precum este o lege cu privire la contravenţiile administrative sau Codul rutier3, un cod
sau o reglementare fiscală4, un cod de procedură penală5 sau o ordonanţă cu privire
la privilegiile şi împuternicirile unei adunări parlamentare6.
Puţin importă de asemenea “gradul de severitate al sancţiunii”: fie chiar uşoară,
o pedeapsă rămâne pedeapsă. Putem de altfel să ne mirăm de ceea ce, în această
cauză, pare să se considere că o sumă totală de 59 572 franci francezi nu este destul
de importantă pentru a face o sancţiune să depindă de “materia penală” în sensul
articolului 6 § 17 , pe când s-a admis că 60 de mărci germane sunt suficiente în cauza
Öztürk8, 300 franci elveţieni în cauza Weber9 şi 250 lire malteze în cauza Demicoli10.
317
PIERRE-BLOCH
LAWLESS contracontra
IRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
civice şi obligaţia de a plăti Trezoreriei suma de 59 372 FRF echivalează într-un sens
cu o amendă.
3. În hotărârea Schmautzer contra Austriei, direcţia poliţiei federale din Graţ
a aplicat reclamantului o amendă de 300 şilingi austrieci, însoţită de o pedeapsă de
douăzeci şi patru de ore de detenţie în lipsa plăţii pentru că el conducea automobilul
său fără a purta centura de siguranţă. Curtea a subliniat în această hotărâre că “dacă
infracţiunile litigioase şi procedurile aplicate în speţă depind de domeniul administra-
tiv, ele nu prezintă cel puţin un caracter penal” (a se vedea, hotărârea Schmaurtzer
contra Austriei din 23 octombrie 1995, Seria A nr. 328-A, p. 13, § 28).
Dacă compar cele două cauze, este dificil de a înţelege de ce articolul 6 nu ar
fi aplicat în speţă.
4. Curtea a analizat caracterul şi gradul de severitate al pedepselor (ineligi-
bilitatea şi obligaţiunea de a plăti Trezoreriei publice o sumă egală cu suma totală
a depăşirii). Ea consideră că nici unul din aceste elemente nu plasează chestiunea
în sfera penală. Aceste două “măsuri care ne fac să ne schimbăm părerea” care au
fost aplicate reclamantului, este efectul lor combinat care trebuie luat în considerare
pentru a determina caracterul şi gradul de severitate al pedepselor.
5. Nu sunt convins că privarea de drepturile civice prevăzută în dreptul penal
francez este o pedeapsă suplimentară şi că ineligibilitatea pronunţată de Consiliul
Constituţional este limitată la un an de la alegeri (paragraful 56 din hotărâre).
Dat fiind caracterul şi gradul de severitate al pedepselor considerate în ansam-
blul lor, constat existenţa unei “acuzaţii penale” în sensul articolului 6 § 1.
318