P. 1
Poesis International 11, Decembrie 2012

Poesis International 11, Decembrie 2012

5.0

|Views: 22.641|Likes:
Publicado porRazvan Tupa

Cuprins DUMITRU PĂCURARU - Dispariția intelectualilor politici. Apariția consilierilor 4 CLAUDIU KOMARTIN - Poezie și diferență BILL HERBERT 6 Facts about Things; Constatări despre obiecte 7 Grandparents; Hieroglyphic; A Difficult Horse; Bunici; Hieroglific; Un cal dificil 8 Ghost 9 Fantoma LUCIAN VASILESCU 11 cu preţul ochilor... ; pour le prix de mes yeux... BOGDAN GHIU 14 Poem; Testament; Poem cu o singură imagine copiagtă; Variantă; Poem; Poem; Poem; Poem 15 Poem; Lumina și iluminarea; Daniel, Virgil; Noiembrie, în București, ora 0.53; Poem închis 16 Să; (...); Bulimia; Lecție; A B C D 17 ~ncercarea de a spune tot adevărul; Despre locul scriitorului; Poem 18 Loc gol (2); Gînduri de lemn și pămînt; Stoc 19 „Cal singur pe autostradă“; Declarația de neființă sau America de pe urmă DUŠKO NOVAKOVIć 21 Fragment din parola comună< Vrem schimbare 22 Carte-apatrid 23 Nasturele lui Stalin 24 Ebraic; Tema pentru astăzi; Peștele 26 SEYMOUR MAYNE - Talitul lui Goldberg MOLNáR VILMOS 30 A Poeticáról; Mi; (Walt Whitman); Despre poetică; Noi; (Walt Whitman) 31 Nézőpont; Concept art; A megismerés művészete; Városnézés Stratford-on-Avonben Punct de vedere; Concept art; Arta cunoașterii; Turul orașului Stratford-on-Avon 32 V. LEAC - Cum răm]i perplex 37 IOANA DUNEA - „Trebuia doar să țin ritmul” 39 GRA|IELA BENGA - Nimicul în oglindă 43 JORGE MANRIQUE - Coplas a la muerte de su padre / Stihuri la moartea tatălui său VALERY OI:TEANU 48 Granell, do tell; Surr-tropism by the North Sea 49 Granell, ia spune tu; Surr-tropism la Marea Nordului 50 Manifesto for the Abolition of Bureaucracy; The Dawn of Poetry 51 Manifest pentru abolirea birocrației; Răsăritul poeziei 52 CHRIS TANASESCU - On Contemporary ‘Tribal’ and ‘Prehistoric’ Digital Poetries. With a Few Graph Poetics Applications 58 RENÉ CHAR - Filele lui Hypnos BOERIU - Blestemul memoriei 67 DARIUSZ SOŚNICKI - Arată-mi ce-ai pierdut, iar eu am să-ți spun cine ești MARTA PODGóRNIK 73 płodne dni; mały nostradamus; zile fertile; micul nostradamus 74 debiut w internecie; debut pe internet 75 Przyczynek do Hagiobiografii; Contribuție la o Hagiobiografie 76 Dziewczynka w czerwieni; Fetița în roșu TOMASZ RóŻYCKI 78 Anioł; ~nger 79 Zamek (przyjechałem tu zastrzelić prezydenta); Przeciwne wiatry; Castelul (am venit aici să-l împuşc pe preşedinte); V]ntoase 80 Mrówki i rekiny; Chwila nieuwagi; Furnici și rechini; Moment de neatenție TADEUSZ DąBROWSKI 82 Ojciec; Pranie brudnych pieniędzy; Tata; Spălare de bani 83 Łąka; ***; Nieomal; Lunca; ***; Aproape JUSTYNA BARGIELSKA 85 ***; Pole bawełny; O dziewczynie, która spłonie w piekle; ***; C]mpul de bumbac; Despre fata care va arde în iad 86 Przekład; Traducere 87 dla jerzego dudka, bramkarza; pentru jerzy dudek, portarul 88 OVIDIU POP - impresii din țara utrienilor MUSTAFA ZIYALAN 92 P.; Scutari / Ellis Island; Gibraltarul 93 Noaptea cu autobuzul 21; Căutătorul 94 Fiul cel fără de moarte 96 PABLO NERUDA - Cuv]ntul traducătorului IGOR ISAKOVSKI 99 ~nțelesul nopții; Dragă Soare 100 București la 5 ½ 101 :tiu cum sunt ochii mei 102 HELICON – SOCIETATEA PENTRU PROGRESUL POEZIEI ÎN ISRAEL AMIR OR 104 Poetică de viziune și conflict 105 Lucru și discuții pe text în workshopul de poezie LUNA MIGUEL 112 Yo sé qué; Eu știu ce 113 Coma diabético; Huelo muerte; Comă diabetică; Miros a moarte 114 Carta a la madre; Último; Poeta suicida; Scrisoare către mama; Ultimul; Poetă suicidară 115 CRISTINA ISPAS - Starea vremii< „sunt aici” 117 RITA CHIRIAN - Viața insesizabilă ALEŠ ŠTEGER 120 A; Ou; Rașpel 121 Ciocolată; Furnica DIANA CORCAN 122 poveste (în direct) din sanatoriu 123 (ha ha!) consecințe fluviale 124 (acum) ştiam că; eliminarea din casă VLAD DRĂGOI 125 nucii gonzo 126 minus

Cuprins DUMITRU PĂCURARU - Dispariția intelectualilor politici. Apariția consilierilor 4 CLAUDIU KOMARTIN - Poezie și diferență BILL HERBERT 6 Facts about Things; Constatări despre obiecte 7 Grandparents; Hieroglyphic; A Difficult Horse; Bunici; Hieroglific; Un cal dificil 8 Ghost 9 Fantoma LUCIAN VASILESCU 11 cu preţul ochilor... ; pour le prix de mes yeux... BOGDAN GHIU 14 Poem; Testament; Poem cu o singură imagine copiagtă; Variantă; Poem; Poem; Poem; Poem 15 Poem; Lumina și iluminarea; Daniel, Virgil; Noiembrie, în București, ora 0.53; Poem închis 16 Să; (...); Bulimia; Lecție; A B C D 17 ~ncercarea de a spune tot adevărul; Despre locul scriitorului; Poem 18 Loc gol (2); Gînduri de lemn și pămînt; Stoc 19 „Cal singur pe autostradă“; Declarația de neființă sau America de pe urmă DUŠKO NOVAKOVIć 21 Fragment din parola comună< Vrem schimbare 22 Carte-apatrid 23 Nasturele lui Stalin 24 Ebraic; Tema pentru astăzi; Peștele 26 SEYMOUR MAYNE - Talitul lui Goldberg MOLNáR VILMOS 30 A Poeticáról; Mi; (Walt Whitman); Despre poetică; Noi; (Walt Whitman) 31 Nézőpont; Concept art; A megismerés művészete; Városnézés Stratford-on-Avonben Punct de vedere; Concept art; Arta cunoașterii; Turul orașului Stratford-on-Avon 32 V. LEAC - Cum răm]i perplex 37 IOANA DUNEA - „Trebuia doar să țin ritmul” 39 GRA|IELA BENGA - Nimicul în oglindă 43 JORGE MANRIQUE - Coplas a la muerte de su padre / Stihuri la moartea tatălui său VALERY OI:TEANU 48 Granell, do tell; Surr-tropism by the North Sea 49 Granell, ia spune tu; Surr-tropism la Marea Nordului 50 Manifesto for the Abolition of Bureaucracy; The Dawn of Poetry 51 Manifest pentru abolirea birocrației; Răsăritul poeziei 52 CHRIS TANASESCU - On Contemporary ‘Tribal’ and ‘Prehistoric’ Digital Poetries. With a Few Graph Poetics Applications 58 RENÉ CHAR - Filele lui Hypnos BOERIU - Blestemul memoriei 67 DARIUSZ SOŚNICKI - Arată-mi ce-ai pierdut, iar eu am să-ți spun cine ești MARTA PODGóRNIK 73 płodne dni; mały nostradamus; zile fertile; micul nostradamus 74 debiut w internecie; debut pe internet 75 Przyczynek do Hagiobiografii; Contribuție la o Hagiobiografie 76 Dziewczynka w czerwieni; Fetița în roșu TOMASZ RóŻYCKI 78 Anioł; ~nger 79 Zamek (przyjechałem tu zastrzelić prezydenta); Przeciwne wiatry; Castelul (am venit aici să-l împuşc pe preşedinte); V]ntoase 80 Mrówki i rekiny; Chwila nieuwagi; Furnici și rechini; Moment de neatenție TADEUSZ DąBROWSKI 82 Ojciec; Pranie brudnych pieniędzy; Tata; Spălare de bani 83 Łąka; ***; Nieomal; Lunca; ***; Aproape JUSTYNA BARGIELSKA 85 ***; Pole bawełny; O dziewczynie, która spłonie w piekle; ***; C]mpul de bumbac; Despre fata care va arde în iad 86 Przekład; Traducere 87 dla jerzego dudka, bramkarza; pentru jerzy dudek, portarul 88 OVIDIU POP - impresii din țara utrienilor MUSTAFA ZIYALAN 92 P.; Scutari / Ellis Island; Gibraltarul 93 Noaptea cu autobuzul 21; Căutătorul 94 Fiul cel fără de moarte 96 PABLO NERUDA - Cuv]ntul traducătorului IGOR ISAKOVSKI 99 ~nțelesul nopții; Dragă Soare 100 București la 5 ½ 101 :tiu cum sunt ochii mei 102 HELICON – SOCIETATEA PENTRU PROGRESUL POEZIEI ÎN ISRAEL AMIR OR 104 Poetică de viziune și conflict 105 Lucru și discuții pe text în workshopul de poezie LUNA MIGUEL 112 Yo sé qué; Eu știu ce 113 Coma diabético; Huelo muerte; Comă diabetică; Miros a moarte 114 Carta a la madre; Último; Poeta suicida; Scrisoare către mama; Ultimul; Poetă suicidară 115 CRISTINA ISPAS - Starea vremii< „sunt aici” 117 RITA CHIRIAN - Viața insesizabilă ALEŠ ŠTEGER 120 A; Ou; Rașpel 121 Ciocolată; Furnica DIANA CORCAN 122 poveste (în direct) din sanatoriu 123 (ha ha!) consecințe fluviale 124 (acum) ştiam că; eliminarea din casă VLAD DRĂGOI 125 nucii gonzo 126 minus

More info:

Published by: Razvan Tupa on Feb 18, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/04/2015

pdf

text

original

Poesis interna\ional

Decembrie 2012

Poesis interna\ional
Director Dumitru P[curaru Redactor-;ef Claudiu Komartin Redactori Ion Mure;an Felix Nicolau Radu Vancu Andrei Dósa Redactori coresponden\i Octavian Soviany Chris Tanasescu R[zvan |upa Rita Chirian Vlad Pojoga Ilyes Ildikó Prezentare artistic[ Oana Mirabela P[curar Secretar de redac\ie Maria Adriana Zaharia Tehnoredactor Informa\ia Zilei Fotografie Tadao Shibata Iuliu Ignat Alfredo Alcazar Colegiul director Dumitru P[curaru George Vulturescu Ilie S[lceanu Veres István Ioan Nistor Editor Centrul Multicultural Poesis Redac\ia ;i administra\ia Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15 Satu Mare cod 440012 Telefon< 0261-767300 Fax< 0261-767301 Pe copert[ Bogdan Ghiu, după un portret de Mircea Struțeanu

Revista Poesis
Director George Vulturescu Tehnoredactare Tatiana Vaida Foto Ionic[ Moldovan Revista Poesis este membr[ a Asocia\iei Publica\iilor Literare ;i Editurilor din Rom]nia (APLER) ;i a Asocia\iei Revistelor ;i Publica\iilor din Europa (ARPE) Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din Rom]nia

Revista poate fi cumpărată din lan\urile de librării Librarium, Humanitas și Cărturești
e-mail< poesisinternational@yahoo.com Revista poate fi accesată online pe www.informatia-zilei.ro ;i pe www.poesisinternational.com

decembrie 2012

eDitorial

Poesis interna\ional

Dispari\ia intelectualilor politici. Apari\ia consilierilor

u exist[ nicio `ndoial[ c[ intelectualii politici sunt pe cale de dispari\ie. Cum nimeni nu mai are nevoie de ei evident c[ nu merit[ s[ vorbe;ti despre ei. Din p[cate, odat[ cu ei dispare a;a-zisa societate civil[. Locul lor a fost deja luat de consilieri, adev[ra\ii beneficiari ai integr[rii noastre tot mai profunde `n structurile economice, sociale, culturale etc. ale Uniunii Statelor Europene. Rom]nia de azi este ocupat[ de nev[zuta armat[ a consilierilor. ~n spatele fiec[rui tip care vorbe;te la televizor st[ grupul s[u de consilieri personali. Cu toate c[ ei se caracterizeaz[ printr-o mare s[r[cie de idei, ei dicteaz[ direc\ia. Ei sunt acum pentru partidele politice ceea ce era Securitatea ;i sec\ia de propagand[ pentru partidul comunist. Un bun consilier este cel care `;i consiliaz[ ;eful at]t de bine `nc]t la un moment dat `i ia locul. Aici este marea diferen\[< intelectualul politic pe post de sf[tuitor niciodat[ nu-i lua locul ;efului. Argument]nd f[r[ concepte, cu c]t vorbe;te mai multe limbi cu at]t fiind mai sec `n g]ndire, consilierul este cel ce g]nde;te proiectele. Nu avem proiecte, nu vin bani europeni. Cu toate acestea Proiectul `n sine devine obiect de adora\ie. Dac[ trebuie s[ scriem un proiect despre ro;ii, cultiv[m ro;ii nu ca s[ le m]nc[m, ci doar ca s[ scriem un proiect despre ro;ii. Ei bine, aten\ia acestor consilieri nici din `nt]mplare nu se opre;te o clip[ asupra culturii. Nu intr[ `n atribu\iile lor. :tie cineva din `nt]mplare cine este consilierul primului ministru pentru cultur[? Cine este consilierul ministrului Culturii pentru cultur[? Cu excep\ia culturii, cu greu pot fi g[site exemple de lucruri pe care le posed[ `n mod egal bogatul ;i s[racul. Dar politicul ignor[ total componenta cultural[. De aici vine criza culturii. De aici criza revistelor literare. De aici `ncepe cultul pentru artificios, at]t de bine ilustrat `n proiectele consilierilor pentru care ideea de cultur[ nici m[car nu exist[. Deci cum s[ o sus\in[? Dac[ `ntr-un an electoral, precum 2012, nu s-a investit `n cultur[, `n cultura scris[, e;ti tentat s[ spui c[ nu mai exist[ nicio speran\[ pentru scriitorul care mai crede c[ spiritul s[u artistic va fi apreciat ;i din punct de vedere comercial. Vinova\i pentru aceast[ situa\ie nu sunt nimeni al\ii dec]t consilierii. A;adar, `n viitorul apropiat scriitorul va continua s[ r[m]n[ o ciud[\enie a;ezat[ `n spatele unui calculator, `njur]nd intelectualii politici, demult disp[ru\i, ignor]nd total rolul determinant al consilierilor `n ceea ce ne `nc[p[\]n[m s[-i spunem `n continuare cultur[, cultur[ scris[.

N

Dumitru P[curaru

3

Poesis interna\ional

eDitorial

decembrie 2012

Poezie ;i diferen\ă

l 11-lea număr al revistei „Poesis internațional” reunește autori din douăsprezece țări (pe lângă poezia, proza și critica publicate în limba română) și nu aș invoca această cifră, care ar putea până la urmă să nu însemne nimic, dacă nu aș ști că, pe lângă varietatea de voci și de viziuni pe care o conține acest număr, calitatea lor (care depinde atât de mult de talentul și de experiența traducătorilor înșiși) este principalul argument în favoarea reușitei unui proiect publicistic ce va împlini în curând trei ani. În 2010, ne propuneam să încurajăm și să dinamizăm traducerea de poezie contemporană, dar și să recuperăm autori care nu au fost receptați suficient, sau care, din diverse motive, nu sunt corect citiți sau citați, precum și pe maeștrii ascunși, pe „marginalii” străluciți (deși să vorbești astăzi despre marginalitate în termenii eroici de acum câteva decenii e de-a dreptul desuet când poezia e peste tot în lume expresia autentică a unei anumite marginalități, a unei diferențe semnificative). Ne-am urmat programul, iar „Poesis internațional” a publicat selecții din poeți excelenți care au toate șansele să devină repere și referințe precise pentru cum se mai poate citi și scrie poezie în lumea de astăzi. Iar în ultimii doi ani, poate nu întâmplător, au reînceput să apară și la noi antologii de poezie străină contemporană bine alcătuite și traduse, care îi obligă pe poeții români să se privească mai atent în oglindă< Colonia poetică (Casa de Editură Max Blecher, 2011), cuprinzând 15 poeți suedezi născuți după 1970> 11 poeți maghiari contemporani (Editura Paralela 45, 2011) și Malul celălalt (Herg Benet, 2012), 38 de poeți sârbi, începând cu Vasko Popa (1922-1991) și `ncheind cu doi poeți născuți în anii ’70. Poate că nu e prea departe momentul în care vom putea alcătui o antologie cu textele traduse în românește ale poeților care au fost guest stars ai „Poesis internațional”, pornind de la Tadeusz Różewicz, José Manuel Caballero Bonald, Tomaž Šalamun, Radmila Lazić și Matthew Sweeney – cu acesta din urmă, invitatul din iarna aceasta intră în dialog în poemul său, „Ghost” / „Fantomă”. Pe lângă scoțianul Bill Herbert, unul dintre cei mai importanți poeți britanici ai generației sale, publicăm în numărul 11 doi celebri scriitori ai secolului XX (René Char și Pablo Neruda), un clasic al poeziei hispanice (Jorge Manrique), un reputat poet și eseist israelian, fondatorul unei școli de poezie din proiectul căreia am avea multe de învățat (Amir Or și Societatea Helicon) și un grupaj din textele a patru poeți polonezi din generația afirmată în preajma anului 2000, însoțit de studiul inteligent și empatic semnat de Dariusz Sośnicki (a contat decisiv în realizarea acesui material sprijinul Institutului Polonez din București). La toate acestea îi adaug pe Seymour Mayne (unul dintre seniorii literaturii canadiene, autor a peste 50 de volume în ultimii 48 de ani) și pe Valery Oișteanu, poet american de origine română, emigrat în Statele Unite în 1973, care stau atât de bine alături de poeți acuți și autentici din Spania, Turcia, Serbia, Slovenia și Macedonia și de un poet maghiar din România. Rubricile care au în prim-plan poeți români îi găzduiesc pe Lucian Vasilescu (autorul „poemului de colecție” din acest număr< „cu prețul ochilor...” / „pour le prix de mes yeux”, care dă titlul unei antologii de poezie românească în limba franceză pe care o pregătește Jan Mysjkin) și pe Bogdan Ghiu (cu un portret ce include o selecție din volumele sale de poezie de până în 2000). Alături de ei, bilingvul Chris Tanasescu, V. Leac, Ovidiu Pop, Diana Corcan și tinerii poeți brașoveni Sabina Comșa și Vlad Drăgoi, precum și „cronicarii” Ioana Dunea, Grațiela Benga, Andrei C. Șerban, Dan-Liviu Boeriu, Cristina Ispas și Rita Chirian – care scriu despre câteva importante apariții editoriale din ultimul an – completează imaginea acestui număr din „Poesis internațional”. O revistă care nu ignoră profitul enorm pe care îl pot aduce cunoașterea și aprofundarea literaturii celuilalt, cu uimirea și bucuria descoperirii unor linii asemănătoare de evoluție, dar și cu explorarea unor teritorii necunoscute, care se pot dovedi provocatoare și fecunde, în ciuda unei receptări inițiale mai dificile (a fost nevoie de Baudelaire, un francez, pentru ca opera lui Poe să fie redescoperită cu un profit enorm pentru literatura modernă). „Nu se știe cine dă și cine primește” – să-l mai cităm din când în când pe „cerșetorul ingrat” Léon Bloy, cel care își pisălogea tot timpul cunoscuții cerându-le bani...
4

A

Claudiu Komartin

Bill Herbert

Bill Herbert (n. 1961, Dundee) este un poet de origine scoțiană, unul dintre autorii de vârf ai generației sale, scriind în engleză și în dialectul scoțian. A studiat la Brasenose College, Oxford, iar lucrarea sa de doctorat despre opera poetică a lui Hugh MacDiarmid (1892-1978) a fost publicată în 1992 cu titlul To Circumjack MacDiarmid. Fondator, împreună cu Richard Price, al revistei de poezie Gairfish (în 1983, denumită inițial The Gairfish), Herbert a fost, alături de Simon Armitage, Carol Ann Duffy, Michael Hofmann sau Don Paterson, unul dintre cei douăzeci de autori prezentați în 1994 de Poetry Society sub titlul New Generation Poets. A publicat volumele de poezie< Dundee Doldrums (1991), The Testament of the Reverend Thomas Dick (1994), Forked Tongue (1994), Cabaret McGonagall (1996), The Laurelude (1998), The Big Bumper Book of Troy (2002) și Bad Shaman Blues (2006). În 2012 a editat, împreună cu Yang Lian, o antologie de poezie chineză contemporană. Este profesor de poezie și scriere creatoare la Universitatea din Newcastle.

5

Poesis interna\ional

invitat

decembrie 2012

Facts about Things
Things are tired. Things like to lie down. Things are happiest when, for no reason, they collapse. That French plastic bottle, still half-full, that soft-back book, just leaning on another book, drowsily< soon they will want to go outside, soon you will find them in the grass with the empty bleaching cans and that part of an estate agent’s sign that’s covered in a fine grime like mascara. That plastic bag you’ve folded up feels constrained by you and wants to hang from bushes, looking like a spirit, sprawled and thumbing a lift. Things are bums, tramps, transitories< they prefer it when it’s raining. Lightbulbs like to lie in that same long uncut casual grass and watch the funnel effect< the way on looking up the rain all seems to bend towards you, the way the rain seems to like you. Things which do not decay like it best in shrubbery, they like to be partly buried. They like the coolness of the grass. Most of all, they like it when it rains.

Constatări despre obiecte
Obiectele sunt obosite. Obiectelor le place să se întindă. Obiectele sunt cele mai fericite când, fără niciun motiv, se prăbușesc. Sticla aceea franțuzească de plastic, pe jumătate plină, cartea aceea cu coperte netede, doar sprijinindu-se pe altă carte, leneșă< în curând vor vrea să meargă afară, în curând le vei găsi întinse în iarbă cu cutiile goale de înălbitori și acea parte din panoul unui agent imobiliar care-i mânjit de un noroi fin ca mascara. Punga aceea de plastic pe care ai împachetat-o se simte constrânsă de tine și vrea să atârne de tufișuri, arătând ca un spirit, întinsă și făcând autostopul. Obiectele sunt leneșe, hoinare, tranzitorii< le place mai mult când plouă. Becurilor le place să stea în iarba înaltă, lejeră, necosită, și să urmărească efectul de pâlnie< felul în care cauți în sus ploaia și totul pare să se aplece către tine, felul în care ploaia pare că te place. Obiectele nu se descompun le place cel mai mult în tufișuri, le place să fie îngropate doar parțial. Le place răcoarea ierbii dar cel mai mult le place când plouă.

6

decembrie 2012

invitat
Bunici

Poesis interna\ional

Grandparents
When you meet them in dreams as though they hadn’t died your comfort still feels wrenched. It’s like they continued to grow as you grew< twenty, thirty feet tall, too big for home, standing like lampposts, horses, telegraph poles, gathered into forests of dead relatives, redwood ancestors, where you run to clutch their legs in the dream’s distress while they attempt to bend and reach you with their careful huge caress.

Când îi întâlnești în vise de parcă n-ar fi murit și totuși simți cum consolarea ți-e gâtuită. Parc-ar fi continuat să crească odată cu tine< șase, opt metrinălțime, prea mult pentru casa noastră, drepți precum felinarele, sau caii, sau stâlpii de telegraf, strânși în păduri de rude moarte, de străbuni-sequoia, iar tu fugi să îi prinzi de picioare în marea neliniște-a visului în timp ce ei încearcă să se aplece și să ajungă la tine cu atenta, uriașa lor mângâiere.

Hieroglyphic
The hawk that shears the hedge then steadies, held above the verge by urgent need, he is old Egypt’s silhouette, the pictogram for ‘kill’. There is a lock to which he is continually the key that must release a narrow death from everywhere in air. He is the tender axe that has to fall.

Hieroglific
Șoimul ce taie împrejurimile apoi se fixează, ținut deasupra limitei de o nevoie urgentă, el este vechiul profil egiptean, pictograma pentru „ucide”. Există un lacăt, și el este cheia ce trebuie mereu să elbereze o moarte apropiată de oriunde din aer. El e tăișul blând care trebuie să cadă.

A Difficult Horse
The horse is staring out to sea from a sloping field not far out of Aberdeen. I watch it from the train to Dundee. It is stationary, staring for the minute I have it in view. It is a small brown horse, possibly even a pony. The sea is calm. The horse looks like an old fisherman, possibly even an old fish. It’s difficult to imagine it ever moving. It’s difficult to know what it is thinking. It is a difficult horse.

Un cal dificil
Calul se uită către mare de pe un câmp înclinat nu departe de Aberdeen. Îl privesc din trenul spre Dundee. E neclintit cât îi urmăresc pentru un minut privirea. E un cal mic, maroniu, poate chiar un ponei. Marea e calmă. Calul arată ca un pescar bătrân, poate chiar ca un pește bătrân. E dificil să ți-l imaginezi vreodată mișcându-se. E dificil să știi la ce se gândește. E un cal dificil.

7

Poesis interna\ional

invitat

decembrie 2012

Ghost

(Variation on a theme by Matthew Sweeney)
The ghost which doesn’t know its way but must get home stumbles in the desert through the day and searches through the passes in the dark. It gathers pebbles into maps to guess at its passage across the great steppe in winter. It immerses itself in lakes to feel what the birch roots feel, it sits in the bodies of sheep and goats whose blood can’t halt the chill. It travels from mosquito to mosquito in the fat summer air, it wraps itself up in fallen trees’ bark like the text in a rotten book. It only knows North and consequently may be travelling in the wrong direction for months. Sometimes it thinks it recognises a configuration of poplars and a great dread descends. It lies with the maggots and the excrement beneath a row of toilet stalls in Knife City. It remembers faces seen with no thought that this was for the last time. Memories are diminished and must be counted out like beads< the ratchet in the old woman’s throat, the smell of cheap newsprint in a now nameless airport, the hand nervously gathering a curtain, the baby’s black button blink.

8

decembrie 2012

invitat

Poesis interna\ional

Fantoma

(Variațiune pe o temă de Matthew Sweeney)
Fantoma nu știe drumul, dar trebuie să ajungă acasă rătăcește prin deșert în timpul zilei și-l caută prin cărările din întuneric. Adună pietricele pe hărți ca să-și ghicească trecerea prin stepa nesfârșită cuprinsă de iarnă. Se cufundă singură în lacuri pentru a simți ce simt rădăcinile de mesteacăn, stă în corpurile oilor și caprelor al căror sânge nu poate pune capăt frigului. Călătorește din țânțar în țânțar prin aerul gros al verii, se învelește singură în scoarța copacilor căzuți ca textul într-o carte putrezită. Cunoaște doar Nordul și prin urmare poate călători în direcția greșită luni întregi. Câteodată crede că recunoaște un perimetru de plopi strânși laolaltă și o mare spaimă coboară. Se-ntinde alături de viermi și de excremente sub un rând de toalete în Knife City. Își amintește fețe văzute fără bănuiala că ar fi pentru ultima oară. Amintirile se estompează și trebuie înșirate una câte una, ca mărgelele< clinchetul din gâtul femeii bătrâne, mirosul de ziar ieftin într-un aeroport acum fără nume, mâna str]ng]nd nervos o perdea, nasturele negru-al pruncului clipind.

traducere `n limba englez[ de Adrian Dini; ;i Claudiu Komartin

9

lucian vasilescu

foto< Mirela Vasilescu

„Există o notă bacoviană în poezia aceasta a banalului, un plictis, o stare de degradare a materiei. Sau, mai degrabă, cehoviană. (...) Starea pe care ne-o transmit versurile lui Lucian Vasilescu nu are nimic de-a face cu euforia sau entuziasmul. E vorba de o agonie lentă, în care clipele putrede se scurg printre degetele unor mâini ce se leagănă alene în aerul îmbibat de miasma trupurilor pe jumătate vii, pe jumătate descompuse... În loc de speranță, în această lume a unui crepuscul estompat plutesc vagi aduceri aminte din lumea « de dinainte de cea de apoi »> nu descifrăm înlăuntrul lor urme de regret sau nostalgie... Recviemul său cântat în semiobscuritate e ca o dare de seamă statistic[, în care cifrele (sentimentele) sunt acoperite de un strat de praf sau de cenușă (...). Conștientizându-și înfrângerile, Lucian Vasilescu își « savurează » victoria « răstignit cu fața în jos, la poalele unui destin prea îndepărtat », ce se conturează undeva, în zare, ca o fata morgana menită să-l inducă în eroare... « și ce frumos ar fi putut să fie », șoptește el, întorcându-se din nou, victorios, de pe o parte pe alta... Ce? Visul? Realitatea? Poate și una și alta. Singura condiție ar fi fost aceea ca poetul să fi mers până la capătul drumului, pentru a-și contempla parcursul. El a preferat însă să-l contemple dintr-un punct cețos, din care ochiul nu percepe decât praful ce se ridică spre cer...” (Nichita Danilov)
10

decembrie 2012

Poemul De ColeC|ie

Poesis interna\ional 

cu preţul ochilor...
cu preţul ochilor am cumpărat lumina. cu preţul cuvintelor – mângâiere. cu preţul gurii am cumpărat liniştea pe care o ascult în tăcere. cu preţul lucrurilor în care cred mi-am închiriat şi eu, aproape nou, un dumnezeu. puţin cam trist şi cam adus de spate, dar căruia-i mai iese, din când în când, mersul pe ape. cu preţul inimii am cumpărat o carte, cu preţul vieţii mi-am arvunit o moarte, pe care o trăiesc noapte de noapte. îmbrăţişez pe dumnezeul meu şi tremurăm de frică. aş face o minune, îmi spune, una mică. ne strângem în braţe şi încercăm, din toate puterile, să uităm. şi doare atâta de tare că ni se desprinde carnea de os. plângem în hohote, în cotlonul nopţii cel mai întunecos. 

pour le prix de mes yeux...
pour le prix de mes yeux, je me suis acheté de la lumière. pour le prix de mes mots – de la consolation. pour le prix de ma bouche, je me suis acheté du silence que j’écoute sans mot dire. pour le prix des choses dans lesquelles je crois, j’ai loué moi aussi un dieu, quasiment neuf. un brin triste, un brin courbé de dos, mais de temps à autre encore et toujours capable de marcher sur l’eau. pour le prix de mon coeur, je me suis acheté un livre, pour le prix de ma vie, une mort à crédit que je vis nuit après nuit. j’embrasse mon dieu et nous tremblons de peur. si seulement je pouvais faire un miracle, me disait-il, rien qu’un petit. nous nous serrons fortement et faisons de notre mieux pour oublier. et cela est tellement douloureux que notre chair se détache de nos os. et nous pleurons de chaudes larmes au beau milieu de la nuit.

Traduit du roumain par Jan H. Mysjkin
11

Bogdan Ghiu

foto< Mircea Stru\eanu

Bogdan Ghiu (n. 1958) este poet, eseist, critic cultural, traducător şi jurnalist. A fost membru al Cenaclului de Luni, debutând în volumul colectiv Cinci (1982), alături de Mariana Marin, Alexandru Mușina, Romulus Bucur și Ion Bogdan Lefter. A mai publicat în volumul colectiv Nouă poeți (1984), iar individual în 1989, cu Manualul autorului, urmat de Poemul cu latura de un metru (1996), Arta consumului (1996), Arhipelogos (1997), Pantaloni și cămașă (2000), Manualul autorului (ediție completă și definitivă, 2004) și (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte (2006). A publicat numeroase articole, studii și eseuri critice, printre care Evul Media sau Omul terminal (2002), Eu(l) artistul. Viața după supraviețuire (2008), Contracriza (2011). A tradus din limba franceză peste 40 de titluri (semnate de Georges Bataille, Michel Foucault, Pierre Bourdieu, Jacques Derrida, Gilles Deleuze, Jean Baudrillard, Henri Bergson, Charles Baudelaire, Marguerite Duras, Antonin Artaud, Didier Anzieu, Annie Le Brun etc.). Câștigător al Premiului Uniunii Scriitorilor pentru poezie (1997) și traducere (2003). Prezent în antologia Contemporary Romanian Poets (2012).
12

decembrie 2012

Portret

Poesis interna\ional

(...) Ce mai este, atunci, text? Sau ce mai este, astăzi, poezie, de vreme ce toate genurile sunt convenții culturale, mereu modificate în istorie? Sau ce mai este un discurs liric, de vreme ce romantica innerlichkeit, interioritatea, este mereu spartă de presiunile socialului și de invazia televiziunii? Bogdan Ghiu pare a fi trăit toate aceste întrebări drept interdicția de-a mai scrie poezie așa cum s-a scris până acum. Concluzia – trebuie să scriem materialmente altfel – îi transformă poezia într-un eseu despre condiția cărții de poezie dar, lucru notabil, fără a pierde prin aceasta epitetul de poezie. (…) Din definiția modernă a poetului lipsește, la Bogdan Ghiu, tocmai latura lui personală< eul, aura, vizionarul, delirul subiectiv. Poetul – postmodern? Ezit în fața unui cuvânt atât de frecvent – Ghiu nu spune nimic despre el însuși, după cum nu pretinde că știe ce anume s-a pierdut în dezastre< el doar le presimte, știe că au avut loc, și le comunică simplu, meșterind în carton, bricolând – tridimensional – cuvintele.”
Sorin Alexandrescu

“ “ “

Se poate spune că Bogdan Ghiu realizează unul dintre dezideratele majore ale programului generației sale, al reinvestirii ontologice a poeziei. Ceva de caligrafie, de calcul și ingeniozitate manieristă, produsul, artefactul unui meșteșugar capabil să savureze, când cu delicii, când cu o mare melancolie, acest regim claustral din perspectiva căruia, printre gratii de rânduri scrise, se văd tot rânduri scrise. Un sentiment prevalent al modestiei actului poetic< recunoaștere a faptului că literatura nu poate pretinde să fie altceva decât este. Adică o lume sui-generis, lume scrisă, de hârtie, litere și cerneală, cu limitele și vulnerabilitățile ei, în stare doar să aproximeze (sau, mai curând, să simuleze).”
Ion Pop

(...) Bogdan Ghiu e exegetul unei taine, al unui mister. El știe tot despre această taină, dar n-o poate numi, n-o poate decât provoca. El știe că poemul e o prezență care trebuie conjurată, trezită, că scriitura trebuie să dea ființă, dar că ea, de fapt, mortifică, ucide. Scrisul e o căutare a acestei ființe, dar el înseamnă și neantizarea ei (...). Poet fără «poeme», ci doar cu presentimentul lor, Bogdan Ghiu explorează și problematizează toată aria ce împrejmuiește această taină niciodată numită. El este analistul unei epifanii amânate și mereu iminente. El descrie nașterea poemului, răsfrângerea lui în conștiință, face reportajul complet al scrierii, dar de absența lui fascinantă se apropie îndepărtându-se.”
Al. Cistelecan
13

Poesis interna\ional

Portret

decembrie 2012

Poem
Poezia în poem ca şi mine în această cameră afurisită şi ca şi sufletul în mine probabil.

Poem
Aici e un ocol al locului. Imposibil să faci poemul perpendicular şi să poţi coborî. Ceva a fost strivit sub scris şi se vede (, şi ai vrea să ţîşnească pînă la tine. Scriu direct sub piele.)

Testament
Acum, acum, să pot trăi – în locul meu să las un poem să scrie poeme.

Extrase din „Manual” (1982)

Poem cu o singură imagine copiată
A fost un poem groaznic. Numele tău îmbina copacii, imobiliza marginile împletite ale lacului, cuvinte noi spintecau ridurile otrăvitoare, punctul se desfăcea ca o piersică, i se vedea miezul ca o săgeată. Totul se apropia. Inima începuse să aibă periferii. Zboruri obscure, cu aripi crescute în luminişul stomacului. Un poem groaznic. A trecut ca o singură ploaie de vară.

Poem
Împreună cu tine vreau să dau de gîndit. O singură frază care face totul. O distanţă întreagă şi nelămurită acoperită cu cuvinte. Din cuvînt în cuvînt fără popas şi fără ajutor. Orice s-ar întîmpla. Pregătit pentru deziluzie sau moarte. Pentru a sfîrşi sau a continua. Orice cuvînt e în plus. Două cuvinte sînt începutul şi nu te mai poţi opri. Vei adăuga cuvinte pînă la moarte. (O singură frază ca o săgeată şerpuind în pustiu, ramificîndu-se ca să prindă exact acele rădăcini care trimit înapoi.) Împreună cu tine vreau să dau de gîndit.

Variantă
Dis-de-dimineaţă, două obiecte încleştate. Iederă şi iederă, zid şi zid, nici şi nici. Scrisul cu muchiile, cu suprafeţele, scrisul cu gheară pe gheară. Se îndepărtează şi parcurge fiecare, apoi corectează ceva surîzînd.

Poem
Nu e poezie. E altceva. O străină de care nu ţi-a fost dor şi care ţi-e fiică. Poezia a fugit în lume. Cît mai departe şi e fericită acolo. Poemele sînt sparte şi pustii. Te adăposteşti în ele şi cînţi ce ştii. Şi ele se-nchid, se deschid, încep să vorbească. Redevin obiecte de nepătruns.

Poem
Ceilalţi scriu încă. Iar tu ai şi terminat.

36 de caligrame ajutătoare (1984)

14

decembrie 2012

Portret

Poesis interna\ional

Poem
Acum viaţa şi moartea. Despărţite de un singur om într-o cameră. Într-o cameră bine încălzită – revelaţia. Steagul care se înalţă victorios – noi am crezut, o clipă, că-i fumul din vatră – era de fapt mîna sa, întinsă – să ne dea sau să ne ceară ajutor? Fierul în apă ca-n foc. Focul transformă metalul în apă fierbinte. Cu care el îşi spală mîinile, fruntea, stomacul. Toate despărţite de un singur om într-o cameră.

Noiembrie, în Bucureşti, ora 0<53
Nu-mi mai aprind ţigara. Gazul din brichetă s-a terminat, chibriturile pocnesc – te-ai putea trezi speriată din visul tău sigur, din seara cu acvarii în care se zbat imaginile lăsate să lumineze – te-aş putea – e iarnă – prinde la copcă, teaş putea, e 1984, iarnă, banui, te-aş putea, aşa adormită, prinsă, cu ochii pierduţi, înghiţiţi de un întreg trup nepriceput, vinde măcelăriilor chinezeşti de pe celălalt mal, vreunui circ, te-aş putea, comoara mea, depune la CEC. Te-ai putea trezi din visul tău într-unul străin, mult mai bine organizat, din care n-ai mai scăpa. Visul tău nici nu-i vis. E doar bietul pretext de-a mai închide, din cînd în cînd, ochii...

Lumina şi iluminarea
(o lege)
În zori de zi, viziunea ne acoperă ochii. În locul luminii, iluminarea. În miezul zilei, din dreapta soarelui, fulgerul. Într-o cameră bine încălzită şi îndelung pregătită, febra. În locul alternanţei ordonate, în locul alternativelor, în locul compensaţiilor ce lungesc timpul şi îl alungă, concurenţa, suprasaturaţia, bătaia. Cel care vede nu trebuie să fie ascuns. În clipa în care omul vede el trebuie să poată fi văzut. Lumina şi iluminarea trebuie să coincidă, să nu scape nimic.

Poem închis
Camera ca o gură căscată. Trec ca o întrebare şi ca un răspuns. Camera ca un creier. Trec ca un gînd. Camera ca un buzunar. Mă preschimb ca o bancnotă săracă în mărunţiş strălucitor. Camera. Camera. Eu. Eu. Eu. Ca.

Daniel, Virgil
(o celebrare şi o explicaţie)
Poeţii se rînduiesc nu unul deasupra celuilalt, ci unul lîngă altul, ca două litere puse să promită înţeles. Ei sînt îngropaţi acolo unde stă şi sensul, la îndemînă, aproape, dedesubt, aici. Din literă vie, neagră, cu sîngele prizonier, care singură umple pagina şi face gestul cuvîntului, textul, totul, ei devin încetul cu încetul pagină albă, goală, în care ni se dă de scris. Devin suportul. Ne lasă locul lor care nu e al nostru. Locul fiinţei lor este sufletul lor. Se fac fondul lumii pe care stăm, direct, netransfiguraţi – să semănăm cu noi înşine –, dar pe care nici o umbră nu se aşterne, nu încolţeşte. Rostul poeţilor este să devină pagină albă, vie, orbitoare, în care stă îngropat sensul viitoarelor scrieri. Cuvintele lor – masă de scris. Pagină care este deja cuvînt. Ce nu se poate citi, căci nu a fost scris. Cuvînt care nu-i decît pagină albă şi, mai jos, o masă de scris. Cel care a stat vreodată deasupra paginii albe (fiind şi singurul care stă deasupra a ceva – a uneltei şi a produsului său –, iar nu lateral, de-o-parte) nu poate decît să treacă (într-o bună zi) dincolo de ea. Nu va putea să rămînă aici. Oricît ar încerca doar să scrie, să alunece, să se poată întoarce cu negru, vîrful lui va sfîşia hîrtia, va ieşi (coborî) în lume. El cunoaşte clipă de clipă căderea în pagină şi, mai jos, ciocnirea de lume. Cel care, singurul, a stat vreodată deasupra a simţit cum de atîtea ori fiinţa lui a devenit cerul înstelat al acelui loc. Există poeţi care nu întunecă pagina deasupra căreia şi pe care scriu. Există poeţi care nici nu scriu, care nu fac decît să prepare viitoarele pagini albe ale poeziei şi vieţii.
15

Poesis interna\ional

Portret

decembrie 2012


Această păgină goală e viitorul. Însuşi viitorul. Viitorul textului meu, viitorul meu. Viitorul (textului) meu. Să fac în aşa fel ca, scriind, pagina să rămînă tot timpul goală. Să scriu în aşa fel încît să las pagina goală. Golul nu este dat. Trebuie făcut. Să fac această pagină goală. Să o acopăr cu un scris care să o transforme într-o pagină goală< suport neparticipant. Golul se realizează în mod „pozitiv”. Trebuie lucrat.

(...)
(Rîndurile mele care îşi propun să roadă pagina pînă la lume. Rîndurile mele prin care pînă acum se vede doar pagina. În adîncul scrisului meu, „dedesubtul” lor este numai hîrtie. Rîndurile mele umplute cu hîrtie... Pe spatele hîrtiei pe care scriu stă scrisă lumea.)

Manualul autorului (1989)

Bulimia
Lui Nino Stratan şi lui Traian T. Coşovei
Omul aduna de pe mese. Strîngea recolta de resturi (era toamnă sau primăvară?). De noi nu se ferea. Pe atunci lumina era între noi. Măselele încă măcinau liniştite timpul palpabil, gustos. Am jurat să scriem fiecare acelaşi poem. Eu am lăsat să treacă aproape zece ani. Şi numai noi, dintre toţi, am mîncat tot, ţii minte, absolut tot, nu am lăsat nimic, nimic, sterpi, neroditori, apucaţi. Pomul cu o mie de dinţi de aur în gură ne privea cu dispreţ. Dacă-i era foame, de ce nu-şi vindea dinţii de aur? O, cum ne-ar mai duce şi astăzi la gură, deodată, dar pînă şi fărîmiturile le-am strîns şi le ţin bine închise în minte, şi-acum, după atîţia ani, şi nu mă îndur să le înghit, şi ţin gura închisă, strîns, să nu fugă vreo strălucire, să nu adorm, să nu muşc vorbele pe care mi le spun, şi seara nu se mai sfîrşeşte.

ABCD
Lui Nicolae Breban

A
La capătul acestor cuvinte nu se află nimic încît te întrebi dacă aceasta e lume. La capătul acestor cuvinte vin tăcerea sau alte cuvinte – materiale pe care nu se poate scrie. Cuvintele nu se scriu pe părţile netede ale lumii (cum pare), ci pe cuvinte. Cuvintele se sprijină pe cuvinte, încît pînă la urmă nu se mai înţelege nimic decît că probabil e noapte şi constelaţiile ascund alte constelaţii sau că ne aflăm îngropaţi şi trupul nostru ascunde pămîntul, alte trupuri. Trupul nostru îndepărtează alte trupuri. Cuvintele se scriu pe cuvinte, în cer sau în miezul pămîntului – măşti ale mele, contur (deja) al celorlalţi. Membrană la două tobe deodată. Cuvintele se scriu pe cuvinte, în cer sau în miezul pămîntului. (Rînduri scrise pe cînd încercam să determin adîncimea fizică a paginii, profunzimea, lumea din pagină, 6, noiembrie, 1986.)

Lecţie
Mai întîi de toate am învăţat să mă dau la o parte, să las locul gol, să fac loc lucrului. Lucrul este locul meu, gol. Locul părăsit de mine, îmbrăţişat, din care am reuşit să mă smulg (temporar, căci cine îşi poate părăsi cu adevărat locul, tot ce poate avea?). Mă dau la o parte şi mă gîndesc la locul meu, gol. Privesc în gol, în golul meu, făcut de mine. Gol, ca adjectiv, e tot locul. Golul, ca substantiv, e locul lăsat acum de mine, locul în care eu nu mai sînt. Golul este creaţia mea. Tot ce pot, pe lume, face.
16

decembrie 2012

Portret

Poesis interna\ional

Încercarea de a spune tot adevărul
Lui Marin Mincu

15. E greu de spus ce (mai) am de spus. Pe genunchi ţin palmele ca mîngîierea veche a lunii. Scriu< menţin un contact. Aerul mai aderă la pietre. Literaturizez o tăcere. Literatura e tăcere. Literaturizez literatura. A sta cu palmele sau măcar cu coatele pe genunchi e cel puţin indecent cînd de fapt stăm în genunchi. Eu stau acum în genunchi şi nu ştiu. Începe să mi se pară ireal că (mai) scriu. De fapt nici nu scriu. Nici nu scriem. Nu se poate scrie cînd stai – de fapt – în genunchi. Se poate merge în genunchi? Ne-am lăsat în genunchi, şi pleoapele, la fel, s-au lăsat. S-a lăsat noaptea. Şi visăm că vorbim, că mergem, că scriem. Cădem ca pleoapele în genunchi. Cu genunchii, azi, bătătorim urmele clare de tălpi de pe drum. Netezim pămîntul. Facem drumul drept, lin, lunecos. Călcăm – dar nu în picioare –, călcăm totul în genunchii diformi, fără amprente, fără semnalmente, genunchii anonimi, impersonali. Genunchiul nu are chip. Nu spune nimic. Călcăm totul în genunchi. Tîrîndu-ne ascundem că ne tîrîm. Netezim. În urma noastră – nici o urmă. A merge e cuvînt. Noi tăcem, nu mergem. Tăcem retoric, ţipat! Cui adresăm tăcerea noastră? Cui e adresată lumea? Să fie ea singurul cuvînt? Adorm în genunchi, visînd că scriu, închpuindu-mi că scriu. Cît mi-ar plăcea să scriu! Limba română are mulţi triongi. Prin ei să răsufli! Una cuvîntul cu pagina. Călcate în genunchi cînd (mai) scriu. Ţinute aici cu genunchii. Cu vorbele unui prieten (un mod final de a tăcea vorbind), „vă par monstruos fiindcă-s cel mai util< ţin în mînă balanţa cu talgere din creiere de copil” (Ion Stratan).

Despre locul scriitorului
Lui Alain Paruit
Locul meu? În locul tău, aici, deasupra, puţin lateral. Cînd tu nu vii, nu apari, nu te publici, lipseşti, absentezi, cînd tu nu exişti eu, aici, încerc să-ţi ţin locul. Eu, făcut să-ţi ţin ţie locul, aici, deasupra, de unde tu repede evadezi, fugi, te refugiezi. Eu, umplînd locul tău plin, gol. Scriitorul ca semn al absenţei, al dispariţiei omului („de rînd”). Oriunde lipseşte un Om apare un Scriitor.

Poem
Marianei Marin, pentru totdeauna
Nu am nici o putere şi aproape nici forţe nu mai am. Trăiesc. Simt asta. Privesc în jur şi aud gîndul bolborosind. Deschid gura să vorbesc dar o închid repede de teamă să nu casc. Mi-e teamă că nu am să mai pot închide gura niciodată. Tac. Rostesc în gînd începuturi de gînd. Urmarea e întotdeauna prea lungă – o adevărată istorie. Nu las cuvintele să (se) facă istorie. Ele sînt de trăit pentru mine. Numai timpul se poate trăi, nu şi istoria. Istoria este o fiinţă ea însăşi, cu viaţa ei proprie. O fiinţă numai în sine. Numai timpu-i al nostru. Trăiesc. Simt asta. Vag, vag de tot, dar simt.
17

Poemul cu latura de un metru (1996)

Poesis interna\ional

Portret
Stoc
1 Nu mă mai nasc. Încerc altfel.

decembrie 2012

Loc gol (2)
La 4 reclamele se reaprind, prevăzătoare. Pune muzică, să nu se mai audă. Spune ceva, degeaba taci, se aude. Despre, adevăr, mai, bine, să, vorbim. Scriu tot mai repede fulgerător. Ca moartea. Virgulele pune-le separat, lasă-le singure la un loc, să dea ceva. Virgulele devin inutile. Aduc timp acolo unde nu mai e vreme. Cîinii repede hai şi noi. Unde sînt ei mulţi e noapte. Vin zorile. Ce nu poţi ocoli nu este, dar poţi fi.

4 Mai curînd un tufiş decît un luminiş. Vreau să conduc alaiul pînă aici, unde-i clipa. Unde clipa se face mică şi nu mai sperie pe nimeni. Vreau să arăt o mască cu faţa în pămînt, ne putem ascunde în ea fără să ne ascundem de nimeni. Aici, unde locul e strîmt, vom încăpea cu toţii mai curînd. Aici, dar nu încă aici, mai e drum, o secundă, unde locul e mic, ne vom strecura trupurile în suflet, începînd cu mîinile palide (între cămaşă şi piele) – şi pe-aici ţi-e drumul! 9 Dorinţele mi s-au spulberat, nu au trecut – ar fi fost bine. Se împlinesc cine ştie pe unde, departe de văzul lumii, neîncetînd să se mire, şi ele, şi lumea, şi faptele care între timp au devenit şi se simt/se ştiu atît de străine, căzute parcă din cer, de aici, de aproape.

Gînduri de lemn şi pămînt
(şanţuri şi palisade)
4 Ar fi bine să vii să vezi ce puţine cuvinte mi-au rămas şi să nu îmi mai ceri să repet descrierea Palmyrei sau evocarea nisipului răcit în gura Sfinxului, ori să-ţi redau zborul captiv al stindardului ţinut zi şi noapte în bătaia tuturor vînturilor, ar trebui să vii şi să îţi dai seama singur că nu mai pot spune prea multe şi că mai nimerit ar fi ca tu să mă întrebi cît mai amănunţit iar eu să îţi răspund prin da sau nu, cît încă mai am vreun drept asupra acestor cuvinte, cît încă aerul mai propagă sunete şi nu e o stivă oarecare de molecule, cît încă mai pot vorbi nevinovat.
18

Arta consumului (1996)

12 Nu am revelaţii. Am cuvinte. Am avut şi eu 26 de ani, am avut 19, cîndva aveam 13 ani şi mă uitam des în oglindă, nu am visat nicicînd viitorul, nu m-am visat decît pe mine, cum stau azi, în locul cine ştie cui şi privesc prin trecut să văd cerul. Nu am revelaţii. Am cuvinte. Nu am revelaţii, am cuvinte. Privesc în urmă şi-mi văd amintirile crescîndu-mi din umeri – aripi în calea timpului. Singura mea revelaţie e timpul ce vine. Viitorul ce îmi aduce cuvinte. Va urma.

decembrie 2012

Portret

Poesis interna\ional

„Cal singur pe autostradă”
Lui Bedros Horasangian
Un om singur se gîndeşte la alt om singur. Ce propoziţie teribilă, aici, în susul paginii, de unde totul va curge, la capătul unui coridor lung care duce afară. E cu spatele sau cu faţa? Intră sau iese? La capătul unui coridor lung care aduce la mine. Un om singur se gîndeşte la alt om singur. Şi aici, în continuare, mai departe. Şi aici, un om singur se gîndeşte la alt om singur. Dar şi aici. Şi aici. Propoziţia devine un obiect, un bun pe care îl aşez unde vreau, căruia îi schimb locul. E pretutindeni. Un om singur se gîndeşte la alt om singur. La mijlocul paginii. Tot mai aproape. Un om singur se gîndeşte a alt om singur. Nu se apropie să-şi vorbească, nu sînt două obiecte care se pot întîlni. Fiecare, gol, e loc pentru celălalt. Se gîndeşte la el. (Cîndva am să merg mai departe, şi mai departe, tot mai departe. Departe. Departe rău.) Se gîndeşte la el. E singur în celălalt, care se gîndeşte la el. Fiecare îşi visează interiorul, îşi vede spaţiul în care e un om singur la care se gîndeşte, la care să se gîndească. A te gîndi în singurătate – a ta – la un om singur – în singurătatea lui, tot ce poate avea – este a-l face pe acela gîndul tău. Acel om singur ca şi tine e gîndul tău. Chiar gîndul tău. Tocmai gîndul. Gîndul, nu altceva. Cineva. Gîndul unui om singur nu poate fi decît un om singur. Gîndul nu poate fi decît un om singur. Gîndul este un om singur. Un om singur are un singur gînd< un om singur. Gîndul lui e un om. Nu se poate imagina un singur om singur. Acela nu ar avea gînd. Încearcă să-l adăpostească pe omul singur în stomacul lui, unde e loc, să-l aline cu ţesuturile lui moi, cu omurile calde. Un om singur e locul altui om singur. Îi face loc. Se gîndeşte la el. Un om singur se gîndeşte la alt om singur. Acela e proiuectul şi amintirea lui, viitorul şi trecutul lui. Deşi nu formează o familie, simbioza lor reprezintă adevărata celulă de bază a societăţii. Cea mai puternică, cea mai rezistentă. Nici o diviziune nu o poate atinge. Nu individul este particula, ci un om singur care se gîndeşte la alt om singur. Nu există om singur. Doar un om singur care se gîndeşte la un alt om singur. Un om singur se gîndeşte la alt om singur. Fără ca vreodată să facă ceva împreună, la un loc.

Arhipelogos (1997)

Declaraţia de nefiinţă sau America de pe urmă
Nu sînt totul. Nu sînt nimic. Nu sînt homosexual, nu sînt seropozitiv, nu sînt alcoolic, nu sînt evreu, nu sînt securist, nu sînt african, nu sînt poet, nu sînt prozator, nu sînt filos(z)of. Nu sînt femeie, nu sînt feminist, nu sînt copil, nu sînt handicapat, nu sînt epileptic, nu sînt schizofren, nu sînt paranoic, nu sînt maniaco-depresiv, nu sînt ţăran, nu sînt reporter, nu sînt american, nu sînt nefumător. Nu sînt ales. Nu sînt din lumea a treia, nu sînt palestinian, nu sînt armean, nu sînt cecen, nu sînt profesor, nu sînt neînsurat, nu sînt orfan, nu sînt condamnat la moarte, nu sînt kurd, nu sînt student, nu sînt de profesie, nu sînt din provincie, nu sînt de la centru. Nu sînt cerşetor şi nu sînt cloşard. Nu sînt mason, nu sînt scientolog, nu sînt baptist, nu sînt certat cu nici o disciplină, nu sînt dis(z)ident, nu sînt muncitor, nu sînt interdisciplinar, nu sînt stîngaci, nu sînt peltic, nu sînt mut, nu sînt rănit, nu sînt gras, nu sînt chel, nu sînt eurointelectual. Nu sînt lesbiană, nu sînt urbanist, nu sînt bătrîn. Nu sînt ceva şi am încetat a fi altul.

Pantaloni și cămașă (2000)

selec\ie de Claudiu Komartin
19

Duško novaković

Duško Novaković (n. 1948) s-a născut la Podgorica. Traduce din macedoneană și este unul dintre poeții sârbi emblematici, laureat al celor mai importante premii literare< Milan Rakić, Branko Miljković, Danica Marković, Vasko Popa etc. Până în prezent a publicat 13 volume de poezie, dintre care amintim< Cunoscătorul oglinzilor (1976), Peticele sacului (1979), Ore și animale (1980), Paznicul cartierului (1982), Dialog despre indolență (1986), Pe stradă (1991), Banca refuzaților (2008 – Premiul orașului Belgrad pentru Literatură și Premiul Djura Jakšić).

20

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

FRAGMENT DIN PAROLA COMUNĂ< VREM SCHIMBARE
Belgrad, anul 2000. Regimul e bine zguduit Îl zdruncină și o bunicuță Salutând cu mâna de la fereastră Coloana zgomotoasă a demonstranților Acolo este fiul ei Îl salută apoi și pe ginerele Aflat în partea opusă Care ca să-și primească salariul trebuie Să stea ghemuit în blindată și să aștepte ordinul de atac Dar cel mai mult își agită mâinile, se sufocă Privind către parcul din fața Parlamentului Acolo sunt copiii copiilor ei Două inimi jucându-se cu o minge Un băiat și o fetiță Stau exact la mijlocul distanței dintre tații lor. Pieptul bunicuței în fereastră Înconjoară ecranele lumii Prin intermediul BBC-ului Împreună cu ghiveciul ei cu petunii înflorite Bunicuța devine prima știre a zilei Bunicuța înaintea discursului lui Clinton în fața marinei Bunicuța înaintea îmbrățișării lui Elțin cu Schröder Bunicuța și petuniile ei Înaintea mesajului lui Arafat către israeliți Și chiar dacă nu se dezlipește de fereastră Și face cu mâna sufocată și istovită Noi îi dorim să se ridice brusc să împingă căruciorul pentru invalizi Să se înalțe ca o porumbiță Și să-i salveze pe cei dragi și întreaga lume scufundată.

21

Poesis interna\ional

Poezie
CARTE-APATRID
În preajma sosirii berzelor În fiecare primăvară Îmi pun inima pe masă O pun pe fața de masă curată Îi spun ok Putem să începem N-o să te doară Și cu un smuls brusc Scot toate poeticile îndesate Și obțin O carte voluminoasă Una întocmită Din cele două atrii și cele două ventricule Nevroze și fumul de tutun În loc de sânge Din ea se scurge catranul cald Din cauza unei asemenea cărți, Când îmi desfac fălcile Se arată tarabele dinților cariați în loc de perle, Putregaiul topit al gingiilor Și nu aria de piatră în care se macină grâul Iar când desfac coperțile, gura scârboasă, de nesărutat, Probabil din cauza asta nu sunt citit Mă consum din cauză că nu sunt citit, mă îndop din cauza cititorilor, Din cauză că nu sunt citit, mă înfoi ca un păun Și din cauză că nu sunt citit, fac pe înțeleptul cu degetul pe frunte Ca un platan de stat, Dau drumul la o diaree de cafea Din cauză că nu sunt citit, rugămințile și vaietele mele, Opera mea necitită o fac și mai abstractă Nu am un critic mai bun decât mine însumi Și nimeni nu-i face curte așa cum îi fac eu Am încercat orice ca să scap de el Încercam să-i astup gura, să-l mituiesc, dar el Nu are alte făpturi nu are< pe mine, obișnuința sârguinței mele Ca o iluzie pe care n-am s-o înving, n-am s-o îndepărtez niciodată Și așa, necitit, voi tremura cu ochii larg deschiși Goi, ca un leagăn părăsit, într-un vis interminabil În care operez în liniște, iar zidurile din jurul meu plâng.

decembrie 2012

22

decembrie 2012

Poezie
NASTURELE LUI STALIN
Cine a inventat acul? N-ai reușit să afli. Și când te gândești numai Câte a făcut acul Ce fel de găuri și găurele a astupat Ajutat de degetarul bunicii tale Oare ai păstrat măcar unul din ácele ei? Dar știi cine a inventat ața? Acul și ața merg întotdeauna împreună Ca Romeo și Julieta, da, precum calul și plugul Și când îmi amintesc, dragă frate, De toate lucrurile cusute cu ață Cu acea ață colorată, pe care până și florile o invidiază... Câte bucurii a pregătit, galbene, albastre, roșii, Verifică, poate ți-a rămas măcar o papiotă neagră. Dar cine a inventat nasturele? Nici asta nu știi. Mare minune – nasturele. De ce te-ar interesa fratele mai mic al roții? Dar dacă ai citi de pe-o pagină Câte roluri a avut nasturele În încheiatul și descheiatul istoriei, Ai fi primul care ai propune ca nasturelui Să-i fie ridicat un monument. Orice ai ști sau n-ai ști despre el, lucrurile stau în felul următor< Dominația nasturilor a durat câteva secole Ții minte nasturele singuratic de sub mărul lui Adam al lui Stalin? Toți nasturii tremură în jurul său. Numai al lui Stă încheiat ireproșabil, ca și cum ar fi crescut din gât. Se putea descheia singur dacă prin închiderea gurii Aerul era împiedicat să ajungă în plămâni, sufocându-te. Astfel de nasturi au dezvoltat școli speciale de ștrangulare A întregilor popoare care au crezut în ideea muncii și disciplinei. Pe urmă au fost înlocuiți de fermoare. La început cele de metal Iar apoi cele de plastic, care alunecă ușor, atunci când le tragi de urechi. Fie că e vorba de șlițul pantalonilor, De o geacă de iarnă din pene, Sau crăpătura unei rochii, Și tu, ca mulți alții, nu tragi limba fermoarului până la capăt Pentru că îți convine, din toate punctele de vedere, Apartenența la o lume care trăiește descheiată Fără a ține cont că n-are nimic dedesubt, câteodată nici izmene.

Poesis interna\ional

23

Poesis interna\ional

Poezie
EBRAIC

decembrie 2012

nu mă pot salva

L-am jefuit pe cel mai sărac decât mine L-am și lovit, dar ușor Doar cât să-l amețesc. Asta a fost greșeala mea. Și că i-am lăsat să mă prindă Să mă judece și să mă bată, pe cei care înaintea mea L-au jupuit de viu, Asta a fost o și mai mare greșeală.

TEMA PENTRU ASTĂZI
Îngerii mari ai copilăriei mele S-au micșorat până au ajuns niște vrăbii Dar ce s-a întâmplat cu Dumnezeu Oare și el s-a micșorat Unde ar trebui să-l caut? Oare n-a devenit un microb Care așteaptă ca și noi să ne micșorăm Ca să ne învingă mai ușor când ne vine rândul Oameni, oameni buni, O, familie a continentelor Meditați despre toate acestea Nu vă prindeți imediat de gât!

PEȘTELE
E genul de prieten care nu-mi mai dă drumul când mă prinde pe stradă Și începe să-și laude nevasta, dorința ei de a oferi totul. Povestește despre cum nu știa nimic înainte s-o cunoască, nici măcar să prăjească un ou cu gălbenușul moale. Și despre cum ar fi să am și eu părinți ca această femeie de care e îndrăgostit! Domnule doctor, este anormal când închid pleoapele Să tânjesc să o întâlnesc pe ea brusc pe stradă și nu pe el Și să insist, știind cât de amabilă e ea și cât de bolnav sunt eu, Să vină repede până la mine și să mă învelească în trupul ei dezgolit ca într-o compresă, pentru o oră sau două?

traducere din limba sârbă de Aleksandar Stoicovici & Slavomir Gvozdenovici
24

Seymour mayne

Seymour Mayne (n. 1944, Montreal) este unul dintre cei mai importanți scriitori canadieni contemporani, autor a peste cincizeci de volume de poezie si proză. Cel mai recent volum de proză scurtă este Bătrâna canapea albastră și alte povestiri (The Old Blue Couch and Other Stories), publicat în 2012, o colecție de povestiri inteligente și pline de haz, care valorifică, în marea lor majoritate, teme și motive legate de originea evreiască est-europeană a autorului. Mayne este profesor de literatură canadiană și trăiește în Ottawa subarctică (Ontario), împreună cu soția sa.

25

Poesis interna\ional

Proz{

decembrie 2012

Talitul lui Goldberg

-O SĂ VĂ VINĂ SĂ CREDEȚI, sunt sigur. E cea mai sfântă zi a anului – deci pe cuvânt că nu inventez. Oricui i s-ar putea întâmpla. Un talit pus unde nu trebuie, un șal de rugăciune pierdut și găsit. Sau găsit și pierdut din nou. Iată cum a început. Era în dimineața de Iom Kipur, la ora slujbei, și, să-mi fie cu iertare, trebuia să mă ușurez. Așa că ies din rândul meu, înaintez de-a lungul naosului și ies din templu. Îmi las șalul la îndemână, pe o masă încărcată cu biblii și cărți de rugăciune. Cine-i atent unde-și pune talitul? Într-o grămadă de alte talituri. Și plec să-mi văd de treburile mele pământești. Pe drumul de întoarcere, cine mă oprește? Michel, care vrea să știe cât e scorul. Scorul? De unde să știu eu? M-am rugat la templu preț de câteva ore, m-am angajat să fac mai multe donații decât făcusem până atunci – așa că de unde să știu scorul? Dacă faci ce trebuie, i-am zis eu, dacă ai gânduri bune, am adăugat, dacă faci tot ce îți stă în puteri, atunci poate că totul va fi bine. – Nu mă refer la Cartea Vieții, ci la Campionatul mondial! – Campionatul mondial, avocat pleșcar ce ești?! aproape că urlu la el. Drept cine mă iei? Azi e o zi sfântă, așa că ia-ți gândul de la meschinării. Chiar acum te judecă – CHIAR ACUM! Chiar în acest moment fac socotelile acolo sus în ceruri și, crede-mă, dacă nu-ți scoți fotbalul american din creierul ăla în scădere, o să-ți dea cu virgulă și cu eroare pe lumea cealaltă. Și nu va exista niciun fel de avocat deștept pe-acolo care să îți apere mizerabila cauză! Asta l-a redus la tăcere pe bune – sau, cel puțin, așa mi-a dat impresia. Așa că mă întorc la masă și pe cine văd înaintea mea, dacă nu pe Sheldon Goldberg? Care își ia talitul din același loc în care îl lăsasem eu pe-al meu și intră înapoi în templu? Vai de capul meu, îmi vine să strig, ce-o să se-ntâmple dacă, în loc să îl ia pe-al lui, l-a luat pe-al meu? Asta-mi mai lipsea! Cineva care să-mi ia șalul de rugăciune! Dar iată-l la locul lui, îmi zic și
26

N

mi-l pun înapoi, fluturându-l și aproape lovindu-l pe bietul Michel peste față cu el, căci a apărut din nou, în spatele meu, cu ceea ce interpretez a fi o oarecare remușcare pe chipul tâmpit de pasiuni sportive. Să intrăm, îi fac eu semn. Să mai citim o listă de păcate. Mă întorc la locul meu> congregația e mai liniștită, fiecare își murmură rugăciunile pe muțește, în timp ce cantorul se pregătește pentru următoarea intervenție. Îl văd pe Goldberg așezat undeva în fața mea și, imaginați-vă, are un șal identic. Deodată, îndoiala începe să lucreze. Dacă, de fapt, mi l-a luat pe-al meu? agonizez eu. Oare să mă duc să-l întreb? Dar ce-o să creadă? Că sunt vreun ciudat, vreun sărit de pe fix? Drept cine mă iei? o să-mi răspundă el. Drept hoț de talituri? Nu mai ești mulțumit de șalul tău decolorat și-acum îți îndrepți privirile lacome spre al meu? Pe scurt, eram într-o situație fără ieșire< în cea mai sfântă zi din calendar, treceam prin furcile caudine ale îndoielii. Îl văd pe Goldberg cum îi șoptește ceva soției lui, căci da, facem parte dintr-o congregație egalitaristă. Ne place să ne așezăm en famille, deși azi copiii se joacă într-o cameră alăturată, pe care o întorc cu fundul în sus. Din când în când, se aud cum strigă și țipă. De ce nu? Noi ne rugăm și ne spovedim> ei se simt bine și se agită. De ce să treacă prin toate astea? Copiii sunt copii, nu au responsabilități. Îi copleșim noi destul cu școala, cu notele și cu milioanele de copii săraci din lume, ale căror chipuri înfometate le invocăm ori de câte ori ai noștri nu mănâncă pe cât de cu poftă am vrea noi. Auzi, dar șalul lui Goldberg arată exact ca al meu! Încerc să mă apropii cumva. Poate că felul în care a fost împăturit îl va indica pe adevăratul proprietar. Dar oare eu cum îl împăturesc pe-al meu? Mă uit în jos și examinez cutele – cine-și mai aduce aminte? E ca și cum ai încerca să identifici o bancnotă care e posibil să-ți fi căzut din buzunar. Toate arată la fel. Dar un talit îl poți recunoaște după miros – pentru că ia mirosul celui care îl poartă, nu? Prostii, îmi zic. Concentrează-te la rugăciune. Treci înapoi în starea rugăciunilor suplimentare. Un talit e un talit> unele sunt cu dungi albastre, altele cu dungi negre, altele

decembrie 2012

Proz{

Poesis interna\ional

sunt colorate îndrăzneț în alte culori, uneori în culorile curcubeului. Pactul lui Dumnezeu cu Noe și chestii de-astea. Dar talitul poartă urma chipului și a sufletului proprietarului. Ce se întâmplă dacă îl ia altcineva din greșeală, nu deliberat? Treci înapoi la rugăciuni! Nu te mai propti în prostii. Încerc, crede-mă, încerc. Încerc și mai tare. Dar dacă? Mă întorc cu toate aceste gânduri enervante acasă, să ne odihnim un pic. Miriam nu prea s-a descurcat cu postul anul ăsta, dar copiii sunt bine. Sunt în curtea din spate, se joacă leapșa prin frunzele scuturate de toamnă. Ăla e! îi aud strigând. Chiar așa, ăla e. Și iar încep să mă gândesc la talitul ăla. Oare să îi spun lui Miriam? Ea o să asculte cu atenție, chiar o să se gândească la gravitatea faptului în sine, însă eu am nevoie de un chibuț, de cineva care să împrăștie tensiunea cu o glumă, cu o hiperbolă amuzantă. Talitul ăsta are o poveste aparte, îmi spun mie însumi. L-am luat din zona religioasă a Ierusalimului, când am fost acolo acum șase ani. Am fost uimit de cât de multe magazine care vindeau obiecte de cult erau pe Mea Shearim. Am intrat în toate prăvăliile pe rând> unii dintre proprietari mă ochiseră de la distanță – așa că, până la urmă, am intrat peste tot cu o șapcă pe cap, iar soția mea, deși cu capul acoperit, și-a trădat statutul de turistă cu faldurile colorate ale rochiei de vară. Într-unul dintre magazine, un individ în vârstă și cu o figură rabinică, blândă, s-a apropiat de noi și a făcut semn spre mulțimea de șaluri de rugăciune aflate la vânzare. Așa că n-am mai rezistat – dacă nu atunci era momentul, atunci când? Și dacă nu-mi aleg eu propriul meu șal, atunci cine? Calm și fără niciun fel de grabă în glas, bătrânul ne-a explicat diferențele dintre lucrurile aflate la vânzare. Încă îmi aduc aminte foarte clar ce a spus – foarte degajat – Un talit de bună calitate este o achiziție pe viață. Te însoțește peste tot și se lipește de tine – ca un fel de piele, aveam să completez eu propoziția. Și nu uita, te vor înveli cu el când vei pleca spre viața de apoi – și va fi cu tine în Ziua Învierii Morților. Cred că așa ne-a zis> și tocmai azi, dintre toate zilele, îl aud, clar, din nou. Șalul meu de rugăciune pe umerii altuia? Forma pe care a luat-o și cu care s-a obișnuit să învelească aproape un străin? Mă rog, Goldberg nu e chiar un străin, dar nici prieten adevărat nu-mi e. Cum se va simți talitul meu când va fi pus într-o geantă străină? Și va fi dus într-o casă pe care nu o cunoaște? Prostii, cum poți să vorbești așa despre un talit? m-am admonestat eu. Odihnește-te. Mai sunt două ore până la ultimele rugăciuni și la sunetul cornului, până când șofarul1 va anunța că judecata e pecetluită în ceruri pentru anul care urmează. Însă, odată ce mă cuprinde îndoiala, nu scap de ea decât dacă e alungată de o dovadă sută la sută valabilă. Sută la sută. Nu mă voi mulțumi cu mai puțin. Ce-o să se întâmple dacă, Doamne ferește, ajung în
27

fața unei mașini care circulă cu viteză? O să mă-nfășoare într-al lui Goldberg? Asta-mi mai lipsea, să ajung pe lumea cealaltă înfășurat în lucruri de furat. Din câte-mi amintesc, am început să tremur ușor, promițându-mi să obțin dovezi concludente până la sfârșit de Neilah, slujba de final, și până la ultimul sunet al șofarului. N-ar trebui să i se întâmple nici măcar unui câine, mi-am zis. Și îmi vine în cap imaginea unui terrier acoperit cu un talit de măsură mică. E ziua de Iom Kipur, tăntălăule. Revino-ți! Lasă prostiile! Te-ai ales cu talitul care nu trebuie și tu deja vezi câini, pisici, giboni și alte alea. Ascultă, maimuțele nu se gândesc niciodată la asemenea lucruri, nu sunt atât de înaintate. În jurul meu începe să se audă o trăncăneală, o zarvă din ce în ce mai mare, bolboroseli și vorbă agitată. Și, deodată, mă frec la ochi și mă trezesc. Ce vis nebunesc! Nici să trag un pui de somn nu pot fără să mă gândesc la talitul ăla. Ne întoarcem la sinagogă pentru slujba de final și îi aduc pe copii în față, ca să audă – și să vadă – cum se suflă în șofar. Mickey, parnassul2, își ia poziția. E mai bun decât cantorul la asta, așa că anul acesta datoria sfântă e a lui. De-abia își mai poate ascunde mândria. Saltă cornul de berbec. Tekiyah gedolah, începe cantorul primul. Un sunet ca o explozie puternică se ridică deodată, ca și cum ar fi vrut să țină deschise porțile cerului și să îi primească și pe cei câțiva întârziați sau măcar rugăciunile lor. Apoi se sfârșește brusc. Observ că îmi transpirase palma care strânsese în pumn ciucurii talitului și mă întorc la locurile noastre, când, cine se mutase acolo în timp ce eu eram cu spatele, dacă nu Goldberg? E binecuvântat, omul ăsta e binecuvântat cu darul insensibilității, îmi zic în sinea mea. Nici măcar nu se ghicește pe fața lui că ar fi cât de cât jenat de faptul că ne luase locurile. Dar de ce să ne agităm – mai ales într-o zi ca aceasta? Și, în plus, la noi în congregație nimeni nu se lăcomește să își rezerve locuri. Primul sosit, primul servit, zice parnassul. Dar să te așezi unde stăteam noi? Apropiindu-mă, mă uit la Goldberg și el se uită la mine. Îi examinez talitul> el devine un pic stânjenit și se joacă cu cravata roșie. Mă uit din nou la guler, la diadema din argint pe care e cusută binecuvântarea menită folosirii talitului. Identică, dacă poți să crezi așa ceva! Un talit geamăn? Și de ce sunt eu așa de tulburat de grija asta acum, când șofarul a sunat și soarta noastră a fost pecetluită pentru anul care urmează? Care drăcușor împielițat s-a amestecat în destinul nostru? În loc să mă simt cu inima ușoară și conștiința împăcată, eu fierb de o curiozitate frustrată și mânie. Goldberg, Goldberg, îmi zic, cine te-a trimis să faci necazuri? Pe cine slujești? Întrebările au încetat, dar tot le aud ecoul undeva, departe, în mintea mea. Și parcă vrând să mă facă să îmi pun din nou aceleași întrebări sâcâitoare, iată-l că trece din nou pe lângă mine, acum, că slujba a luat sfârșit și toată lumea se

Poesis interna\ional

Proz{

decembrie 2012

îndreaptă către următoarea cameră, unde a fost organizat un bufet pentru adulți, care să pună capăt postului îndelungat și apăsător. Îmi împăturesc talitul, alăturându-mă șirului lent de credincioși și ce văd? Pe Goldberg, care își împăturise la întâmplare talitul și îl pusese în coșul mare de răchită, în care se țin toate șalurile din congregație. A înnebunit Goldberg? Nu era talitul lui personal? Doar îl împrumutase pentru ziua sfântă? Mă uit de jur-împrejur și văd că toată lumea dispăruse prin ușile glisante, inclusiv Miriam și copiii. Cântăresc din nou repede locul. Nu se uită nimeni. Trec pe lângă coș, înșfac celălalt talit, care se ițește de după un altul cu dungi albastre și, cu o mișcare rapidă, îl îndes în geantă, alături de șalul pe care abia îl împăturisem. Două talituri? Acum am două, îmi repet. Unul este al meu în mod categoric, sunt gata să pledez. De fapt, pot să le port pe amândouă acum că sunt ale mele – cine o să-și dea seama că mi-am lăsat unul acasă? Gândurile mi-o iau la trap, odată cu inima. Unul este al meu, sunt sigur. Pentru orice eventualitate, o să-l numesc pe celălalt șalul lui

Goldberg. Oricum, o să-l păstrez pe cel nou o săptămână, apoi o să îl aduc înapoi la următoarea slujbă de Sabbat, când nu se uită nimeni. Camera e aglomerată și nici nu apuc să-mi dau seama cine e acolo, că cineva din mulțime începe să recite binecuvântarea cu o voce gravă, în timp ce se ridică păhărelele de vin. Când va veni momentul să fiu înfășurat în el pentru ultima oară, care din ele o să fie, încep să mă nădușesc. Câte zile mai am ca să-mi dau seama de treaba asta? Cine-mi poate spune care e al meu și care e al lui Goldberg? – Ce vroiai să îmi spui despre Goldberg, dragă? mă întreabă Miriam, oferindu-mi farfuria ei cu pandișpan, ca să închei postul. – Talitul lui Goldberg, zic eu, în timp ce ea mă privește perplexă. N-are și el un talit al lui? Până și cerșetorii au – de ce n-a făcut și el ca mine și nu și l-a adus de acasă, mă rog?

prezentare și traducere de Raluca Tănăsescu

1 Cornul cu care li se atrage atenția credincioșilor că se apropie Roș Hașana (Anul Nou evreiesc) și care le amintește că trebuie să se întoarcă spre Dumnezeu (n. trad.) 2 Administratorul unei congregații evreiești, care, sub îndrumarea rabinului și a cantorului, se ocupă cu numirea credincioșilor ce urmează să participe în mod activ la desfășurarea serviciului religios (n. trad.).

28

molnár vilmos

„Molnár Vilmos s-a născut în 1962 la Miercurea-Ciuc. A terminat liceul de matematică-fizică din orașul natal în 1981. În prezent lucrează la minele de caolin din Băile Harghita. I-au apărut poezii și aforisme în revistele Utunk și Igaz Szó”. Astfel este prezentat poetul în antologia Alapművelet (Operații de bază), apărută în anul 1985 la editura Kriterion din București. Antologia conține poeziile a 25 de tineri poeți de limbă maghiară din Transilvania. Selecția textelor din antologie a fost făcută de către Markó Béla, prefața și notele bio-bibliografice fiind scrise tot de el.

29

Poesis interna\ional

verSeK
Despre Poetică
există optzecișicincidemilioane de poezii uimitor de frumoase

decembrie 2012

A Poeticáról
van nyolcvanötmillió csodálatos szép vers amiből ezerszáztizennégyet József Attila Ovidius Tagore Walt Whitman stb. stb. stb. stb. stb. stb. valamint kortársunk az Ifjú Stb. és az Ismeretlen Költő már megírtak a többi részben még megíratlan részben tény hogy nem is fogják megírni soha

dintre care omieosutăpaisprezece József Attila Ovidiu Tagore Walt Whitman etc. etc. etc. etc. etc. etc. contemporanul nostru Tânărul Etc. precum și Poetul Necunoscut le-au scris deja restul sunt încă în parte nescrise în parte e un fapt că nu vor fi scrise niciodată

Mi
mi jólneveltek vagyunk mindenfélét megiszunk de nem ugrunk egymás torkának pedig mindenfélék jutnak eszünkbe fiatal farkasokként élni volna jó máskülönben pedig emberek között csak kéz a kézben járni jó

Noi
noi suntem binecrescuți bem tot felul de băuturi dar nu sărim la beregată deși ne trec prin cap tot felul de lucruri ce bine ar fi să trăim asemenea lupilor tineri iar altfel printre oameni doar mână-n mână să ne plimbăm

(Walt Whitman)
Annak ellenére, hogy akad még a világegyetemben néhány felfedezetlen kis- és nagybolygó, maroknyi sárga törpe, kevéske vörös óriás és feltehetően vagy két szupernova is, reggelente a rádió időjárásjelentéseitől én már csak derűt várok vagy borút, barátkozok szomszédunk kiskutyájával, foglalkozom kaktuszgyűjteményemmel, és vigyázgatok az egészségemre. Nem mintha ezzel azt akarnám mondani, hogy a világ unalmas, vagy pláné, távol akarnám tartani magamat a közügyektől, erről szó sincs, hisz továbbra is szeretek sakkozni, és naponta átnézem az újság külpolitikai rovatát, de magamnak már csak én tartogatok meglepetéseket.

(Walt Whitman)
În ciuda faptului că se mai găsesc în univers câteva planete mici și mari nedescoperite, o mână de pitice galbene și niscai uriași roșii și posibil și vreo două supernove, eu diminețile de la prognozele de la radio nu mai aștept decât soare sau nori, mă împrietenesc cu cățelul vecinului, mă ocup de colecția mea de cactuși, și am grijă de sănătatea mea. Nu-i ca și cum aș încerca să spun că lumea este plictisitoare sau, mai mult, că n-aș vrea să mă implic în treburile publice, nici vorbă, îmi place în continuare să joc șah și răsfoiesc zilnic paginile de politică externă, dar pentru mine doar eu mai păstrez surprize.

30

decembrie 2012

Poezie
Punct de vedere

Poesis interna\ional

Nézőpont
kedves barátom próbálj meg elképzelni akárde akármit fordítva kissé oldalról és ami a legfontosabb< felülről sokkal magasabbról kedves barátom most mit cselekszel kérlek ilyent többet ne tégy én nem arra kértem az én kedves barátomat hogy így kicsavarodva fejreálljon a levegőben

dragă prietene încearcă să-ți imaginezi orice absolut orice invers un pic dintr-o parte și ceea ce este cel mai important< de sus de la o înălțime mult mai mare dragă prietene ce faci acum te rog așa ceva să nu mai încerci eu nu l-am rugat pe dragul meu prieten să stea în cap răsucit astfel în aer

Concept art
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . hic . . . . . . . . . . . . . . sunt . . . . . . . . . . . . . . leones* . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Concept art
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . hic . . . . . . . . . . . . . . sunt . . . . . . . . . . . . . . leones* . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

hic . . . . . . sunt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . leones . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . -olat, fáj, mint a ki nem mondott gondolat. *„Itt oroszlánok vannak” – középkori térképek fehér foltjainak gyakori felirata.

hic . . . . . . sunt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . leones . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . -gând, doare, ca nespusul gând. * Cei din evul mediu caligrafiau în hărţi, peste ţinuturile necunoscute< „Aici sunt lei”.

A megismerés művészete
én meghallgatok mindenkit s újrahallgatom ha kell még kétszer. mindezt pedig közbeszólás vagyis szemrebbenés arcrándulás szájbiggyesztés vállrándítás nélkül. észrevétlenül mint egy kötőszót ma is ki fogják mondani az igazságot.

Arta cunoașterii
eu îi ascult pe toți și îi mai ascult dacă trebuie încă de două ori. asta fără să intervin fără să clipesc tresar strâmb din gură dau din umeri. neobservat ca o conjuncție adevărul va fi spus și astăzi.

Városnézés Stratford-on-Avonben
lédiz end dzsentlemen ez itt a szülőháza ez itt a sírja ez itt a kérdés

Turul orașului Stratford-on-Avon
leidiz end gentălmen aceasta-i casa în care s-a născut acesta-i mormântul aceasta-i întrebarea

traducere din limba maghiară de Andrei Dósa

31

v. leac

cum rămâi perplex
.un îndrăgostit legat de scaun uitat în camera unui motel a inventat un zâmbet anost vărul meu a regizat un film în care vezi numai sutiene negre şi bomboane mentolate în cinci minute intră cineva pe uşă săritorul va trece neobservat… Auzi?! Chiar acum se întâmplă ceva! Trece autocarul cu turişti pe stradă, tu închizi uşa magazinului> privirile lor îţi întâlnesc privirea şi imaginea ta rămâne pentru două secunde în memoria lor, rămâne şi firma magazinului, tu te gândeşti la ei, la capetele lor aliniate la geam cum privesc aiurea, la vieţile lor amărâte de turişti curioşi> le întorci spatele gândindu-te la ei şi la şoferul chel, cu cravată albastră, care i-a adus în oraş, la ora când tu închizi magazinul, să se
32

decembrie 2012

Poezie
holbeze la tine cum eşti îmbrăcat, să te analizeze şi să râdă pe urmă între ei> dacă ai avea un aparat de trimis maimuţe în spaţiu i-ai trimite acolo pe toţi ăştia care te spionează. Autozeu, ne prefacem că face parte din peisaj. Eşti o copită, eşti ceva vag. Sunt un porc de lux. Mă scald în rahat de porumbei. nu-ţi doresc să rămâi singur şi pierdut într-un oraş american. bye-bye, am plecat în lumea capetelor scuturate. m-am îndrăgostit numai de oameni obsedaţi de câini. O bărtânică şezând pe prag – pe ea a părăsit-o pisica. Sunt un aparat de produs schije. Garantez victime. Eşti singur şi prea ameţit. Stai lângă geam. Dacă eşti în stare să creezi mici scenarii pe marginea acestor texte, crezi că imaginaţia ta este suprasolicitată? Aruncă aparatul! ~nfioară-te! Băi, ăştia de la muzeu îşi bat mătura de oricine de marmură. Încă mai am chef să suflu în păpădie. Nu mai pot avea încredere în tine. M-am tot gândit> acum îmi dau seama că-n lumină ai mustaţă. Viaţa este frumoasă până când începe să-ţi crească păr în urechi. Cunosc o bătrână care locuieşte cu fratele ei mort> îi dă medicamente de trei ori pe zi. – Hai, fă ceva. Acum eşti departe de magazin şi-ţi trece prin gând că autocarul n-a fost decât o jucărie, o farsă infantilă, pe care ai ţinut-o în mână – un copil care se joacă, indiferent, cu turiştii, le pipăie feţele cu degetul, vrea să-i dezlipească, el nu-şi dă seamă că turiştii au şi ei o familie, casă, maşină, copii care se joacă> habar n-are> şi pentru că mutrele lor de vopsea nu se dezlipesc, loveşte jucăria de podea – aici se opreşte filmul. – Nu! Nu acum Intri în alimentară, simulezi o urmărire printre rafturi. – Nu te-am mai văzut de mult tinere, pe unde te învârţi? – Nu contează. Acum am revenit. Mi-a fost dor de dumneavoastră. Zâmbetul ei e la fel ca al turiştilor – dispari în viteză pe uşă. Oraşul e acoperit cu puf de plop. Iubirea nu-i decât un arac pentru roşii, înţelegi? « m-am retras » e un text în care descriu situaţii, aparent banale, greu observabile, când trebuie să te retragi – unde şi cât de invizibil vrei să fii – imaginează-ţi asta. vorbeşte-mi despre ploaia ta preferată, spune-mi cum se scurge ea pe pantofii tăi de nuntă. Ştirile ne informează ce se întâmplă în timpul zilei. o zi< ofrandă de 2 milioane de euro călugăriţă lovită de-o creangă
33

Poesis interna\ional

Poesis interna\ional

Poezie
crapii tineri din ardeal au reacţionat o boală misterioasă a transformat un ţăran din oltenia într-un monstru de piatră a încercat să treacă podul pe bicicletă Csaby, alchimistul din Harghita, dezbrăcat şi bătut în faţa blocului. a pătruns pe celălalt sens şi-a bătut trei cuie în cap economii din dârdâit l-a înfăşurat în fustă şi l-a aruncat la hazna evacuaţi cu buldozerul ţiganii n-au abecedar s-a înecat cu o aripă de găină şoferul unui autobus a început să danseze din senin sub ochii îngroziţi ai călătorilor a căzut din neatenţie în puţ incest la piatra neamţ polizorul demonic i-a retezat două degete întăriri feminine explozie la etajul 4 în Braşov gheaţa face victime s-a spânzurat în baie etc etc etc etc etc etc Ştiu că n-o să spună nimeni nimic. Spaţiile înguste nu m-au îngrozit niciodată. Memoria bombei. Aspiratorul este un ortodox care spune perfect rugăciuni. Polonicul atinge fundul farfuriei< toţi salivează. călugăr urban posed mănăstire gonflabilă exorcizez şi-n zone rezidenţiale Glamorous şi subversiv. Gândesc cu cinci minute pe secundă. Tendinţa e simpatică, metoda greşită. Consecinţe imprevizibile, copilăreşti. Către un – apasă on – final lipsit de consecinţe. Băi, eu am intrat în fundul unui câine şi a început stăpânul să ţipe la mine ca un nebun că nu văd că sunt oameni în jur da’ numai puţin l-am atins a făcut un show am dat pedală rapid Când diavolul se plictiseşte scoate orchestra în ploaie. Băncile astea sunt aici de pe vremea turiştilor. Ştiu exact ce simţi. O exprimi foarte bine prin comportament> ştii şi tu, dar continui să te amăgeşti. Pentru tine a fost doar o curiozitate necontrolată. Ai un comportament specific persoanelor imposibile. Pe parcurs vei primi mai multe lovituri. Le meriţi. Ron stă la geam în atelierul lui de pictură. La ce se gândeşte nu putem şti. Stă la geam. – Hei, Ron, se aude de jos. – Hei, zice Ron.
34

decembrie 2012

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

– Ce bine de tine, Ron. Tu eşti artist. Pe mutrele lor se poate citi o expresie imatură. Un sărut durabil, coerent. Adun forme de energie într-un mod nediscriminator. Soarele e pe umbrela noastră. Sunt al tău. Din sacul de dormit încă n-a dispărut nimic. Când am ieşit astă iarnă pe faleză am văzut în zbegurile de lângă râu un tip în chiloţi tanga, cu un rucsăcel pe umăr. Toată viaţa mi-am dorit să fiu mama unui câine. Durerea nu dispare. Nici lucrurile obişnuite. Vecinii mei sunt nişte oameni de zăpadă. Aşteptarea are ceva în comun cu gulerul ridicat al hainei cu care mergi la întâlnire. (ai gulerul ridicat, mâinile în buzunare, te plimbi prin zonă) – îţi place tricoul meu? – da, chiar am vrut să-ţi zic. – mai am unul. – la fel? – nu, altfel. Eu am venit aici la prietenul meu, vorba vine> nush ce fel de relaţie mai e şi asta> suntem mai mult ca nişte verişori în vacanţă. Ne ştim de aproape 5 ani, abia de curând au avut loc transformări, înţelegi tu, aşa, şi vine omul şi mă ia cu maşina de la aeroport, ajungem duminică aici, mă cocoloşeşte c-o tonă de atenţii şi acum ţine-te bine să nu cazi. Seara îi sună mobilu…după care-mi zice, era fii-miu… Trec 2 zile. Ieşim noi seara la terasă şi-i zic, auzi, bre? de ce nu mi-ai zis că ai 2 băieţi? La care omu, de-a dreptu’ şocat, da’ tu nu ştiai?! Şi lasă să-i cadă tacâmu’ din mână. Mă rog, eu chiar nu ştiam care-i situaţia, nu discut despre persoane colaterale, poate d-aia> doar mă cunoşti cum sunt. Îl sun pe Liviu şi-i zic, auzi, din ăsta-mi eşti tu? De ce nu mi-ai spus cum stau lucrurile, de ce nu mi-ai zis că văr-tu are 2 băieţi? Eşti zăludă, zice, doar am vorbit de enj de ori despre asta, cum naiba de nu-ţi aminteşti, zice, tu nu-ţi aminteşti nimic niciodată, tu întodeauna auzi altceva, zice. Mă rog, tipu’ divorţase acu o sută de ani etc etc etc. Stai că nu s-a terminat, să vezi fază, asta s-a întâmplat în ultimul week-end când am ieşit împreună să sărbătorim ziua mondială a celibatarilor, aşa. Stăm noi frumos şi calmi pe terasă – pescăruşi, plajă, port, potoale, vin alea alea. Şi la un moment dat, pe final, cu ochii lucind de bucurie, face< – Aaa…ţi-am zis? Mai am şi-o fetiţă. O cheamă Elvira. Stau în mijlocul intersecţiei înfăşurat în lozinci naturiste. Rupeţi paginile care v-au plăcut. Acustica sentimentelor recente. Faci parte din virus. I-am dat un câine profesoarei de psihologie. Ai trei nume – la fel au criminalii în serie. Aşa cum stau rândunicile pe sârmă seamănă cu pinguinii macaroni. Ai creat o ruptură aparentă între tine şi imaginaţie. Exişti prin ceea ce nu poţi reţine. Dorel şi-a scos ţestoasa la plimbare, la păscut gazon. – Hei, man! de la etaju’ 3, colegul lui de mingi pierdute, îl arde cu mişto< – Bronzeaz-o şi pe burtă! Şi vezi, la 5, la Generală 4, avem meci cu ăştia de locuiesc la case.
35

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2012

Când eram în vacanţă cu familia, la ocean, am văzut un tip care avea, când a ieşit din apă, un rechin mai mic înfipt în coaste. Cunosc motivele pentru care refuzi să mă vezi. De unde ştii cum mă voi comporta în cazul în care ne-am întâlni. Eşti într-o situaţie confuză, roasă de îndoieli. Inclusiv rândurile acestea te sperie. Sunt convins că te-ai despărţit de prietenul tău, fizicianul. De fapt ai fost părăsită. S-a întâmplat în vacanţă. Pari din nou interesantă, dar într-alt mod. Explorezi noi teritorii. De acum depinde numai de tine. Intuieşti că poţi fi din nou irezistibilă. Eşti detaşată şi plină de beligeranţă. Ne desparte un mercedes. Muşcă trandafiru! Sunt în ape mari, tulburi cu vecinul care m-a invitat la pescuit. Ne-a surprins viitura> m-am prins de 1 stâlp şi-am urcat la suprafaţă. A fost horror, fff intens. Da, şi a venit cineva să ne întrebe dacă nu i-a sărit carasu’ la noi? Era la noi, dar i-am zis că nu. Şi a plecat tipu’. A fost aiurea rău. Şi nah, am început să mă gândesc la chestii drăguţe. Acum e altfel. am fost la şcoală şi m-am întâlnit cu arnold acum trebuie să aranjez nişte poze pentru licitaţia aia stat vreo juma de oră în parc mi-a placut foarte mult atunci când am băut cafea cu tine şi petro atunci de nu m-ai recunoscut am băgat ceva filme Ieri, în drum spre casă, am întâlnit o doamnă care-şi plimba tekelu şi-i povestea cât de răi sunt oamenii şi la un moment dat – eu mergeam în spatele ei, zâmbeam şi-i admiram câinele – se întâlneşte cu ceva cunoştinţe şi cunoştinţele astea aveau un băiat care a dat cu picioru într-o piatră şi piatra a sărit în câine, săracul. Şi după ce s-au desparţit, doamna s-a aplecat şi l-a mângâiat şi i-a zis, aşa ca numai el să audă şi să înţeleagă, ai văzut dracu’?! dracu’ gol de copil rău! Uite ce te rog< 1. hai să scăpăm de bagajele lu’ Ada. Întîi şi-ntâi deschide valiza, tre să fie pe undeva, într-o cutie mică, 2 seminţe de iarbă. Tot printre mărunţişuri (are un buzunar cu mărunţişuri, cred că acolo sunt) se mai află un leu din kinder cu surprize care se uită într-o oglindă. Se confiscă şi leul şi seminţele pentru băiatu. După, poţi să i le dai. 2. Când ai timp te rog să-mi faci o chintesenţă a vărsătorilor, ce adică vor ei, mega-secretul! Din toamnă cred că mă combin c-o vărsătoare şi tre să ştiu tot. Am aflat că cică pe astea nu e bine să le amâni, cică tre să treci la fapte, e adevărat? În rest sunt foarte bine, cred că şi tu. Am aflat că mergi la studii în Spania. AXE!

(din volumul `n preg[tire Unchiul este `nc]ntat)

36

decembrie 2012

CroniC{

Poesis interna\ional

„Trebuia doar să \in ritmul”

ioana Dunea

arohia este a cincea carte a lui Dan Coman. Niciuna dintre ele nu este slabă, deși receptarea criticilor a fost în cazul prozei Irezistibil suspect de severă. De parcă ar fi vrut să compenseze, în majoritatea cronicilor la Parohia a plouat cu elogii< „cea mai bună carte a lui Dan Coman de până acum”, „scrisă aproape fără cusur”. Toți criticii (Paul Cernat, Marius Chivu, Alex Goldiș, etc.) s-au arătat surprinși de structura hibridă a cărții, imposibil de încadrat unanim convenabil. Ce este aceasta? „Roman? Poem? Altceva?”. Dacă în cazul cărților anterioare lucrurile au fost mult mai simple< trei cărți de poezie și una de proză, cu Parohia s-a revenit la discutarea unei vechi probleme< diferențele formale între poezie și proză. W.H. Auden remarca în e Dyer’s Hand and Other Essays inutilitatea unei atare discuții< „Cu toate că diferența dintre vers și proză este de la sine înțeleasă, este o pură pierdere de vreme să căutăm o definire a diferenței dintre poezie și proză”. Ce i-a făcut pe criticii români să insiste atât de mult asupra încadrării generice care ar fi dat și „cheia cea mai potrivită în care să citim cartea”? Probabil variațiile ritmice din volum.
37

P

Parohia nu pare, la prima vedere, un volum omogen, dar nici cu totul bulversant stilistico-tematic față de volumele anterioare. Cei care au citit Anul cârtiței galbene vor recunoaște de la început momentul liminal< „astăzi împlinesc douăzeci și șase de ani” („aniversarea”), „tocmai împlinisem 30 de ani” (Parohia). Un reper care ca și „preteritul epic” prezent în Parohia situează o parte a textului într-un univers fictiv, în afara timpului și spațiului real. Tocmai de aceea elementele „deictice” (iarna/ vara/ toamna) vin sa generalizeze o istorie, și nu sunt repere temporale precise, ele succedându-se indefinit („în vara aceea la fel”). Am vorbit de variațiile ritmice ce fac din Parohia un text mozaicat, palpitant la nivelul poveștii, dar mai ales stilistic. Istoria nu este foarte complicată< o familie compus[ din 4 membri (tatăl preot, mama și doi fii ajunși la maturitate, dar infantili și infantilizați de mamă). Fără a cădea în schema reducționistă a creării de caractere, Dan Coman uzează de prosopografie (șchioapa Ninia, cheala lui Mârza) și etopee, reușind să impună personaje foarte diverse. Contrastul este în interiorul familiei între mama (locvace, hiperactivă<

Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2012

„mama pregătea supa/ mama desfăcea g[ina în doua pentru tocăniță/ mama învârtea în mămăligă”, „Mama nici nu s-a atins de mâncare, umbla întruna când pe hol, când pe lângă catedră, spunându-le tuturor ce era de făcut, închinând cu toat[ lumea, zorind muzicanții să înceapă odata cântecul ales de ea pentru dansul mirelui și al miresei. Acum, că nu se mai putea da înapoi, își reintrase în ritm, hotărând totul”, autoritară, imperativă< „Să nu ne faci de rușine, măcar tu. Nu suntem oricine-n sat, zicea mama, trebuie să te însori”) și tatăl aparent abulic, inactiv, interiorizat („Nu răspundea niciodată”, „Tata nu zicea nimic”, „O lăsam pe mama în întuneric să tragă cu furca, cum zicea, vorbele de la tata, să-i spună el cum a fost”, „Acasă, și dacă, prin minune, zicea câteva vorbe, abia îl putea auzi, zici că ai mămăligă în gură, îi reproșa mama mereu”). Se va vedea că muțenia tatălui apare și ca rezistență la presiunile securistului satului, Mârza, de a-și turna enoriașii. Mai mult, tatăl este izolat de restul familiei< „Tata se hrănea separat, îndelung, lângă geam”. E o lentoare pe care o imprimă autorul tuturor acțiunilor sale în contrast cu precipitarea celorlalți membri ai familiei, „apoi mergeam repede-repede”, o așteptare a unei schimbări, o omnisciență amânată până în final. Această lentoare se traduce stilistic prin fragmentele în care criticii l-au văzut pe poetul Dan Coman. Tot ce ține de povestea între naratorul-personaj și bizara Ninia este fantast, halucinant, dilatat< „Iarna ieșeam singur pe câmp și rostogoleam zăpada/ Dădeam uneori din întâmplare peste unul din animalele ei./ Mă aplecam îndelung asupra lui”. De bună seamă, cele mai dense părți tocmai aici se află, în sfârșiturile perfect gradate gerunzial („Se ridica brusc doar ca să pună frână, izbind cu talpa în betonul crăpat, smucindu-și capul într-o parte, scâncind”, „roșie-roșie și cu năframa căzută pe umeri, șchiopătând tot mai rău, ținând mingea la piept ca pe o găină care încă se mai zbate, abia respirând, se întorcea Ninia”), în episoadele descriptiv-psihedelice cum este acela al animalelor Niniei. Dan Coman arată, o dată în plus în Parohia că are instinct de scriitor valoros prin personajul-narator pe care îl alege și care îi permite în doar 160 de pagini să treacă prin diferite registre afective fără a da impresia că supralicitează vreun moment. Personajul este credibil inocent în istoria de iubire cu Ninia („Întotdeauna găseam o umbră care să semene cu Ninia și nu mă mai dezlipeam de ea”), credibil fetișist („dar cel mai mult îmi plăcea părul ei de la sub braț. Un păr negru și cârlionțat, lung cum nu mai văzusem la nimeni altcineva, ieșindu-i în șuvițe inegale de sub mâneca lungă”), credibil delator, perfect manipulabil de către Mârza („După ce am terminat de spus unde ținea cu adevărat salamul și sticlele de pepsi, și după ce am tot scris despre cum primește de la oameni ouă și nuci pentru spovedit, Mârza mi-a dictat lucruri pe care le știa numai el”). Nu este prima oară într-o proză de la noi când un fiu își toarnă tatăl. Într-un roman
38

celebru la vremea lui (anii ‘60), Strada Lux, scris de Petre Sălcudeanu, tatăl sfârșește prin a fi executat în urma informărilor fiului. Diferențele sunt însă mari pentru că la Sălcudeanu vorbim de un roman comandat politic, deși nu foarte prost scris, bine tensionat până în final, cu un personaj conștient de urmările acțiunilor, construit perfect în schema dușmanului de clasă. La Coman nu există niciun moment intenția de a face din naratorul-personaj un delator programatic, ci mai curând sunt episoade de frustrare declanșatoare de gesturi contrariante. Dacă ar fi să-i găsesc un corespondent în istoria epică Parohiei, ar fi prozele cu „suciți”, cu personaje cu acțiuni insolite și distorsiuni de gândire ale lui Nicolae Velea. Din inadecvare apar și episoadele comice< „N-ați vrea să ne tutuim! Dumnezeule, cuvântul acela! Nu-l mai intâlnisem niciodată, nu-l mai auzisem niciodată, sa ne tutuim, Dumnezeule, așa deci. Era evident< de aia nu-l lăsa mama să umble cu astfel de cărți! Cuvintele astea erau prostiile pe care el nu trebuia s[ ni le arate! Tutuim, tutuim, îmi răsuna capul de forța erotică a vorbei aceleia, să ne tutuim, să ne tutuim, Dumnezeule mare!”, fapt exersat de Dan Coman și prea puțin apreciat de critici încă din Irezistibil (episodul „o întâlnire cu cititorii”). S-a vorbit de elementele care circumscriu textul unei realități istorice precise, comunismul în ultima sa perioadă. Ele există< teleenciclopedia, tezaur folcloric, fosfarinul, canapeua Sanda, cântecul lui Ștefan Hrușcă, „Dimineți cu ferestre deschise”, „președintele nostru și soția lui vizitând ba o fabrică de sticlă, ba un șantier, ba făcând semnul acela cu mâinile, de parc-ar fi vrut să șteargă o fereastră de praf ” și au rolul de a pigmenta narațiunea, de a o factualiza. Nu pe acest al doilea plan cade accentul. El vine să precipite (prea mult, aș zice) acțiunea până spre final. Nu îmi pare c[ Dan Coman ratează finalul „clișeistic” (Paul Cernat) neapărat prin suprapunerea a două episoade, nunta cu Ninia și revoluția din decembrie, ci printr-o excesivă accelerare a narațiunii în ultimele 10 pagini, ca și cum și-ar fi dorit să găsească mai rapid o soluție satisfăcătoare textual. Cu toate acestea, Parohia este un alt text bun, despre sustragerea din timp, dar și despre „mirosul de portocală care acoperea tot mai mult mirosul de cartofi”, care îl confirmă pe Dan Coman drept unul dintre cei mai importanți scriitori români de astăzi.

Dan Coman, Parohia, Ed. Cartea Românească, 2012

decembrie 2012

CroniC{

Poesis interna\ional

Nimicul în oglindă
Graţiela Benga

n faţa unui titlu atât de străveziu ca Poezii naive şi sentimentale, e firesc să te gândeşti la celebrul studiu al lui Friedrich von Schiller, Über die naive und sentimentalische Dichtung (1796). Şi nu trebuie să fii absolvent de filologie pentru ca memoria să-şi deschidă această fereastră. Cei interesaţi de tipologizări contrastante vor fi cunoscut polaritatea propusă de Schiller cu mult înainte ca Nietzsche să promoveze conceptele de apolinic şi dionisiac ori ca Jung să vorbească despre opoziţia extraversie / introversie şi să contureze tipurile psihologice fundamentale. Ar fi de înţeles, aşadar, gândul că o carte intitulată Poezii naive şi sentimentale reflectă, probabil, tipologia schilleriană< un poet poate fi naiv, spontan, orientat spre exterior sau sentimental, reflexiv, analitic, explorând interiorul. Dar un edificiu lexical, oricât de transparent, are zonele lui de umbră. O teorie, oricât de convenţională, poate fi execrată. Într-un sens larg, Poezii naive şi sentimentale e o carte despre autenticitate. Despre o anume stare naturală a fiinţei – simplă, lipsită de iluzii şi confruntată cu o serie de categorii teoretice şi tipare de uzanţă publică. Dar şi o carte despre starea poeziei. Iar când autorul ei este Dan Sociu, care a împins limita naturaleţii pe un teren neobişnuit încă de la debut (borcane bine legate, bani pentru încă o s[pt[mână, 2002), e limpede că haina măsurată tipologic se dovedeşte inconfortabilă.
39

Î

Inconfortul e la limita deziluziei. Ambele, asumate de poet cu o detaşare naturală. Poetica lui se deschide spre realitatea imediată. Fără zorzoane, fără turbulenţe spectaculoase, fără transfigurări artificioase. Aceste poezii naive şi sentimentale se apropie de reportajul liric, atras de faptul concret şi de trăirea firească. De momentele precise, chiar şi datate calendaristic, ale unei biografii frământate (care a cunoscut interogaţia şi revolta, detaşarea şi blazarea). Dar şi de limbajul cotidian, care neglijează formalismul excesiv şi stilistica devitalizată. Pe linia reportajului liric, fărâme din poetica lui Blaise Cendrars se ghicesc dincolo de suprafaţa textului – biografist şi mizerabilist, în măsura în care aceste concepte acoperă acum o stare naturală, nu un program existenţial şi poetic (identificabil în borcane bine legate, bani pentru încă o s[pt[mână sau chiar în cântece eXcesive). Realul de la tot pasul – nediluat, neamplificat, netransfigurat – intră într-un discurs tranzitiv, care însumează decupaje mărunte din viaţa cotidiană şi asocieri neobişnuite, obţinute nu neapărat prin exerciţiul imaginaţiei, cât prin cel al lucidităţii. Prin urmare, poemul e mai degrabă un simplu (şi excelent) „Proces-verbal” decât produs al pedanteriei estetizante< „Maică-mea. Când am început şi eu să fiu salariat/ mă tot gândeam să-i iau o maşină automată/ pentru tot ce mi-a spălat de mână./ De fapt doar câteva zile m-am gândit</ am răsfoit

Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2012

broşuri, am calculat rate./ Apoi am uitat./ Nevastă-mea lucra la Altex, referent de credit./ Privea oamenii-n ochi/ şi hotăra dacă merită televizor./ Mie nu mi-ar fi vândut o maşină de spălat/ şi ar fi avut dreptate./ Îmi spunea la telefon că e tristă,/ că lucrează 14 ore pe zi, şi sâmbăta şi duminica,/ şi-o vede pe fiica noastră foarte rar,/ aproape la fel de rar pe cât o vedeam eu./ Zicea< week-end-ul trecut/ abia s-a uitat la mine,/ s-a jucat tot timpul cu un retardat/ enervant de prin vecini./ Nevastă-mea a vrut să fie psiholoagă/ la copii cu nevoi speciale,/ o psiholoagă specială, entuziastă,/ care pune suflet în interpretarea desenelor/ dar pe urmă i s-au părut enervanţi./ M-a iubit şi pe mine/ şi pe urmă nu m-a mai iubit/ şi nu aveam decât nevoi simple./ Am iubit-o/ şi pe urmă n-am mai iubit-o/ şi n-avea decât nevoi obişnuite./ O iubesc şi pe maică-mea/ şi ea mă iubeşte, că aşa e designul. Şi-a luat/ între timp maşină de spălat,/ e singură şi mă sună de câteva ori pe zi/ să-mi povestească ce vede la televizor./ Între timp am divorţat şi cu acte,/ cu proces-verbal, Doamne, cum eram povestiţi/ în procesul-verbal, voi oamenii, spunea,/ sunteţi fiinţe confuze, confuze”. Dacă omul poate fi o fiinţă confuză, poezia nu trebuie să fie la fel. Dimpotrivă. Limpezimea ei vine nu atât din faptul că e extrasă – cu o uşurinţă descumpănitoare – din straturile prozaice ale existenţei, cât (paradoxal) din naturaleţea echivocului. Echivocul din poemele lui Dan Sociu nu e rezultatul contorsiunilor retoricii şi nici al contaminării abstracţiunilor şi tipologiilor schematice. Toate acestea ar codifica steril umanul şi i-ar distorsiona expresia. La Dan Sociu, echivocul planează lejer pe două niveluri. În primul rând, naivul şi sentimentalul nu sunt categorii care intră într-o relaţie bipolară, ca la Schiller. Actul creator este sentiment şi gând, senzaţie şi intuiţie, deopotrivă. Prin grila schilleriană, autorul Poeziilor naive şi sentimetale s-ar plasa, ca atitudine, în zona ambiguităţii. În realitate, starea lui naturală implică un joc dialectic – fluctuaţia tendinţelor care se învecinează în psihism, fără să se contrazică. Se situează, aşadar, în locul geometric al extraversiei şi introversiei (tipologia lui Jung eludând, de fapt, rigiditatea contradicţiilor) iar, în acest caz, echivocul are transparenţa unei mişcări naturale. În al doilea rând, Dan Sociu conferă poeziei o valoarea intensivă, creatoare prin excelenţă, prin care obiectul scrisului devine (şi) subiectul lui iar cuvântul poate trezi, oricând, fantasme. Inclusiv despre cum e sau ar trebui să fie poezia. Dar şi despre ce înseamnă să fii ales – altă alunecare (dialectică) între privilegiu şi ratare. Sau, mai concret, între lumini şi umbre< „În noaptea în care i-am spus, înainte să adormim,/ că o iubesc şi ea mi-a spus că mă iubeşte, am visat/ că lansam pe cer un soare experimental, se scria// despre mine pe prima pagină a unei reviste/ literare americane, veneau extratereştrii/ şi eu eram cel ales de omenire să le vorbesc,// să-mi lipesc palma de palma strălucitoare din centrul/ uşii navei, mă ridicam de la pământ zburând uşor,/ plutind lin peste ape ce mă oglindeau. Dimineaţă,/ când m-am trezit, frunzişul îi
40

tremura pe spinare în/ ferestre largi de lumină. În noaptea în care i-am spus/ înainte să adormim că o iubesc şi ea mi-a spus// că mă iubeşte, am visat un soare de fier ruginit/ care nu reuşea să iasă din atmosferă, un ziar/ bulgar de scandal provincial scos pe hârtie proastă// unde se scria ceva jenant despre mine, o navă/ extraterestră de la hubloul căreia mă privea// un fel de guru bărbos, dubios, cu ochi ca ai lui Charles// Manson la care m-am ridicat în zbor de la pământ doar/ câţiva metri ca-n toate visele mele cu zbor zburam/ cu sughiţuri, abia mă ţineam să nu cad. Când m-am trezit,// pe spinarea ei arsă umbra frunzişului tremura.” („Prima noapte”). S-ar crede că, de la volumele precedente, zborul şi dragostea au trecut prin remodelări care să configureze, eventual, un soi de dramatism mizerabilist. „Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile< zborul,/ invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta”, scria Dan Sociu în „Cîntec eXcesiv I”. Dar superputerile nu s-au trezit, aşa cum nici a fi ales nu a dobândit vreo conotaţie transfiguratoare. În „Prima noapte” s-ar putea ascunde un întreg proiect sentimental, crescut pe o tensiune care avea, în cântece eXcesive, accente amare. De la tensiunea sentimentelor (trăite, visate – dar, oricum, ieşite din limita banalului, ca orice „superputere”), poetul ajunge să experimenteze postexistenţa lor. Blazarea. „Nevoile simple” şi aplatizarea trăirilor< „Eşti atât de frumoasă după ce am mâncat./ Ciorapii rupţi te admiră cu ochişori/ holbaţi, recunoscători. .../ Eşti atât de frumoasă după ce am mâncat./ Maţele tac şi te ascultă pe tine./ Viaţa ta e atât de interesantă,/ te rog povesteşte-mi-o pe toată acum./ Îmi place să aud despre sentimente./ Am avut şi eu. Acum am degerături/ şi râie. Şi vorbesc singur şi nici nu ştiu.” Dacă există o anume energie care animă lumea plată a lui Dan Sociu, atunci aceasta este cea a simplităţii. Concentrată în banalitatea zilelor şi reliefată prin lirismul banalului, energia simplităţii apare ca fiind consubstanţială şi definitorie pentru poet. Însă nu se confundă nici cu seninătatea stoicului, nici cu impulsul rudimentar al înfruntării. Trează, lucidă, verificând continuu platitudinea existenţei, conştiinţa poetului descoperă (fără emoţie) pericolul înfrângerii. Banalitatea e parazitară. Invazivă. Revenind în două dintre poeme, râia e manifestarea unei vitalităţi elementare decepţionante. Şi traumatizante. Dar, întâi de toate, banale< „...vântul rece îţi spune în faţă/ că nu eşti dorit, nici nedorit,/ că viaţa şi moartea ta n-au nicio importanţă,/ ... nu/ suntem mai speciali decât sarcoptul râiei./ Când am intrat la Grigorescu/ era încă vară,/ când am ieşit la Eroi se întunecase./ Era frig şi mirosea a toamnă, mirosul ăla care-ţi aminteşte de alte toamne/ şi pentru o clipă te păcăleşte continuitatea/ ţi se urcă la cap –” („2.09.2010”) Însuşi sensul vieţii şi morţii este repus în discuţie din unghiul dezangajării existenţiale, care conştientizează insignifianţa faptului de a fi – în

decembrie 2012

CroniC{

Poesis interna\ional

societate şi în natură. Ostilitatea acestora din urmă deviază în indiferenţa cu care poetul îşi tratează un potenţial confort. Existenţial şi poetic, totodată. Dan Sociu îşi asumă pe deplin pustietatea unei existenţe pe care rânjetul se lipeşte tot mai mult – reflexie a lipsei de suflet, provocată (şi) de dispariţia cuplului. Acel suflet pe care „nu l-a avut/ niciodată şi la mine s-a terminat” (p. 49). Sociu refuză să se iluzioneze, aşa cum refuză să nu fie onest în alegerea expresiei poetice. Constatând derizoriul, senzaţia de rătăcire şi pustiul, e interesat de experienţa existenţială asumată până la capăt. De puterile lui mărunte, care s-au încăpăţânat să nu lase loc superputerilor. Prin urmare, se situează în teritoriul unei poetici a riscului, dar nu mai puţin a autenticităţii. Chiar şi atunci când discursul din Poezii naive şi sentimentale virează de la versul liber la metrica alexandrină, Dan Sociu îşi lasă amprenta – căci toate Sonetele în alexandrini trebuie citite ca parte a unui proiect poetic complex şi sincretic, care-şi conservă atât viziunea, cât şi coerenţa. „Ce trist şi frumos e când omul se-nşală/ asupra lumii (şi poate nici nu află/ vreodată), ca pisica înnebunită/ de lucirea unui cuţit pe perete./ Uită pe loc de toate şi ţâşneşte/ ca friptă direct spre pata jucăuşă/ de lumină – şi de fiecare dată/ se duce-n bot şi de fiecare dată,/ fără nici o ezitare, se aruncă/ pe sclipirea aia care de fapt nu e/ nimic, nu înseamnă nimic, n-o ajută/ la nimic. Ba, mai mult, dacă dispare, stă/ nemişcată la perete şi aşteaptă/ să revină, cu mustăţile fremătând.” Tonul fundamental al cărţii, anunţat într-o oarecare măsură de una dintre secţiunile din Pavor nocturn (2011), e dat de un soi de austeritate a rostirii care se pliază perfect pe structura mentală şi afectivă a poetului. Fără să recurgă la efecte speciale, Dan Sociu a reuşit să-şi modeleze un discurs bine individualizat şi să articuleze, totodată, o viziune demascatoare, în care – prin rostire poetică – marile teme ale lumii să fie

reduse la dimensiuni liliputane. Insignifiantul cotidian (privitul la televizor, cumpărarea unei maşini de spălat sau sala de fitness) şi temele universale intră într-un proces de joncţiune şi echivalare, dinamic şi firesc. Iar dacă dramele sunt fixate în derizoriu, nici neputinţa de a găsi o cale de eliberare nu pare a avea vreo încărcătură... dramatică, ci doar una constatativă. „... Am stat o dată în spital cu dramă pancreatică/ şi în salonul meu era un şofer bătrân,/ cu plămânii sparţi sub un autobuz,/ când încerca să-i repare motorul.// O bătrână micuţă aştepta toată noaptea/ pe un scaun lângă patul lui. Dormea puţin,/ îi pândea respiraţia,/ ca un aparat meteo uitat în munţi/ care analizează semnalele avalanşei. Bătrânul era/ terminat dar bătrâna era o/ inspiraţie pentru femeile noastre/ ... Aşa e întotdeauna la dramele/ clare, apare câte un înger inspirator,// dar în rest, suntem singuri şi pierduţi/ în banalitatea zilelor, nici măcar răbdători ca porumbeii/ ascultând cum se zguduie în vânt pereţii subţiri ai volierei/ pentru că n-ai cum să compari nimic cu nimic,// pentru că eşti primul om din lume,/ primul care trăieşte, primul care greşeşte.” („Arta moartă a comparaţiei”). La Dan Sociu, condiţia de om lipsit de iluzii se intersectează cu conştiinţa unicităţii. Sau a singurătăţii. Iar deplierea nemiloasă a straturilor realităţii exterioare şi ale pustiului interior face ca nimicul să se oglindească, răsturnat, în propriul nimic. Dar şi să se reflecte într-o carte care, după reculul din Pavor nocturn, dă adevărata măsură a unui poet autentic.

Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale, Ed. Cartea Românească, 2012

41

Jorge manrique

Poezia clasică este mereu un amestec de supravieţuire şi universalitate într-un spaţiu literar nemărginit. De aceea, critica se străduieşte s-o analizeze şi s-o desfacă cu minuţia restauratorului ce demontează o piesă de colecţie, dorind să-i descopere mecanismul şi textura. Poezia depăşeşte însă orice delimitare, orice graniţă< nicicând nu are sfârşit. Străluceşte peste veacuri, spaţii şi limbi. Dincolo de patrimoniul lingvistic căruia îi aparţine, existenţa sa este contagiată de alte limbaje şi alte literaturi, devenind eternă. În acest fel va apărea în România ediţia bilingvă a poemului Stihuri la moartea tatălui său/ Coplas a la muerte de su padre, al poetului spaniol Jorge Manrique (1440?1479), în excelenta traducere a Dianei Moţoc şi a Oliviei Petrescu. Casa de Editură Max Blecher îi oferă cititorului român una dintre capodoperele liricii spaniole, transpusă şi adaptată în limba română, care îi împărtăşeşte cadenţa şi sensibilitatea, comună acelor limbi moştenitoare ale latinei. Moartea tatălui poetului, Don Rodrigo Manrique, constituie punctul de plecare al unei emoţionante elegii care se vrea un omagiu adus însemnătăţii vieţii cavalerului, dar care sfârşeşte prin a se transforma într-o întrebare universală asupra existenţei umane, a sensului şi temporalităţii ei, dar şi într-o expresie a caracterului egalizator al morţii. Spre deosebire de alţi poeţi ai epocii prerenascentiste, mai degrabă obişnuiţi să urmeze modele prestabilite, Jorge Manrique reînnoieşte o tematică esenţială în cadrul liricii< problema morţii, într-un stil simplu şi direct ce-i încredinţează poeziei spaniole o serie de imagini asimilate ulterior de poeţi de talia lui Francisco de Quevedo, Gustavo Adolfo Bécquer, Antonio Machado, Federico García Lorca sau Miguel Hernández. Stihurile devin astfel începutul unei tradiţii hispanice a poeziei timpului, pură literatură universală. Octavio Pineda
42

decembrie 2012

PoeSía

Poesis interna\ional

Coplas a la muerte de su padre / Stihuri la moartea tatălui său
I
Recuerde el alma dormida, avive el seso y despierte contemplando cómo se pasa la vida, cómo se viene la muerte tan callando, cuán presto se va el placer, cómo, después de acordado, da dolor> cómo, a nuestro parecer, cualquiera tiempo pasado fue mejor.

I
Aminte luaţi la sufletu-adormit şi, în trezie, deschideţi mintea contemplând cum trece viaţa-n infinit, cum se-apropie moartea prea tăcând, ce iute se duce-o plăcere, cum după ce-a fost dăruită naşte durere> cum, după-a noastră părere, oricare vreme trecută mai bună-a fost.

II
Pues si vemos lo presente cómo en un punto se es ido y acabado, si juzgamos sabiamente, daremos lo no venido por pasado. No se engañe nadie, no, pensando que ha de durar lo que espera más que duró lo que vio porque todo ha de pasar por tal manera.

II
Prezentul numai ce-l vedem şi s-a şi dus, mult prea grăbit, s-a săvârşit, înţelept de judecăm, socoti-vom ce n-a venit deja sfârşit. Nu vă amăgiţi, o, nu, crezând că are-a dăinui ce-i în aşteptare mai mult decât ce se văzu, căci nimic nu poate stărui ca atare.

III
Nuestras vidas son los ríos que van a dar en la mar, que es el morir> allí van los señoríos derechos a se acabar y consumir> allí los ríos caudales, allí los otros medianos y más chicos, allegados, son iguales los que viven por sus manos y los ricos.
43

III
Vieţile noastre-s râurile ce au să se verse-n mare, care-i murire> acolo se duc domniile drept spre a lor pieire şi mistuire> acolo-s râuri spumegate iar altele sunt mijlocii, chiar mai mici, toatele sunt adunate, asemeni sunt nevoiaşii cu cei puternici.

Poesis interna\ional

Poezie
IV
Mă lepăd de invocaţii din poeţi ce sunt celebri şi oratori> mă feresc de-aşa creaţii, căci aduc tăinuite ierburi ale lor savori> eu doar pe El Îl chem în gând, Lui mă încredinţez tăcut, întru-adevăr mereu, Aceluia ce vieţuind în lume, n-a fost cunoscut ca Dumnezeu.

decembrie 2012

IV
Dejo las invocaciones de los famosos poetas y oradores> no curo de sus ficciones, que traen yerbas secretas sus sabores> A aquél sólo me encomiendo, aquél sólo invoco yo de verdad, que en este mundo viviendo el mundo no conoció su deidad.

V
Este mundo es el camino para el otro, que es morada sin pesar> mas cumple tener buen tino para andar esta jornada sin errar. Partimos cuando nacemos, andamos mientras vivimos, y llegamos al tiempo que fenecemos> así que cuando morimos descansamos.

V
Lumea noastră este calea înspre un alt tărâm, lăcaş fără povară> iar cumpătare de-om avea, în viaţă ne facem făgaş fără prihană. Chiar de la naştere-o pornim, mereu umblăm cât om trăi şi ajungem la vreme să ne săvârşim> astfel în moarte-om poposi, odihnă s-avem.

VI
Este mundo bueno fue si bien usásemos de él como debemos, porque, según nuestra fe, es para ganar aquél que atendemos. Aun aquel hijo de Dios, para subirnos al cielo descendió a nacer acá entre nos, y a vivir en este suelo do murió.

VI
Bună ar fi lumea astă de am şti cum s-ar cuveni s-o folosim, dar, întru credinţa noastră, câştigăm viaţa de-a pururi ce o slujim. Însuşi dumnezeiescul Fiu, spre a ne urca la ceruri S-a pogorât să fie printre noi viu, trăind pe-aste pământuri pân’ L-au răstignit.

VII
Si fuese en nuestro poder hacer la cara hermosa corporal, como podemos hacer el alma tan gloriosa, angelical,
44

VII
De-am fi în stare a făptui un chip frumos şi zămislit trupeşte, precum putem desăvârşi sufletul cel mult slăvit îngereşte,

decembrie 2012

PoeSía
ce de zel am mai avea, înflăcărat în tot ceasul, şi grăbit, faţa a ne-o înfrumoşa, lăsându-ne spiritul veştejit!

Poesis interna\ional

¡qué diligencia tan viva tuviéramos toda hora, y tan presta, en componer la cativa, dejándonos la señora descompuesta!

VIII
Ved de cuán poco valor son las cosas tras que andamos y corremos, que en este mundo traidor, aun primero que muramos las perdamos< de ellas deshace la edad, de ellas casos desastrados que acaecen, de ellas, por su calidad, en los más altos estados desfallecen.

VIII
Vedeţi ce mică valoare au lucrurile ce jinduim, şi am râvni, că-n astă lume trădătoare, chiar înainte să murim toate-or pieri< ele aduc vârstnicie, urgie şi nenorociri ce împresoară, şi dup-a lor măreţie, din cele mai înalte stări ne doboară.

IX
Decidme< la hermosura, la gentil frescura y tez de la cara, el color y la blancura, cuando viene la vejez, ¿cuál se para? Las mañas y ligereza y la fuerza corporal de juventud, todo se torna graveza cuando llega al arrabal de senectud.

IX
Ia ziceţi-mi< frumuseţea, obrajii rumeni, chipeşi foc de pe feţe, că-i culoarea, că-i albeţea, oare care mai stă pe loc la bătrâneţe? Iscusinţă, sprinteneală şi tăria-n trup e-avânt al iuventuţii, toate dau în lâncezeală când ajung în colţul strâmt al senectuţii.

X
Pues la sangre de los godos, y el linaje y la nobleza tan crecida, ¡por cuántas vías y modos se pierde su gran alteza en esta vida! Unos, por poco valer, ¡por cuán bajos y abatidos que los tienen! otros que, por no tener, con oficios no debidos se mantienen.

X
Iată al goţilor sânge, obârşie şi nobleţe, ce semeaţă! Câte căi de a se frânge însemnata lor alteţe, în astă viaţă! Unii, nici dram de valoare, cât de josnic, făr’ de-onoare o tot ţin! alţii, fiindcă n-au parale, din slujbe necuvenite se-ntreţin.

45

Poesis interna\ional

Poezie
XI
Bunăstare şi-avuţie, toate în goană ne lasă, ce-ntrebare?! Să nu voim trăinicie, ele ţin de-o jupâneasă schimbătoare. Sunt bunuri de-ale lui Noroc, întoarse cu-a sa roată tare grăbit> el nu poate să stea în loc, nici statornic viaţa toată în nimic.

decembrie 2012

XI
Los estados y riqueza que nos dejan a deshora, ¿quién lo duda? no les pidamos firmeza, pues que son de una señora que se muda. Que bienes son de Fortuna que revuelven con su rueda presurosa, la cual no puede ser una ni estar estable ni queda en una cosa.

XII
Pero digo que acompañen y lleguen hasta la fosa con su dueño< por eso no nos engañen, pues se va la vida aprisa como sueño> y los deleites de acá son, en que nos deleitamos, temporales, y los tormentos de allá, que por ellos esperamos, eternales.

XII
Însă zic să-l însoţească, să-l slujească pân’ la groapă pe-al lor domn, dar să nu ne amăgească, căci se duce viaţa-n pripă ca visu-n somn> desfătările lumeşti din noi sunt, când la ele ne dedăm, vremelnice, şi caznele vieţii de apoi, căci pe ele le-aşteptăm, veşnice.

XIII
Los placeres y dulzores de esta vida trabajada que tenemos, no son sino corredores, y la muerte, la celada en que caemos. No mirando a nuestro daño, corremos a rienda suelta sin parar> desque vemos el engaño y queremos dar la vuelta, no hay lugar.

XIII
Dulcegării şi plăcere în viaţa de trudă vană ce-o avem, nu sunt decât în trecere, iară moartea e-o capcană unde cădem. Nevăzând nenorocire, alergăm goniţi de vânt, făr’ de popas> de când dăm de amăgire, vrem a ne-ntoarce pe pământ şi nu-i răgaz.

Traducere `n limba rom]n[ de Diana Moţoc şi Olivia Petrescu (din volumul Stihuri la moartea tat[lui s[u, `n curs de apari\ie la Casa de Editur[ Max Blecher)
46

valery oi;teanu

Valery Oisteanu is a writer and artist with international flavor. Born in Russia and educated in Romania. Immigrating to New York City in 1973, he has been writing in English for the past 40 years. He is the author of 11 books of poetry, a book of short fiction and a book of essays< ”The AVANT-GODS” (in progress). A new collection of poetry with collage illustrations titled “Perks in Purgatory” appeared in 2010. For the past 10 years he is a columnist at New York Arts Magazine and art critic for Brooklyn Rail. He is also a contributing writer for French, Spanish & Romanian art and literary magazines. As an artist he exhibits collages and assemblages on a regular basses at the galleries in New York and also creates collages as covers and illustrations for books and magazines. As a performer he does theater plays and musical collaborations with jazz musicians, sessions known as Jazzoetry!
47

Poesis interna\ional

Poetry

decembrie 2012

Granell, do tell
(on his centenary)
Eugenio, Eugenio, do tell how The animal drawings from the Caves of Altamira Ended up in your studio in Madrid, as sea horses Hombre-animal, “Desde dentro de la cueva” Unstuck in your opera, chain mirrors deceiving You might not object to “The Education of Pegasus” Pegaso y su amazona, Pegaso y su amada Exquisite corpse with Lam and Breton, the head a unicorn A large bestiary in your studio and library A tamer, a hunter, a tamed desire-tamer Ventriloquist for beasts and birds alike Toro arbustado on a thorny windowsill Books bleed and oxygen is throbbing Paint/sculptures dry up and shrivel Music hides its shadow in a cello-case Broken memories of war and stricken friends A blinding pyre of perfumed firewood Irreconcilable urges, perceptual aging organs The pleasure of a bath without leaving the wheelchair The Cathedral is your hat, the scaffolding your suit The timid smile blossoms, as your glasses wrinkle Next to you, Amparo, cutting collages, making tea Buildings that look like thin horses or bulls Surprise cavalcade of insectoidal creatures Unrecognizable animals and people merging into a hybrid Beings that undergo constant poli-metamorphosis The memory of dromedaries fly like a bird A hundred horses pull your nightmare in a storm Eternal night, merely a continuation of your dream.

Surr-tropism by the North Sea
dedicated to Paul Delvaux
On the beach the wind knocks down blue-statues The public showers are chasing us, to get us wet The flaming giraffe in my cocktail glass At the brasserie Belle Vue, in the listening room They have friendly waitresses and exotic beer While on silent streets old folk, walk their dogs The revolt is the reflex of someone full of life They have killed all the pleasures, among trains Among quiet Inns and ghastly hotels on the shore Portraiture from broken pianos, a drunk pretends to sings A blind Delvaux paints from memory transparent nudes Fragility of genius, the power of cumulative love I can see through my skin, skeletons and statues Some have pubic hair, some big dark testicles Halleluiah the sun is out and Pompeii shines again In the alleys of columns a headless saltimbanc jumps In to the sea, drowning by the tree of knowledge (Kokjide-Saint-Isbald, Belgium, June 2010)
48

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

Granell, ia spune tu
(cu ocazia centenarului său)
Eugenio, Eugenio, ia spune tu cum Au ajuns desenele cu animale din peşterile Altamirei În atelierul tău din Madrid, nişte căluţi de mare Hombre-animal, „Desde dentro de la cueva” Deblocat în opera ta, lanţuri de oglinzi înşelătoare S-ar putea să nu ai nimic de obiectat la „Educa\ia lui Pegas” Pegaso y su amazona, Pegaso y su amada Cadavrul rafinat în Lam şi la Breton, capul – un inorog Un mare bestiar în atelierul şi biblioteca ta Un îmblânzitor, un vânător, un îmblânzitor de dorinţe îmblânzit Ventriloc printre bestii şi păsări Toro arbustado pe un pervaz spinos Cărţile sângerează şi oxigenul trepidează Picturi/sculpturi se usucă şi se scorojesc Muzica-şi ascunde umbra într-un toc de violoncel Amintiri frânte despre război şi prieteni zdrobiţi Un rug orbitor din lemn parfumat Dorinţe de neîmpăcat, organe de simţ îmbătrânind Plăcerea unei băi fără a părăsi scaunul cu rotile Catedrala ţi-e pălărie, eşafodajul – costumul Zâmbetul timid înfloreşte, ochelarii fac riduri Lângă tine, Amparo, tăind colaje, făcând ceai Clădiri care par nişte cai sau tauri costelivi Cavalcada surpriză de creaturi insectoide Animale de nerecunoscut şi oameni fuzionând într-un hibrid Fiinţe supuse constantei poli-metamorfoze Amintirea dromaderilor zboară ca o pasăre O sută de cai îţi cară coşmarul printr-o furtună Noaptea eternă, doar o continuare a visului.

Surr-tropism la Marea Nordului
dedicată lui Paul Delvaux
Pe plajă vântul dărâma statuile albastre Duşurile publice ne fugăresc, de parcă ar vrea să ne ude Girafa în flăcări din paharul de cocktail La braseria Belle Vue, în încăperea cu muzică Au chelneriţe prietenoase şi beri exotice În timp ce pe străzi liniştite bătrânii, îşi plimbă câinii Revolta este reflexul unui om plin de viaţă Au ucis toate plăcerile, din trenuri Din hanuri liniştite şi hoteluri dărăpănate pe ţărm Portret de piane stricate, un beţiv se preface cântând Un nevăzător Delvaux pictează din memorie nuduri transparente Fragilitate a geniului, puterea iubirii cumulative Văd prin piele, schelete şi statui Unele au păr pubian, altele testicule mari, întunecate Aleluia soarele a răsărit iar Pompei străluceşte din nou Pe aleile coloanelor un saltimbanc decapitat Se azvârle în mare, înecându-se lângă pomul cunoaşterii. (Kokjide-Saint-Isbald, Belgia, Iunie 2010)
49

Poesis interna\ional

Poetry

decembrie 2012

Manifesto for the Abolition of Bureaucracy
To be and not to be in failed American democracy Watch the surf going up While the Navy bombs beaches of Puerto Rico Can we survive the environmental conspicuous consumption? Living next to the nuke dump, next to the oil drilling Can you keep any individuality in the age of cloning? Can you be yourself in a genetically brain manipulation society Let’s abolish medieval bureaucracy Abandon the shabby machines of voting e rigged system behind closed doors De-vote Electoral College Delete the elite Dissolve two party systems To be or not to be an American is the question Dissent by any means necessary Against cultural colonialism Art as an instrument of exploitation should be abolished All artists should go on strike Against the prostitution of the art institutions Against art as money laundering machine Against the academies, the prizes, the competitions And the army of dealers, auctioneers and agents Power to the creative! Power to the poets who are resisting greed, hate and intolerance Ride the volcano of revolution into the sea Blessed are the shamans, the stray holy-men of jazz e underground gurus who are proving at the collective subconscious is not a given It has to be created So power to the creators!

The Dawn of Poetry
Poetry is dead & we the poets killed it Poetry is dead like Nietzsche said Mad ones opened Poetry’s gates And the poetry runs out like quicksilver Replaced by self indulgent megalomania Where are the insurrections? e radicals? We are at an end with Romantics, All the antics, all the isms, retro-futuro Petrified feeling are emptied with the speed of light Transparent emotions survive a nanosecond A passion is long enough to provoke a “one liner” A life drama worth of a “sound-bite” Insta message-cell phone-spoken word Short verse without internal energy Digital memory in an embryonic e-mail speak A quickie-slam for attention deficit poets “3 min.& you are out” marathon reading A pompous-funeral with incoherent poetry Unpronounceable sentences in “memento mori” Click here< www.minimalist haiku.com Poetry voided of poetical experience For the Decorticated – “brain-dead” pop-oetry Faux-post-mortem dedication in 30-seconds Prophets Of the Empire of Darkness Poetry is dead! Long Live Poets! 50

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

Manifest pentru abolirea birocrației
A fi și a nu fi în democrația Americană eșuată Privește valul înălțându-se În timp ce forțele navale bombardează plajele din Puerto Rico Putem să supraviețuim consumerismului izbitor al societății Să trăim lângă deșeuri nucleare, lângă sonde petroliere Se mai poate păstra o urmă de individualitate în secolul clonării? Mai poți fi tu însuți într-o societate de manipulare genetică a creierelor Să abolim birocrația medievală Să abandonăm mecanismele necinstite de votare Sistemul măsluit din spatele ușilor închise Să desființăm colegiul electoral Să eliminăm elitele Să dizolvăm sistemul bipartid A fi sau a nu fi American este întrebarea Disident prin toate mijloacele necesare Împotriva colonialismului cultural Arta ca instrument de exploatare trebuie abrogată Toți artiștii ar trebui să iasă la grevă Împotriva prostituării instituțiilor de artă Împotriva artei ca mașină de spălat bani Împotriva academiei, a premiilor, a competițiilor Și a armatei de dealeri, licitanți și agenți Dați putere celor creativi Dați putere poeților care nu cad pradă lăcomiei, urii și intoleranței Să încălecăm vulcanul revoluției până-n ocean Binecuvântați sunt șamanii, sfinții vagabonzi ai jazzului Mulțimea de underground gurus care demonstrează Că subconștientul colectiv nu este un dat Ci trebuie creat Așadar, dați putere creatorului.

Răsăritul poeziei
Poezia e moartă & noi poeții am omorât-o Poezia e moartă așa cum a spus Nietzsche Nebunii au deschis porţile Poeziei Iar poezia se prelinge ca mercurul Transformându-se în megalomanie auto-indulgentă Unde sunt protestele? Unde sunt radicalii? Am ajuns la capăt cu romantismul Cu anticii, cu toate ismele, retro-futuro Sentimente pietrificate sunt golite cu viteza luminii Emoții translucide supraviețuiesc o nanosecundă O pasiune ţine cât o poantă de stand-up O dramă a vieții face cât o scurtă declarație Cuvinte rostite pe telefonul mobil prin mesaje Vers scurt fără energie internă Memorie digitală într-o discuție embrionară pe e-mail Un slam pe fugă pentru poeții cu deficit de atenție Maratoane de poezie de tip „3 minute și gata” O înmormântare pompoasă cu poezie incoerentă Fraze de nepronunțat în memento mori Click aici< www.minimalist.haiku.com Poezie pustiită de experiență poetică Pentru decorticatele marionete în moarte clinică False dedicații post-mortem în 30 de secunde Profeți ai Imperiului Întunericului Poezia e moartă! Trăiască poeții! 51

traducere `n limba rom]n[ de Miruna Iacob

Poesis interna\ional

eSSay

decembrie 2012

On Contemporary ‘Tribal’ and ‘Prehistoric’ Digital Poetries. With a Few Graph Poetics Applications

ertain recent evolutions in poetry bring reading/ interpretation and writing/ process-text generation even closer to each other than before, as exposure to and involvement in limitlessly ramified experiments across countless communication channels (connecting various communities/ poetical works, places, and ages) unveil and invent unexpected intersections and convergences of critical assessment and creative writing, especially in the fluid context of globalized cultures and digitalized arts. Valeriu Gherghel has stated in his recent and already widely praised Skeptical Breviary (Breviarul sceptic ;i alte eseuri despre simplitate, Polirom, 2012< 61 et infra) that one should not conclude from the fact that a literary work is indefinitely interpretable or explainable that it is unexplainable. Which put me in mind of what C.T. Funkhouser quoted from another theorist (William S. Wilson) when laying out the context for an extensive discussion on digital poetry, in his Prehistoric Digital Poetry. An Archeology of Forms, 1959-1995 (Univ. of Alabama Press, 2007, p. 4), namely that when speaking of postmodern poetry in general and, therefore, electronic poetry in particular, undecidability is not an incapacity> it is a condition of mathematical logic. It is the same sophistry that Gherghel unmasks and Funkhouser (via Wilson) manages to neutralize by explicating both the logical fault and the new/ ‘uncanny’ literary paradigm. But in fact, the Romanian thinker and essayist does not care much for any such paradigm, while the American theorist argues that we should be patient and wait for such experiments to emerge from their “prehistoric” beginnings. Linking the two authors and these books in particular (in fact particularly an essay in the Romanian one, “Non Sequitur”) turned out to be more than just a fancy. Gherghel goes deeper into the anatomy of the uninterpretable, as he concedes that the only situation where this is the case is that of an “irrational” text. His examples come immediately from the Dadaist experiments/performances of Hugo Ball (“Gadji Beri Bimba”) and Tristan Tzara (“Toto-vaca”) where he argues not only that interpretation is impossible, but that there cannot be any aesthetic value. Funkhouser, in his turn, although speaking of an apparently completely different topic – digital poetry – also goes back to Dadaism and identifies there “unquestionably a historical model that can be used as a context for many of the computerized 52

C

Chris tanasescu
works” (ibidem 33) and concludes (somehow agreeing with Gherghel or rather anticipating him) that “no masterpieces or ‘works for the ages’ emerged to lodge the genre in the imagination of a larger audience” (6) YET, I would add, since that is the actual sense of the abovementioned term “prehistoric.” Still, neither of the two authors is the first to look into the possible connections between Dadaism and prehistoric (literally or not) cultures and poetries. The fathers of Dadaism themselves, to start with, drew that parallel from the very beginnings of the movement, and moreover, incorporated such ‘primitive’ works into their own poetry and performances. As early as July 14, 1916, the Dadaists presented an evening of African song-events – with Hugo Ball on the drums – as part of their famous soirées at the Cabaret Voltaire in Zurich. More of those pieces were later found in Tristan Tzara’s notebooks and (after being published in French) translated (all of them) into English and published in the journal Alcheringa by Pierre Joris (vol 2, no. 1, 1976< 76-116), along with an editors’ note that assesses that Tzara’s notebooks also show the “excellent grasp and deep knowledge the poet had of the anthropological work of his time.” The collection includes the above mentioned poem “Toto-vaca” (with a rather Anglicized title spelling, “Toto-Vaca”) – in three versions – of which the last has a more substantially different title, “Tato Waka” (one can only shyly venture to speculate over the slight probability of the second word being related to the Sino-Japanese-Thai family of words meaning “poetry” – “wak,” “waka,” and so forth). The first version, quoted by Valeriu Gherghel, as well as by a great deal of authors in various contexts – “Ka tangi te tivi/ kivi/ Ka tangi te moho/ moho/ Ka tangi te tike/ ka tangi te tike/ tike/ he poko anahe/ to tikoko tikoko/ haere i te hara/ tikoko etc.” in the “original Maori” was actually used by Tzara only for his performances, as a sound poem, which means that in performance it was meant to be meaningless or, in Gherghel’s terms, “irrational.” But the other two versions are translations of it (a partial and a full-text one) that make if not a lot, at least significantly more sense than the sound one (which in its turn presumably makes or would make total sense to a Maorispeaking audience). Here is the first stanza, where a mesmerizing tone introduces us into a mythical and ritualistic atmosphere of a chant probably meant to drive away the demons from one’s abode or homeland<

decembrie 2012

eSSay
here’s the second year Kauaea here is the catcher of men Kauaea make room and drag him Kauaea drag where Kauaea Ah the root the root of Tou Heh the wind drag further raging wind drag further the root the root of the Tou

Poesis interna\ional

With the second stanza, the poem conjures more and more deities or demons or spirits, to our Western ear simply names that being left that way in translation and with no footnotes, import a certain literalness (Pound’s urge to treat “the thing” directly and “use no superfluous words” discovered on another front – or, is it truly another front?) to the poem thus plunging deeper and deeper into sound and becoming structurally performative, even as such, on the page or on the monitor screen. And it is no longer meaningless or irrational, but strange and partly, or rather gradually up to essentially foreign. Here are the second and the third stanzas< So push, Rimo Kauaea go on Totara Kauaea go on Pukatea Kauaea give me the Tou Kauaea give me the Maro Kauaea stretch stretch (the hauling rope) kauaea my belly Kauaea kihi, e haha, e pipi, e tata, e apitia HA> together ha me the rope ha me the rope me the spear me the silex-child me the child of the Manuka-oar It is as if the poem (actually, the translation, but as I have written before, a poem is always a translation, and Tzara is a great artist of incomplete/ impure translation/ 53

poetry) dived as deep as it could into strangeness and pure sound, after which it surfaced again from those deep waters with a more familiar, comprehensible appearance. The music and gradation of the process is so obvious that it requires no further commentary, but what I want to develop a bit on here is the relevance of such a performative poem/translation to graph poetics. A graph poem/collection may include as vertices both the “original Maori” poem and its “translation.” Moreover, the structural performativeness of the translation can be used in generating an inflated graph (obtained by replacing vertices for graphs) in which the translation “Tato Waka” may in its turn be represented as a graph with its vertex set consisting of two sets, A, the one of translated words (English ones in Pierre Joris’s translation, or French in Tzara’s own one) and B, the Maori (unknown/ incomprehensible) words. The above mentioned gradual and essential foreignness of the poem is represented by the fact that this graph has paths (sequences of edges) that zigzag between A and B up to a point in which they continue strictly within B. We could also say that the graph evolves as a bipartite one up to a point where the two classes become disjoint, with one of them a connected set and the other one disconnected. And then, as the poem emerges again into English/ French, the situation is reversed. This latter process comes to its climax in the fourth stanza with a powerful image that culminates again with a ritualistic exhortation and, finally, the recurrent Maori name that crosses the poem like a backbone of sounds (and here, therefore, the path unravels in A only, except for its last edge which ends up at the highest-degree vertex in B, “Kauaea”)< I am I am a long procession dead is the thing a long procession goes on gliding goes on gliding to sink you to sink you brandish the axe Kauaea The repetition of “I am” at the beginning of the stanza creates an ambiguity as to the value of the verb (is the first occurrence synonymous to “I exist” and only the second a weak one?) that is mirrored by and interacts so poignantly with the line “a long procession” whose reiteration circumscribing the line “dead is the thing” brings about yet another seminal ambiguity> is that a long procession of the dead or a funeral procession? – or maybe “I am dead” and that is “the thing”? – or, moreover, as the first two lines plainly suggest, “I am a long procession” I contain procession/ graph-like multitudes?, and therefore I manage to kill “the thing”, the nomina odiosa… These brief commentaries prompted by the possible applications of graphs (or math in general) in reading or writing (and therefore translating) poetry actually converge with what Tzara himself wrote after his Negro poetry experience. In his “Note on Negro Poetry,” originally written in 1918 and also included in Alcheringa

Poesis interna\ional

eSSay

decembrie 2012

as part of the foreword to the collection itself, he says< “One creates an organism when the elements are ready for life. Poetry lives first of all for the functions of dance, religion, music and work.” If we read “elements” as the elements of the vertex sets above and the functions he mentions as mathematical functions that map the “text” onto the above enumerated performative registers or ‘values’ (dance, religion, music, and work), than things really fall into place in a quite relevant way. This is not to say that Tzara had in mind such interpretations, just as it is more than unlikely that he (consciously) presaged the fruitful developments of Dadaist poetics which Funkhouser, as quoted above, has rightly identified to be the dominant historical model for most of digital poetry, but to celebrate critically the prophetic potentials of such poetry and poetics. And still there is so much more to it. As we have seen above, it was the Dadaists themselves who drew the first parallel between their school and ‘primitive’/ ‘tribal’/ ‘Negro’ poetries. But the question arises how central such poems/ translations and preoccupations have been to the Dadaist movement, and then, in close relation to that, how important have they been perceived by its criticism? In spite of his radical and visionary stance on the matter, Tzara himself remained rather declaratively dedicated to the idea, writing no more than just a couple of sparse “notes” in his meanwhile famous notebooks or contributing them to publications like Sic in the la late 1910s (the original of the “Note” quoted above in Joris’s translation actually appeared there for the first time as “Note 12 sur l’art nègre” in 1918) or Cahiers d’art in the 1920s, and then only occasionally, decades later in the 1950s on visiting primitive art sites in Mexico or infelicitously linking “Negro art” to the communist future of humanity. As for the criticism of the school, it was not until the 1980s that books like Jean-Claude Blachère’s “Le Modèle nègre, aspects littéraires du mythe primitiviste au xxe siècle chez Apollinaire, Cendrars, Tzara” (Les Nouvelles Éditions Africaines, 1981) started to go deeper into the issue, yet from a perspective that focused not so much on Dadaism but primarily on Nègritude, while in the 2000s the research in the field was still wondering “Primitivisme et surréalisme< une «synthèse» impossible?”, as in Philippe Sabot’s article from Methodos. Savoirs et textes (2003, no. 3, full text at http<//methodos.revues.org/109?&id=109) where the author also addresses Dada poetics and its attempts via l’art nègre to retrieve “dans les profondeurs de la conscience, les sources exaltantes de la fonction poétique.” Moreover, Découverte des arts dits primitifs, suivi de Poèmes nègres only appeared from Hazan in 2006. Still the above quoted editors of Alcheringa were right to say that Tzara was well-informed in terms of latest anthropological approaches of his time – this has been documented indeed, and it definitely accounts for at least part of the Romanian Dadaist’s revolutionary awareness of the crucial importance of Negro art for avant-garde poetry. But it was actually those editors themselves – none others than Denis Tedlock and Jerome Rothenberg – who developed Tzara’s legacy to the fullest in putting together corpuses and anthologies (starting in 1970, but 54

Rothenberg had already published Technicians of the Sacred in 1968 – please compare these years with the schematic chronology in the previous paragraph) that solidly and permanently equated specific instances of ‘primitive’ poetry with representative Western verse, a fusion that Jerome Rothenberg pursued throughout his career both as a poet and an anthologist. Rothenberg’s and his followers’ ethnopoetics brought about an unprecedented opening to poetries anywhere and everywhere and in contexts ranging from ritualistic to magic to shamanistic to avant-garde and postmodern/contemporary poetry (on the page as well as in performance) seeking the multifaceted functions of poetry that Tzara was just simply stating decades before. In an interview originally published in Fact-Simile in 2008 and reproduced on his blog in 2011, the poet states that “what I’m looking for – part discovered and part made up – are multiple forms of poetry, all the different possibilities of poetry, poetry that we make on our own and poetry that has been made in different forms in other times and places. It doesn’t matter to me, the accuracy of what we bring to light, as long as it ADDS to and shows the dimensions of things we hadn’t imagined before.” “Art of the Anthology< An Interview with Jerome Rothenberg by Travis Macdonald (Part Two),” http<//poemsandpoetics.blogspot.com/2011/10/art-ofanthology-interview-with-jerome.html. This adding and showing of new dimensions is very close to the multidimensionality and multimedia character of digital poetry as defined by Funkhouser, and actually so familiar to anybody who has encountered or dealt one way or another with electronic/ digital poetry – and in Romania, Felix Nicolau has already written very competently on that (also in English). In the interview, Rothenberg actually also mentions a previous interview he gave to Funkhouser himself and in which he had relevantly pointed out that “when Poems for the Millennium first came out, I realized that there should be an Anthology of Everything. Maybe the internet will make that possible. Maybe the internet IS that anthology.” And if we go back to the groundbreaking Poems for the Millennium and look up the computer poetry chapter we discover indeed that one of the poetics statements picked by Rothenberg and Joris for the commentary section – the one by Jim Rosenberg – illustrates the same idea in a very commanding way and, at the same time, so consistent with even the terms of the above quoted dicta< “Poetry is not a circumstance of language. Rather, any possible circumstance of language is a possible circumstance of poetry. … The page may be a wall or a computer screen or a street or a floor with words glued together in a pile so that not all of them can be read. … If there can be such a thing as a conscientious avant-garde, then surely its purpose must be to expand the field of possibilities for making art, not to replace the existing set of possibilities with a new one, equally narrow. The house of poetry has room for everyone.” (emph. mine) (Rothenberg & Joris, vol. 2 – From Postwar to the Millennium, U of California Press, 1998, p. 829) Rothenberg’s adding of new dimensions to the craft and Rosenberg’s expansion of the field of possibilities for making art thus apply equally to ‘primitive’/‘tribal,’ and

decembrie 2012

eSSay

Poesis interna\ional

avant-garde, and digital poetry. It is a great opportunity for poets at work nowadays to learn that from such masters and to try and discover new manifold contexts in which things so apparently disjoint could be amalgamated, fused, further coagulated as discrete entities or values rediscovered at certain new levels, and then again filtered through each other and translated into each other, and so on and so forth. And the few examples I am going to look into here are even so much more appealing as they do that not on “a wall or computer screen or a street” but… on a literal page. It is my point here as well as elsewhere that such expanded possibilities of making art may actually convert and enrich conventional media as well. In a recent Romanian collection from Max Blecher Publishers coauthored by two poets – Iulia Militaru and Anca Bucur – and a graphic artist, Florentina Budar, titled dramadoll, one can witness in a book not just a traditional avantgarde style collage of texts and drawings, but something I would call an unplugged multimedia performance, and a jam session in print. On pages 24-25, for instance, there is a drawing of a rat that seems to be pulling a thread from a spool, while a flock of flying animals hover in line over it and seems to be sucked into the whirl of the spool below. The poem printed on the spool (p. 24) is presented as Puck’s lines – since the book is a performance also in the sense that every now and then the poems are introduced as being recited by certain characters and voices, hiding or unmasking and thus questioning the consistency of those of the poets’ themselves – and is indeed the famous spell of… Oberon in A Midsummer Night’s Dream (II, 2), “What thou seest when thou dost wake,/ Do it for thy true-love take,/ Love and languish for his sake</ Be it ounce, or cat, or bear,/ Pard, or boar with bristled hair,/ In thy eye that shall appear/ When thou wakest, it is thy dear</ Wake when some vile thing is near” given in an exquisite Romanian translation. Facing it on page 25 is a response by Anca Bucur to this fragment picked by Iulia Militaru from the play. “… all happiness is covered by scabs/ and no matter how tight I would tailor my clothes/ nobody will hold me in their arms/ (the way only you used to)/ nobody will eradicate/ the loneliness in people/ or the lowing in cattle.” (translation mine) The airy procession of animals and the giant rat seem to be caught in an abstract whirlwind that processes Bucur’s poem into the one picked by Militaru from Shakespeare, while the method underlying this translation is quite the same as in some digital poetry where certain words or categories in a source text (in this case “cattle”/“beast” and “love”) are searched for through other texts and/or multiplied and/or permutated to obtain a ‘new’ one. Only here the process seems cyclic, with both poems being source and outcome in turns, whence the image of the spool (or just as likely of… the programming loop) from which the ‘red thread’ is unraveled by the egoist and yet elusive/multiple aut(h)oR(at). Therefore, a book like dramadoll is not (only) a collection of collaborative writing and graphic art, or of illuminated manuscripts or exquisite corpses, etc – but the pursuit of a communal performance-oriented mission, 55

imbued with a gig collaborative mindset and experience generating a performative vector space. The main dimensions of that space are again tribal – as the book abounds in Romanian and – via “Puck” – English folklore and ‘paganism’/ ‘witchcraft’ – and (post)modern (meta)digital, and therefore combinatorial and improvisational. In such new poetry, ‘tribal’ actually gets to mean, besides the poetry pertaining to traditional societies, also multimedia (the ‘tribe’ now has a multilayered voice that is heard across all or as many channels as possible), and, even closer to MARGENTO, trans-communal (in the sense of fostering or reinforcing communities across the borders and gaps between preexisting communities), trans-national, and trans-local graphs. The dialogic and multi-voiced essay/poetics statement/diary/poem orchestrated by Militaru and concluding dramadoll reaches, celebrates, explicates, and enacts all those acceptances. The occasional conversion of one dimension into another – or in terms of graph poetics, the paths alternating between the two sets for a while and then continuing only within one of them – involve, for instance, the transition from the ‘folkloric’ and children’s-literature witches to the para-Shakespearean Puck to a (post)romantic Satan to the modernist (and further on postcolonial?) “white devil” to a post-Blakean prophetic saboteur to the post-apocalyptic literary theorist, etc, in a tireless search for conversion and translation that keeps the metadigital poem rolling, and rolling... In another recent collection from the same publisher, Teodora Coman’s Cârtița de mansardă (The Mole in the Attic), one can identify another interesting (and sensibly different) instance of once in a while apparrently digitalized poetry that is (most likely) not digital. In sparse edgy poems of schematic interiors that are both scenery and integral part of a sardonically dismantled yet tyrannical physiology, Coman deftly feigns negligence in camouflaging and distorting classic forms like sonnets and sapphics as a means of ingeniously inviting the insidious literary references she needs for her compelling poetics. “… pot provoca pe loc o hemoragie/ îmi tai și mie urechea ca Van Gogh/ dacă trebuie/ până ce simt că mă mătură/ fluxul// pândesc clipa când voi fi pe val/ să mă aduc cu bine înapoi/ ca pe trupu-necatului” “… I can start a hemorrhage right away/ I’ll just cut my ear off like Van Gogh/ if need be/ until I can tell I’m being swept away/ by the tide// I’ll seize the first chance to ride the wave/ and get carried back ashore safely/ like a drowned body” (translation mine). A ‘moderate (and actually well controlled) expressionism’ can be heard here after decades of reams of (especially women poets’) (post)expressionism in Romania, and the poet toys with such deformed Sapphic stanzas throughout the book in order to find the right alternative to that totalitarianism – for as long as the feverish excruciating emotions belong to a postmodern Sappho, it can indeed tear the heart and flesh apart altogether, but it will never become solely of the flesh given that form and dark irony keep it steadily on a short leash. Another formal element she uses in several poems is irregular rhyming in the adonean lines, which is an allusion to Eminescu’s famous Sapphics and thus, to his

Poesis interna\ional

eSSay

decembrie 2012

love poetry as a distant echo of Coman’s own hardly hidden though subtle sentimentality which, along with her (self-)irony, is a(n almost) deadly blow to an expressionism she does not actually expel, but incorporates into a subtly multidimensional discourse< “eu chiar sunt hotărâtă să mă regenerez/ să mă îndrept, să îmi țin cumva parte/ să scap de firele astea de păr/ prea despicate// fundul de lemn e deja pregătit/ și cuțitul// pubisul ierbii a crescut și el, orbește,/ pe jumătate” “I’m really determined to be regenerated/ to mend my ways, to be on my own side somehow/ spot the ends that are too split/ and cut them away// the wooden chopping board is ready/ and so is the knife// the grass pubis has also grown, blindly,/ and only halfway” (translation mine). The tormented will to be regenerated (by love?) may sound redolent of Sappho – and the first stanza is indeed the only ‘quasi-Sapphic’ one in the poem – but the couplet following it is a brisk veer into Plath’s arpeggios fast enough to make room for the concluding one – postexpressionist, Whitmanian?, and actually so uniquely Comanian. The last line rhymes with the Adonic of the first stanza, and has the same measure, the classic Adonic one, pentasyllabic. The stanzaic form is blown up by the ensuing couplets, which in their turn are obviously just another form whose typical symmetry and particular way of echoing and mirroring the intro ultimately sanctions and reinforces its Sapphic anatomy. The climax (denied as it may be, but still a climax) at the end is reached both by building the first quasi-formal stanza and by tearing it down immediately afterwards, since that elusive, apparently powerless voice breaking only “halfway” away from the past, actually iterates a strong integrative process-poetry absorbing both the past and its forms, on the one hand, and the subversion thereof on the other. Such rhetoric of employing (profaning and restoring) forms in order to import cultural reference and thus initiate the verse-process/the poem’s performance in a manner at least apparently nonintentional [and not (just) “impersonal,” as in the modernists’ impersonality] brings such poetry too in the digital area, close to the concept of “litware.” A.L.A.M.O. (L’ Atelier de Littérature Assistée par la Mathématique et les Ordinateurs, which was started back in the early ’80s by Paul Braffort and Jacques Roubaud, and is apparently still active), quite dissatisfied with the ‘classic’ school of OULIPO and its combinatorial and applicational works in the form of unique titles, proceeded to focus on developing the above-mentioned

concept as involving two phases< prescription, “in which restrictions are chosen for three categories of literary materials (roughly, syntactic, semantic, and organizational)>” and referentiality, in which “the author greatly simplifies the work of prescription by using the structures of existing works” (quoted by Funkhouser, 78). Teodora Coman’s apparently self-effacing voice and deceitful nonintentionality – a concept promoted by John Cage in his seminal Music of Changes from 1953 – along with her ‘homemade’ litware qualifies her poetry not as Iulia Militaru’s and the latter’s coauthors – that is, metadigital – but rather as paradigital and paralitware. But to go back to where we started, the above analyzed features do not involve the irrationality that Valeriu Gherghel wrote of when looking down on certain avantgarde (and as shown above, actually performance or even sound) poems. In fact, in his pleading for simplicity and even literalness in interpretation, doesn’t Gherghel actually meet the developments of traditional avantgardes into cyber poetry and the aims of the latter? It may really be worth noting here that the example that Gherghel picks in illustrating his view on (non sequiturs in) interpretation is Kafka’s Castle, which is also the source text for the first digital literary experiment ever, the one conducted by Theo Lutz in 1959. Both Valeriu Gherghel and the advocates of digital poetry acknowledge the lack of any significant aesthetic achievement in that area so far – which, again, C.T. Funkhouser allots to a prehistory of the phenomenon that still has to reach the ‘modern’ creativity and excellence that the above-considered metaand paradigital books have. And both believe in a faithfulness to the materiality of the text/work that in fact (and only apparently paradoxically so), by avoiding subjectivity and dogmatism (and hence doing what Marjorie Perloff has praised in John Cage as “breaking with ego, with habit, with self-indulgence”) opens up to genuine and relevant complexities.

56

rené Char

Vom găsi în Filele lui Hypnos notaţii privitoare la război (arestări, torturi, represalii, execuţii sumare...), sfaturile comandantului pentru oamenii săi, suspiciunile şefului faţă de potenţialii trădători, cuvinte scrise parcă în avîntul acţiunii. Date precise, toponime reale, nume de cod, naraţiune la prezent, sintaxă eliptică – toate acestea ne duc în atmosfera cea mai veridică a luptei, căreia forma lapidară a fragmentului îi imprimă un plus de dramatism. (Marie-Françoise Delecroix)

57

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2012

Filele lui Hypnos
1943-1944
Lui Albert Camus
Hypnos luă anotimpul iernii şi îl îmbrăcă în granit. Acesta se făcu somn şi Hypnos se transformă în foc. Ceea ce a urmat le aparţine oamenilor. Notaţiile acestea nu au nimic de-a face cu amorul propriu, cu nuvela, maxima sau romanul. Un foc de ierburi uscate le-ar putea fi la fel de bine editor. Vederea sîngelui căznit m-a făcut, într-o zi, să pierd firul, reducîndu-le importanţa la neant. Fuseră scrise în tensiune, mînie, frică, emulaţie, dezgust, şiretenie, reculegere furtivă, iluzia viitorului, prietenie, iubire. Adică aşa cum şi-a pus evenimentul amprenta pe ele. Apoi, mai degrabă le-am survolat, decît le-am recitit. Carnetul acesta ar fi putut să nu aparţină nimănui, într-atît sensul vieţii unui om este subiacent peregrinărilor sale – şi greu separabil de un mimetism uneori halucinant. Totu;i, astfel de tendinţe au fost combătute. Notaţiile de aici consemnează rezistenţa unui umanism conştient de obligaţiile lui, discret asupra virtuţilor sale, dorind să păstreze inaccesibilul cîmp liber pentru fantezia sorilor săi şi decis a plăti preţul pentru asta.
1 Pe cît posibil, învaţă să devii eficient pentru scopul care trebuie-atins, dar nu dincolo de el. Dincolo e fum. Unde există fum, există schimbare. 2 Nu-ţi pierde vremea-n rutina rezultatelor. 3 A conduce realul până devine acţiune, ca pe-o floare trecută uşor pe la gura acidă a copilaşilor. Cunoaştere inefabilă a diamantului disperat (viaţa). 4 A fi stoic înseamnă a te-mpietri, cu ochi frumoşi de Narcis. Am luat în calcul întreaga durere pe care, eventual, călăul ar putea-o preleva pe fiecare fărîmă a trupului> apoi, cu inima strînsă, ne-am dus şi-am făcut faţă. 5 Nu aparţinem nimănui, dacă nu sîntem ai acestui punct de aur din lampa necunoscută dinlăuntru, inaccesibilă nouă, care ţine aprinse curajul şi tăcerea. Efortul poetului urmăreşte transformarea vechilor inamici în adversari loiali, orice nouă zi fertilă ţinînd de reuşita acestui proiect, mai ales acolo unde se avîntă, se-mbrăţişează, declină, este decimată gama de pînze în care vîntul continentelor îşi supune inima vîntului abisurilor. Războiul acesta se va prelungi dincolo de armistiţiile platonice. Implantarea conceptelor politice va continua contradictoriu, în convulsiile şi sub acoperirea unei ipocrizii sigure de drepturile sale. Nu surîdeţi. Îndepărtaţi scepticismul şi resemnarea şi pregătiţi-vă sufletul muritor să înfrunte intra muros demonii îngheţaţi, asemănători geniilor microbiene. 8 Fiinţele raţionale pierd, pînă la noţiunea duratei probabile a vieţii lor şi a echilibrului cotidian, cînd instinctul de conservare se afundă în ele, împins de exigenţele instinctului de proprietate. Devin ostile frisoanelor atmosferei şi se supun fără nici o reţinere instanţelor minciunii şi răului. Sub o cădere malefică de grindină se sfarmă condiţia lor mizerabilă.
58

6

7

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

9 Arthur Nebunul, după tatonările începutului, participă acum, din toată natura lui puternică şi hotărîtă, la jocurile hazardului, împreună cu noi. Nesaţul lui după acţiune urmează a fi săturat de misiunea precisă pe care i-am fixat-o. El se supune şi se înfrînează, din teama de a nu fi dojenit. Fără asta, numai Dumnezeu ştie în ce viespar ucigaş l-ar împinge bravura-i. Credinciosule Arthur, precum un soldat din vechile vremi! 10 Întreaga autoritate, ingeniozitatea şi tactica nu înlocuiesc o bucăţică de convingere în slujba adevărului. Voi fi ameliorat, cred, locul acesta comun. 11 Fratele meu l’Élagueur, de la care n-am veşti, se considera, hîtru, de-al casei cu pisicile din Pompei. Cînd aflarăm despre deportarea acestei fiinţe generoase, închisoarea lui nu mai putea să se întredeschidă> lanţurile îi sfidau curajul, Austria îl poprea. 12 Ceea ce m-a adus pe lume şi ceea ce mă va goni nu intervine decît în orele în care sînt prea slab pentru a-i rezista. Bătrîn cînd am venit pe lume. Tînăr necunoscut cînd voi muri. O singură şi aceeaşi Trecătoare. 13 Timpul văzut prin imagine este un timp pierdut din vedere. Fiinţa şi timpul sînt cu totul diferite. Imaginea pîlpîie, eternă, cînd a depăşit fiinţa şi timpul. 14 Mă pot convinge uşor, după două încercări concludente, că hoţul care s-a strecurat fără ştirea noastră printre noi este irecuperabil. Peşte (se laudă cu asta), de o răutate de vermină, moale în faţa inamicului, tăvălindu-se, cînd relatează oroarea, ca un porc în mocirlă< nimic de aşteptat, dacă nu mizeriile cele mai grave, din partea acestui sclav liberat. E susceptibil, în plus, de a introduce printre noi un fluid malefic. Voi pune lucrurile la punct eu însumi. 15 Copiii se plictisesc duminica. Passereau propune o săptămînă de douăzeci şi patru de zile, pentru a tăia duminica în bucăţi. Să se adauge o oră de duminică la fiecare zi, de preferinţă ora de masă, că tot nu mai avem de mîncare nici pîine goală. Dar să nu i se mai vorbească lui de duminică. 16 Prietenia cu îngerul, grija noastră primordială. (Înger, ceea ce, înlăuntrul omului, ţine la distanţă de compromisul religios cuvîntul celei mai înalte tăceri, înţelesul care nu se preţăluieşte. Acordor de plămîni, ce aureşte ciorchinii vitaminizaţi ai imposibilului. Cunoaşte sîngele, ignoră cerescul. Înger< lumînare ce se apleacă la miazănoaptea inimii.) 17 Sînt mulţumit în inima mea de cîte ori mă opresc la Forcalquier sau fac un popas la familia Bardouin, de cîte ori ne strîngem mîinile cu Marius, tipograful, şi Figuière. Steiul ăstor tipi bravi este cetatea prieteniei. Tot ce pune piedici lucidităţii şi amorţeşte încrederea se proscrie aici. Noi ne-am cununat o dată pentru totdeauna în faţa esenţialului. 18 A lăsa pe mai tîrziu partea închipuirii, care, la rîndu-i, este susceptibilă de acţiune. 19 Poetul nu poate zăbovi prea mult în stratosfera Verbului. El trebuie să se înfăşoare în lacrimi noi şi să răzbească mai departe în rangul său. 20 Mă gîndesc la armata asta de dezertori cu pofte dictatoriale, care vor reveni probabil la putere, în ţările ăstea amnezice – vor supravieţui timpului nostru de algebră damnată.
59

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2012

21 Amar viitor, amar viitor, bal printre tufele de trandafiri. PRUDENŢILOR< Ninge peste maquis, iar noi sîntem hăituiţi fără-ncetare. Voi, cărora nu vă plînge casa, cărora avariţia vă striveşte iubirea, în perindarea zilelor calde, focul vostru nu este decît un infirmier. Prea tîrziu. Cancerul vostru a vorbit. Ţinutul natal nu mai are puteri. 23 Prezent crenelat... 24 Franţa are nişte reacţii de epavă deranjată din siestă. Mă tem ca nu cumva carenierii şi dulgherii care se fîţîie prin zona aliaţilor să nu ajungă noi piraţi! Miez de zi separat de zi. Miez de noapte suprimat de oameni. Miez de noapte în dangăt putred de-nmormîntare, pe care una, două, trei, patru ore nu izbutesc să-l amuţească. Timpul nu mai este urmat de orologiile ale căror ace se devoră astăzi pe cadranul omului. Timpul înseamnă mizerie, iar omul va deveni sperma mizeriei. 27 Cîinii turbaţi sînt frumoşi, afirmă Léon. Îl cred. 28 Există un soi de om aflat mereu în avans faţă de excrementele sale. Acest timp, cu felul lui foarte special de alăptare, accelerează prosperitatea canaliilor, care sar în joacă barajele construite altădată de societate contra lor. Oare aceeaşi mecanică prin care sînt stimulate le va sparge spărgîndu-se, cînd proviziile ei hidoase vor fi epuizate? (Şi este cel mai puţin posibil că vei scăpa marelui rău.) Archiduc îmi destăinuie că şi-a descoperit adevărul intim cînd a intrat în Rezistenţă. Pînă atunci era un actor al vieţii sale, frondeur şi suspicios. Lipsa de sinceritate îl otrăvea. O tristeţe sterilă îl acoperea puţin cîte puţin. Astăzi el iubeşte, debordează de energie, umblă gol, provoacă. Îl preţuiesc în mod deosebit pe acest alchimist. 31 Scriu pe fugă. Nu pot în ruptul capului să lipsesc multă vreme. A mă desfăşura ar duce la obsesie. Închinarea păstorilor nu-i mai este utilă planetei. 32 Un om fără defecte este un munte fără crevase. Nu mă interesează. (Regulă de fîntînar şi de neliniştit.) Măcălendre, prietene, ce soseai cînd parcul era pustiu, toamna asta cîntecul tău surpă amintiri pe care căpcăunii ar vrea nespus de mult să le priceapă. 34 Ia-ţi şi nu-ţi lua în căsătorie casa. 35 Veţi fi o parte din savoarea fructului. 33 30 29 26 25 22

60

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

36 Timp în care cerul vlăguit intră-n pămînt, în care omul agonizează înconjurat de dispreţ. / între două grimase de dispreţ Revoluţie şi contrarevoluţie se deghizează pentru a se-nfrunta din nou. Răgaz de scurtă durată! Luptei de acvile îi urmează o luptă de caracatiţe. Geniul omului, care crede a fi descoperit adevărurile formale, transformă adevărurile care ucid în adevăruri care te autorizează să ucizi. Paradă a marilor inspiraţi de-a-ndoaselea, pe fruntea universului învelit în armuri, abia respirînd! În timp ce nevrozele colective se vădesc în ochiul miturilor şi simbolurilor, omul psihic supune viaţa la cazne, fără să pară că asta i-ar pricinui cea mai măruntă remuşcare. Floarea trasată, floarea hidoasă îşi schimbă petalele negre în carnea nebună a soarelui. Unde eşti tu, izvor? Unde eşti tu, remediu? Economie, ai început, în sfîrşit, să te schimbi? Ei se lasă influenţaţi de întreaga lor masă de prejudecăţi sau îmbătaţi de ardoarea falselor lor principii. A-i aduna la un loc, a-i exorciza, a-i alina, a-i revigora, a-i mlădia, a-i convinge apoi că, de la un anumit punct, importanţa ideilor pe care le-au primit este extrem de relativă şi că, pînă la urmă, „afacerea” este o afacere de viaţă şi de moarte şi nu de nuanţe, de care ne prevalăm în sînul unei civilizaţii al cărei naufragiu riscă să nu lase vreo urmă pe oceanul sorţii – asta mă străduiesc să fac a se încuviinţa în jurul meu. 39 Sîntem sfîrtecaţi între lăcomia de a cunoaşte şi disperarea de a fi cunoscut. Ghimpele nu renunţă la înţepătura lui usturătoare, nici noi la speranţa noastră. 40 Disciplină, cum sîngerezi! 41 Dacă uneori n-ar avea etanşeitatea plictiselii, inima s-ar opri să bată. 42 Între cele două împuşcături ce-i deciseră destinul, avu timp să i se adreseze unei muşte< „Madame”. Gură care decizi dacă aceasta era nuntă sau doliu, otravă sau băutură curată, frumuseţe sau maladie, ce au devenit amărăciunea şi aurora ei, dulceaţa? Cap hidos care exasperă şi se alterează! 44 Prieteni, zăpada aşteaptă zăpada pentru o lucrare simplă şi pură, unde sfîrşesc aerul şi pămîntul. (...) 43 38 37

traducere `n limba rom]n[ de O. Nimigean

61

Sabina Com;a

Sabina Comşa (n. 1990, Braşov) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov. În prezent, urmează masterul de Inovare culturală al aceleiaşi facultăţi. Face parte din grupul Lumina de Avarie, textele ei sunt publicate în revistele România literară, Corpul T, Tiuk!, în antologia Lumina de Avarie (2012) și în antologia Taberei de la Săvârşin, al\ii (2012).

Zaţ
Mamaie răceşte la plămâni, mama-i aduce ventuze. Nişte găoace de sticlă albăstrii date cu spirt, pe care le arde şi-apoi le lipeşte de spinarea cambrată a mamaiei. I le dă jos – cerculeţe roşii – un buletin de loto. Demult de tot, mamaia trăia pe o moşie, unde roţile de caşcaval şi butoaiele trebuiau rostogolite, aranjate precum bilele ce poartă cifre norocoase. Totul până-ntr-o seară. Mamaie a luat copii, a lăsat în urmă grămezi de mileuri şi aşternuturi albe, apretate ca nişte dosare, uşile deschise ca-n noaptea nunţii şi pivniţa încuiată. Noroc că mamaie a luat la ea un pistol. Noroc că l-a aruncat în latrina viitoarei cooperative. Era ultima ei şanşă. L-a privit scufundându-se, l-a privit ca un aviator prin hublou, era ultima lumină a oraşului. Totul a durat cam cât îi ia lu mamaie să ghicească în cafea. Astăzi amprenta trebuie lăsată pe fundul ceştii în zaţul gros. Să vă explic – poa’ să-ţi pice drum, poa’ să-ţi pice un număr, poa’ să-ţi vină cineva. Poate ai să observi că ai pielea mâinii mai zbârcită şi că între pereţii de porţelean apar şi chipurile rudelor tale, nişte zebre de zaţ, nişte pioni-animale, ce vor dispărea treptat înaint]nd pe domeniile unui Monopoly uriaş. Iar tu, mamaie, vei rămâne cea care va lălăi în urechile şi în aparatele lor auditive, un vânt tropical, sunetul unei r]şniţe, gâlgâitul unui filtru ce anunţă începutul unei alte dimineţi.

Doi
Tataie şi mamaie au decis într-o noapte să facă sex în parcul din spatele blocului. Au trimis invitaţii la nepoţii din-afară> comandate special, portocalii cu marginile franjurate, cu simbolul vechii republici ce instiga la dezvoltare multilaterală şi o poză veche făcută odată de nea Nae securistu’ la prima lor întâlnire. În primele ore, tataie cu un centimetru şi alte scule de inginer agronom s-a învârtit să măsoare locul, umiditatea şi chiar soiul pământului din parc. În tot acest timp, mamaie a împărţit vecinelor care au ieşit pe balcon steguleţe de încurajare şi cartonaşe cu note. Tataie a considerat necesar să demonteze un leagăn şi câteva balansoare, ceea ce a durat o vreme, cam trei zile. Dar nicio problemă, mamaie avea provizii pentru tot blocul, masa de protocol includea pâine făcută în casă, murături şi lapte de la ţară. Administratorul blocului s-a ocupat personal de sonorizare, a scos magnetofonul şi l-a conectat la boxe, a pus Beatles şi Maria Ciobanu. În groapa săpată de tataie s-a aşternut o pilotă cu inimioare şi îngeraşi şi în spatele ei s-a proiectat de la parter, pe plopi, un filmuleţ cu mamaie la cratiţă, cu tataie pe tractor, cu mamaie alăptând, cu tataie mulgând vaca, cu mamaie şi tataie la cursul de sârba, cu mamaie şi tataie în piaţă la ruşi. La ora 11 fix, sub uralele vecinilor, care aruncau cu orez şi confeti, cei doi au apărut goi, ţinându-se de acelaşi baston> au zâmbit, niciunul nu-şi purta proteza. S-au aşezat în groapă, s-au încolăcit de căteva ori şi au murit aşa. Şi toţi au ridicat cartonaşele cu nota 10.

62

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

Semnat tataie
Tataie îşi confirmă prezenţa acum două ore. Hai să rămânem în Farmville, mamaie. Vom face cu schimbul, setările vor fi din ce în ce mai complicate. Terenurile dintr-un capăt în altul le vom explora la rezoluţie maximă. În ciorapii mei elastici pentru tromboflebită, în faţa ecranului, nu voi mai clipi niciodată. Mi-a îngheţat mâna pe maus, mamaie. De câteva zile, veghez migraţia turmelor în fullscreen, domeniile se extind, din winamp merge un cântec cu foşnet de frunze şi rock. Vino, mamaie, la melodia noastră, oile se vor opri ca înconjurate de un câine. Tu, mamaie, te vei antrena în Dead Mens Hand. Vei schimba puşca de vânătoare pe pistol, ei nu ne vor mai lua nicio cotă. Închide ochii, mamaie, în combină voi trece, va semnaliza routerul. Voi treiera peisajele-n pixeli, voi avea traiectoriile zig-zagate ale OZN-ului din bancurile cu extratereştri şi ardeleni. Numai rotaţii stânga şi rotaţii dreapta, în scaunul meu ergonomic, înrudindu-mă cu musca prinsă într-un geam dublu, cu aripile încleiate pe banda galbenă atârnată de microfon. Hai să rămânem în Farmville, mamaie. Animalele vor naşte fără sânge, în public. Veterinarul îşi va pili unghiile încadrat de mesaje de upgrade şi antivirus, reflecţia mea în apa izvorului fărâmiţată de ele. Hai în Farmville, mamaie. Aici, pe paznic l-ar chema Păcuraru, în urma lui ar creşte cireşii şi lebedele cu trei rânduri de aripi. În Farmville Future. Ne luăm fiecare Paradisul Hawaiian, în hologramă, în armonie merii de aur şi panourile solare, în Farmville zonă imortală a cirezilor şi copacilor. În Farmville, eu, tataie, cel mai mare cooperatist al platformei. Eu, tataie, le voi lăsa nepoţilor c]teva parole pe tava dinaintea tăierii moţului. Hai să rămânem în Farmviile, mamaie.

Decebal
Astăzi l-am dus pe Decebal să-mi cunoască familia. Mama a întins imediat masa. Tata nu a stat prea mult pe gânduri, i-a zis să-i dea nişte pronosticuri. I-a pus un pahar din vişinata din care îmi dădea şi mie ca să-mi amorţească dinţii când trebuiau scoşi. Pe urmă, mama a adus tortul. Avea acelaşi model cu lustra şi covorul. Să ne cunoaştem mai bine, a zis mama, a umplut masa cu bombonierele flori şi ţestoase, în care a strâns dinţii noştri de lapte. I-am arătat şi lui Decebal, cum ne-a crescut mamaie, ce bine am învăţat noi periajul pe placa ei dentară. Apoi, Decebal a făcut cunoştinţă cu mamaie. Ne-am uitat la radiografiile ei de la plămâni puse cap la cap, un film alb negru cu doi nori mari care-şi tot pierd din densitate. Nici Busu de la meteo n-a văzut aşa ceva! Când voi fi sub pământ, după câţiva ani, cerul acesta va fi complet senin, a zis mamaie şi a adăugat câteva aspecte importante pentru creşterea copiilor< Dacă bărbatul a fost c-o bolocancă acasă, nu bălăcăreşti> îi iei mărgelele de pe jos şi le pui la copiii ştirbi ca înlocuitor, până le cresc dinţii definitivi. Dacă vezi urme de ruj pe tocul uşii, le laşi acolo, să măsoare creşterea copiilor. Dacă găseşti ştrampi sub pat şi nailonul e de calitate superioară – legi via cu ei. Mai târziu, toţi or să plece, te miri pe unde. Nu uita să-ţi pui pe varice lipitori şi te vei simţi mai bine. Uite, acum, de când cu tataie, nu fac decât să joc table cu pastilele lui de Aspacardin şi Captopril.

Sufrageria
Din sufragerie te poţi proteja de călătoriile de peste linia ferată. Între două SH-uri e agenţia loto< păcănele abandonate, afişul Sunt la birouri şi el abandonat. Pozele câştigătorilor ţinând în mâini cecuri uşoare, bilete de troleibuz lăsate de izbelişte, de la un capăt la altul – beteală de Crăciun. Pe seiful bandajat, Câine rău îşi bălăngăne capul. Ochii îmi cad pe vânzătoare. După gratii mă simt de parcă sunt în vizită la o puşcăriaşă. Mă ofer să xeroxez pagina cu pariuri. E singura modalitate prin care pot să ajung la tata. Ea ştie asta. Poate ştie că tata te bate pe umăr dis de dimineaţă, să-i deschizi şi lui calculatorul< teletextul nu merge, iar teletextul e mai uşor de manevrat. Toate momentele importante din viaţa lui tata se pot traduce pe o singură scară< 1x2. 1x2, cum se coase un sac în armat[. 1x2, cum se elimină chipurile sfinţilor din biserici. 1x2, cum le-ai alege nume copiilor. 1x2, cum ar vedea tata faţa mea – o ilustraţie manga. Părăsesc incinta. Trec printre şine. Simt pietrele sub talpă, printre crampoane. Merg mai departe cu privirea ridicată, în caz că mai sunt şi alte animale tăiate de tren.

63

Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2012

Autistul în căma;ă de for\ă
andrei C. :erban

maginaţi-vă un cadru cu o persoană care-şi scufundă capul într-o chiuvetă umplută cu apă! În secunda următoare, planul se schimbă< nu ne mai aflăm lângă trupul arcuit care se ţine cu îndârjire de marginile chiuvetei, ci plonjăm chiar pe fundul bazinului. Acum putem privi drept în ochi faţa schimonosită din a cărei gură se revarsă bule umplute cu sunet. Şi totuşi, sub apă, suntem incapabili să percepem aceste strigăte. Trebuie, aşadar, să ne înălţăm undeva deasupra mulţimii pentru a primi în voie mesajul sugrumat. În totalitatea lui, Asperger (cea mai recentă apariţie editorială semnată Rita Chirian) este, de fapt, un strigăt mut, înecat, dar suficient de puternic cât să golească dintr-un foc conţinutul plămânilor. Formula poetică abordată de autoarea sibiană capătă în acest volum noi valenţe< dacă în Sevraj şi Poker face, Rita Chirian adoptă un alter-ego hiperincisiv, agresiv, care muşcă (la propriu?) din oameni, în Asperger instanţa poetică îşi ia doza de anestezic. Acest lucru, în schimb, nu scade câtuşi de puţin maliţia noii întrupări poetice, din contră, atitudinea sa ne duce cu gândul la calmul distant şi rece care (aparent) înconjoară profilul unui psihopat. Nu întâmplător, volumul se deschide cu un soi de monolog al acestui geniu nebun care pare să privească din obscuritatea turnului său furnicarul lipsit de apărare< „(...) braţe albe în jurul gâtului/ // un strigăt care iese // /fumul dintr-o ţeavă de eşapament/ sufletul // cât de mare e minciuna / câţi oameni poţi să culci la pământ // cu un singur cuvânt”. În aceeași manieră,
64

I

izolarea pare să devină o necesitate, cu atât mai mult cu cât cuvintele încep să fie secătuite treptat de consistenţă. Dar, într-un univers mut, chiar şi atingerile capătă contururi agresive< „ochii nu văd // am pierdut atâta timp // ne lovim unul de celălalt / ca ouăle într-un cuib părăsit // o fabrică de fum legile karmice / peste cuvinte atingerea // obrazul zgâriat e numai partea tristă a istoriei”. Experimentul lingvistic iniţiat de Rita Chirian reconstruieşte aproape în întregime această arhitectură a ruinei (trupeşti şi sufleteşti, deopotrivă) cu care ne-am obi;nuit în volumele precedente. În Asperger nu ne mai confruntăm cu o relaţie în care sunt angrenate mereu aceleaşi instanţe (acei eu şi tu damnaţi) într-un infern al carnalităţii. Universul concentraționar descris în prezentul volum depăşeşte sfera intimităţii> bolgiile cresc concentric asemenea unor unde pe suprafaţa apei, înlătură barierele coconului în care cei doi proscriși se zbăteau, înghiţind întreaga omenire. Suveranul (autoimpus) al acestui teritoriu pre/postapocaliptic este singurul care devine conştient de gena sa justiţiară şi, astfel, îşi conferă libertatea de a recrea coordonatele firescului< „normalitatea se întâmplă atunci când / // când îţi înveţi corpul să facă mişcări ordonate / când mucoasele sunt uscate şi nu au niciun miros / când dormi şi nu te trezeşti şi nu ai visat / când nu mai dai niciun răspuns / când te obişnuieşti”. Tot astfel< „normalitatea e atunci când nu-ţi recunoşti chipul // /cel mai nefamiliar dintre toate”, „normalitatea e când urmezi corul şi / gura ta are forma unui ou de

decembrie 2012

CroniC{

Poesis interna\ional

găină” sau „normalitatea e atunci când durerea trece / un tren silenţios. / când iese la suprafaţă, / durerea”. Intenţia sarcastică este lesne de recunoscut în spatele discursului poetic. De fapt, într-un infern normal, sarcasmul pare să fie singura atitudine (credibilă) evazionistă. Nu mai suntem capabili să ne mai strigăm în gura mare durerea> nici măcar nu ne-am câştigat acest drept. Suntem victimile incapacităţii de a decodifica tăcerea care uşor-uşor ne acoperă ca o piatră funerară< „nu există< empatie / durerea e un exponat / un obiect fără nume pe care / îl trecem de la unul la celălalt // ne arde buricele degetelor // ne supraveghem mimica / e esenţială< concordanţa”. Singurul lux pe care ni-l mai putem permite pare să fie visul (regăsit, nu la voia întâmplării, mai mereu în ultimele versuri), dar şi acesta reprezintă, până la urmă, o încercare nereuşită de fentare a normalităţii< „cu toată umilinţa, ca un copil// visez lacuri / de mercur / pe o planetă roşie”, „am visat un băieţel blond / căruia îi era teamă de păsări” sau „visele mele sunt populate cu prezenţe vii// absurde”. Dar, cine ştie?, poate că tot acest scrâşnet din dinţi va fi într-o bună zi auzit de cineva care ne va scuti de nevoia de a purta cămăşile de forţă. Până atunci, însă, ne vom complăcea într-o „pace ruşinoasă”. Şi vom vedea cum, pe măsură ce ne apropiem de bolgia finală, paginile Ritei Chirian aduc tot mai mult cu o radiografie a lumii de dincolo de ferestrele camerelor noastre. Iar noi, în calitate de cititori / spectatori, nu putem decât să primim cu faţa plecată această realitate a cărei vină o purtăm încă de dinainte de a ne fi născut. Îngerul mut a ieşit în stradă, purtând resemnat masca lui Hannibal Lecter. El este Asperger. Ascultaţi-l! Rita Chirian, Asperger, Ed. Cartea Românească, 2012

Blestemul memoriei
Dan-liviu Boeriu
e spune cu o oarecare mândrie că 2012 a fost, pentru literatura română, anul poeziei. Nu ştiu cât adevăr este în această evaluare optimistă, însă trebuie să fiu de acord cu faptul că am avut, în anul care tocmai se încheie, câteva volume remarcabile, ale unor autori care fie au debutat strălucit (Marius Chivu, Anatol Grosu), fie au revenit cu o carte surprinzătoare (Vlad Moldovan). Dmitri Miticov, cu al său Dmitri< uite viaţa (Casa de Editur[ Max Blecher, 2012) face parte din categoria autorilor care confirmă, timid, aşteptările congenerilor săi. Poet cu structură melancolică şi exersând un lirism tonic, Miticov ne oferă, prin intermediul acestui din urmă volum, un mic manual de întrebuinţare a nostalgiilor. Nu toate poemele volumului abordează tema (amintirea şi reprezentările ei mature) în aceeaşi manieră. De cele mai multe ori, limbajul folosit de autor formează un mod de receptare a subtextului prin recurgerea la inovaţia cinematografică. Imaginile propuse (care, în cele din urmă, vor forma împreună un superb tablou al senzaţiilor) se derulează în faţa noastră în slow-motion,
65

S

Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2012

captându-ne atenţia prin focusarea obiectivului asupra câte unui detaliu imagologic. Acesta alunecă, prin insistenţa cu care ne este dezvăluit, în metaforic pur, transgresând realitatea care l-a creat şi recreînd-o într-un univers cu alte înţelesuri< „De trei zile un obiect greu / stă pe masa noastră din sufragerie. / Lumina se mişcă prin casă, obiectul / e nemişcat. // De trei zile ne învârtim în / jurul lui cu ochii fierbinţi şi când ne / lovim unii de alţii / tresărim. // ... În copilărie îmi încălzeam trupul / de trupul lui, azi e un obiect greu / pe masa din sufragerie / de care nu te poţi apropia / decât în linişte” (p.16). E interesant de observat cum în poezia lui Miticov nu pretextul scenografic provoacă emoţia, ci exclusiv modalitatea poetului de a transpune, delicat şi empatic, fotogramele în cuvânt. Întâlnim aici o iscusinţă poetică remarcabilă, insidioasă şi tăcută, care se croieşte de-a lungul volumului într-un soi de tapiserie lexicală formată din crâmpeie decupate şi reaşezate dibaci într-un tot unitar. Chiar de la începutul volumului, poetul încearcă o obişnuire a cititorului cu metodele algoritmice de manevrare a amintirii şi îl familiarizează cu stilul afectiv de receptivitate necesar pentru a pricepe rostul versului< „Analizaţi formele memoriei. / Enumeraţi aceste forme şi prezentaţi criteriile de clasificare. / Exemplificaţi caracterul selectiv al memoriei. / Stabiliţi valoarea de adevăr a enunţului< / o informaţie dobândită pe un ton afectiv este reactualizată / mai bine pe acelaşi fond afectiv. / Comentaţi relaţia dinamică dintre memorie şi uitare” (p.9). Ba chiar aduce şi „dovezi” ştiinţifice, astfel încât demersul lui poetic să capete o consistenţă tehnică şi să scape, astfel, de eventuale reproşuri. Acest stil de raportare la propriul proiect liric e o dovadă de curaj auctorial, iar lui Miticov îi reuşeşte de minune acest joc al manipulării discursive< „a) O echipă de cercetători de la universitatea Oxford a reuşit implantarea unei amintiri false în creierul unei muşte. Experienţa traumatizantă a fost implantată prin manipularea directă a activităţii unor neuroni din creierul muştei. Studiul a fost publicat în numărul din 16 octombrie al revistei Cell. ...” etc (p.13). Corespondenţa peste timp dintre momentul banal al producerii declicului şi cel, ulterior, al naşterii amintirii care să-l fructifice pare, la Dmitri Miticov, esenţa însăşi a poeziei pe care o scrie. Rememorarea gesturilor paterne, pierdute acum definitiv din viaţa „reală”, înnobilează prin disponibilitatea depozitarului de imagini de a le filtra prin „sita” emoţională a maturităţii filiale< „A fost nerăbdarea< ţin minte, i-am spus să mă lase / să deschid uşa mică de tablă / ... A fost o lovitură cu reverul şi o minge de tenis udă / a lăsat un semn pe peretele blocului, peste linia trasată cu creta. / A fost o secvenţă după douăzeci de ani când o minge de tenis / are puterea să treacă prin timp şi să întrerupă activităţile zilnice. / A fost momentul când un om micuţ şi unul mare au trecut uşor / prin uşa deschisă care dă pe terasa blocului şi n-au lăsat nici o urmă” (p.18). Contemplarea propriei dureri la moartea tatălui face din naratorul implicat în povestea tragică un extraordinar observator al mecanismelor prin care suferinţa se dezvăluie, hâdă şi
66

nepăsătoare, celor care mai au puterea să o privească detaşat. Nu forţa de a estompa revolta firească este aceea care îl face pe poet să caute atent semnele din jurul său, ci mai degrabă resemnarea în faţa unui mister de nepătruns, după care apare dorinţa bruscă de a elimina „intrusul” din „colţurile cele mai întunecate”< „În ultima dimineaţă, înainte de a duce mortul la groapă, / i-am spus mamei că de trei zile un arici îmi creşte / în inimă, se foieşte, se agită şi pufăie. / Se răsuceşte şi creşte întruna. / ... Mama mi-a spus să stau liniştit, că nu e nimic, mi se pare. / Dar eu l-am văzut în acea dimineaţă, mai limpede / ca oricând, cum se desface în iarbă. Cum / fuge şi îşi înfige gheruţele / în pământ. ... / Şi eu în urma lui, neîncetat, cu lanterna, / îndoit de mijloc să cercetez colţurile / cele mai întunecate. Hotărât / să-l omor” (p.22). Coabitarea cu această nedreptate a pierderii celui apropiat naşte în poet o predispoziţie pentru ştergerea identităţilor, care ajung, tot prin intermediul rememorării, să se suprapună până la confuzie. Dizolvarea eului într-o formă virtuală a imaginii tatălui se produce pe un tărâm al singurătăţii, unde această diluare voluntară are rolul de a rechema în palpabil o himeră< „De afară, cum trec cu aproape o sută la oră / lipindu-mă la curbe de asfaltul neted şi ud / ai putea să spui că-s un bărbat la treizeci / într-o maşină neagră. ... / Memoria decupează o imagine dreptunghiulară / din care ochii tatălui privesc bancheta din spate. / ... Mâna se duce singură pe schimbătorul de viteze. / ... Sunt ultimul semn pe care l-a făcut tata cu mâna / prin aer, înainte să fie urcat în ambulanţă” (p.25). Legăturile fisurate în urma dispariţiei tatălui se refac cu greutate sporită> golul lăsat de trecerea „dincolo” este resimţit de cei rămaşi aici ca un halou rece, iar orice tentativă de a compensa pierderea printr-un surplus al dialogului salvator devine stânjenitoare< „Nici la mama, când merg în vizită, nu e cu mult diferit. / Mă uit la ea cu privirea aceea pe care o ştie prea bine, / şi până să apuc să spun ceva, mi-o ia înainte speriată / şi mă întreabă dacă vreau să mănânc. / Când se întoarce spre aragaz îi spun încet< mamă, / dar se preface că n-a auzit nimic, deşi / din spate o văd cum tremură toată”. (p.33). Nu fac niciun secret din faptul că Dmitri< uite viaţa mi se pare una dintre cele mai bune cărţi ale lui 2012. Autorului nu-i lipseşte din recuzită niciunul dintre elementele care să facă posibilă întâlnirea cu poezia. Impresionantă la acest volum este mai ales combinaţia temerară dintre limbajul structurat, epic, fluent, consistent şi o anume candoare tristă a mesajului liric. Dincolo de asta, e de remarcat şi neconvenţionalul arheologiei poetice. Poetul nu selectează imaginile după un criteriu al maximizării efectului, ci construieşte, arhitectural, un edificiu sentimental, folosind cele mai neprevăzute metode (chiar şi tehnicism, didacticism, retorică simplă ş.a.). Emoţia creşte odată cu dezvelirea fiecărui centimetru de poveste, ca-ntr-un puzzle imens şi uluitor. Tot acest eşafodaj creează premisele unei scenografii a regretului, a melancoliei şi a memoriei. Iar dacă în postura de regizor îl întâlnim pe însuşi Miticov, putem fi siguri că suntem în prezenţa Poeziei. Da, cu majusculă.

Patru poe\i polonezi `n rom]ne;te
(grupaj realizat cu sprijinul Institutului Polonez din Bucure;ti)

Dariusz Sośnicki
Arată-mi ce-ai pierdut, iar eu am să-ţi spun cine eşti
The art of losing isn’t hard to master. Elizabeth Bishop, One Art

Secolul de aur
În anul 1996 Wisława Szymborska primea la Academia Regală din Stockholm Premiul Nobel pentru literatură, iar noi, în Polonia, ne simţeam tot mai mult cetăţeni ai unui stat al bunăstării poetice. Trecuseră doar şaisprezece ani de la precedentul Premiu Nobel acordat unui poet polonez, laureatul acestuia, Czesław Miłosz, se stabilise cu puţin timp înainte la Cracovia, după decenii trăite în emigraţie> era încă în viaţă şi scria Zbigniew Herbert, iar Tadeusz Różewicz revenea la o mare formă poetică, după anii ‘80, care nu fuseseră prea buni pentru el. Cu o lumină tot mai clară, inclusiv deasupra Stockholmului, după cum şopteau iniţiaţii, strălucea steaua unui poet mai tânăr cu o generaţie, Adam Zagajewski. Ca şi cum acestea n-ar fi fost de-ajuns, cu câţiva ani înainte debutase în Polonia un grup de autori talentaţi, care nu intenţionau să trăiască din gloria marilor lor înaintaşi. Dimpotrivă, au supus moştenirea acestora unei reviziuiri temeinice, căutând o nouă formulă de poezie pentru ei înşişi. După decenii de servicii cetăţeneşti mai mult sau mai puţin ardente, împăcarea cu Veşnicia şi disputa cu Istoria, poezia trebuia, după părerea lor, să ajungă în sfârşit la liman, care însă se schimbase foarte mult între timp> trebuia să vorbească limba străzii, cu care Czesław Miłosz şi Zbigniew Herbert nu mai avuseseră deja de multă vreme contact, şi pe care Adam Zagajewski nu a reuşit sau nu a vrut niciodată să o vorbească. Era o adevărată rebeliune, la o scară ce poate fi exprimată în numere< revista portdrapel a generaţiei, „brulion”, se vindea la începutul anilor ‘90 în peste zece mii de exemplare, deşi marea majoritate a autorilor săi, în frunte cu Marcin Świetlicki, nu-şi publicaseră încă primul volum de versuri.
67

Dar lucrurile nu se terminau cu „brulion” şi cu marea privatizare a poeziei. În acelaşi timp au debutat mai rafinaţii şi mai maturii, literar vorbind, Andrzej Sosnowski şi Eugeniusz Tkaczyszyn-Dycki, iar poeţi mai vârstnici cu câţiva ani, precum Bohdan Zadura şi Piotr Sommer, îşi ocupau în cele din urmă locul cuvenit lor pe scena literară. Influenţa altor tradiţii, până atunci necunoscute sau neapreciate, cu precădere avangardiste, a îmbogăţit limba polonă poetică şi a extins formula versurilor, reflexia asupra limbii şi asupra aspectului retoric al poeziei au devenit temele ei importante. Erau citiţi şi traduşi poeţii şcolii newyorkeze, şi mai frecvent John Ashbery decât Frank O’Hara, inspiraţia era luată din concepţiile scriitorilor francezi din cercul OULIPO, Miron Białoszewski, întotdeauna înconjurat în Polonia cu respect, îşi pierdea rangul de arhipoet, erau redescoperiţi Tymoteusz Karpowicz şi Witold Wirpsza. Prin urmare, atunci când, în 2001, audiam în America un curs al remarcabilei traducătoare a poeziei polone, Clare Cavanagh care, în duet cu Stanisław Barańczak, încă înainte de primirea Premiului Nobel, slăvea numele W. Szymborska printre cititorii de limbă engleză, am ştiut că imaginea literaturii polone pe care ea o propunea aparţine deja trecutului. Cavanagh vorbea despre capacitatea impunătoare a poeziei polone contemporane de „a crea din materia pierderii”, despre „saturarea mohorâtei realităţi postelice cu «o căldură teleologică»” (expresia `i aparţine lui Mandelstam) şi despre formele lirice „care înlocuiesc formele casnice şi aşezările omeneşti, distruse cu totul de una dintre ororile războiului.” Era oarecum trist să te desparţi cu această imagine, privind cât de uşor învinge ea distanţa uriaşă dintre Polonia şi America şi cât de rapid îşi croieşte drum spre inimile şi mintea studenţilor americani de la literatură, cu toate acestea trecutul nu se mai întoarce, trăiam cu toţii deja într-o altă lume.

Poesis interna\ional

eSeu

decembrie 2012

Un singur lucru nu s-a schimbat – sentimentul pierderii a continuat să fie unul dintre impulsurile fundamentale care-i împing pe poeţi să creeze şi una dintre marile teme ale poeziei. Deşi, despre definiţia pierderii fiecare poet ar trebui să fie întrebat separat. Nu s-a schimbat până astăzi şi sigur nu se va schimba curând. Cei patru tineri autori prezentaţi în acest număr al revistei „Poesis International” au cu siguranţă multe de spus pe această temă.

Marta Podgórnik – regina disco
„În astfel de zile se bea ceai lipton se citesc volumele lui bohdan zadura (...) în staţia de autobuz se elimină muci printr-o singură nară direct în coşul de gunoi, sau se inversează numerele autobuzelor care orişicum pleacă spre aceeaşi unică destinaţie.” („zile fertile” din volumul Încercări de negociere, 1996) Era într-adevăr uşor să debutezi în Polonia în a doua jumătate a anilor ‘90 ai secolului trecut. Mai ales atunci când aveai şaptesprezece ani şi un intens sentiment al neconformării cu realitatea. Poezii care, cu puţin timp înainte, nu ar fi avut dreptul de a ieşi din paginile unui jurnal pentru prieteni, iar în cel mai bun caz şi-ar fi găsit drum spre una dintre foile literare, îşi găseau acum loc în paginile presei literare şi pe birourile redactorilor editurilor. Cu toate acestea, Încercări de negociere / Próby negocjacji reprezintă un bun debut, Podgórnik are un talent autentic de a aranja cuvintele, iar gesturile ei de revoltă sunt mai curajoase decât gesturile altora din generaţia ei şi apar în mod credibil. În această poezie există expresivitate şi determinare> dacă în ea sunt depăşite nişte graniţe, aceasta nu se întâmplă pentru ca după o clipă să aibă loc o retragere. Odată pierdute, iluziile rămân pierdute pentru totdeauna, iar despre nevinovăţie nici nu este cazul să amintim, ea nu a avut acces niciodată în această poezie. Podgórnik, la şaptesprezece ani, este aşadar o poetă matură, chiar dacă pe rafturile ei cu cărţi nu se vor găsi mai mult decât câteva „şlagăre” ale poeziei polone din ultimii cinsprezece ani şi câteva poziţii din canonul tânărului răzvrătit, în frunte cu Rafał Wojaczek. Din încrederea în canonul poetic nou stabilit decurge, în primele poezii ale Martei Podgórnik, credinţa în realitatea vieţii literare, ca şi – ce groaznic – în aspectul ei sociabil. Festivaluri, interviuri, avânturi şi căderi ale colegilor de condei discutate în cadrul nesfârşitelor întâlniri în cercurile poeţilor reprezintă o temă importantă a poeziei sale. Surprinzător de importantă chiar> de parcă autoarea, intrând în rolul unei celebrităţi poetice, ar vrea să găsească o ieşire din banalul cotidian. Nu este exclus să fie pur şi simplu doar
68

o naivitate> ce contează că am numit-o pe debutanta Podgórnik o poetă matură, nimic nu e simplu în viaţă. Nu este exclus nici ca o asemenea atitudine să fie consecinţa unei profunde angajări în poezie, a unei angajări pe care autoarea volumului Încercări de negociere şi-o putea permite. Este însă posibil ca tocmai aici să înceapă pista care conduce la un misterium fascinant şi cu nenumărate consecinţe. După cel de-al doilea volum publicat, Paradiso (2000), care, în mare vorbind, a consolidat impresia unei mari familiarităţi a eroului liric cu lumea cotidiană, au urmat volumele Lunga lună mai/ Długi maj (2004) şi Doi la unu/ Dwa do jeden (2006). Iar situaţia s-a complicat, lirica a început să piardă din caracterul ei direct. În volumul Lunga lună mai, în câteva versuri aflate în vecinătate imediată, tot mai frecvent scrise acum la persoana a treia, eroul liric face un bilanţ al propriei vieţi, apare motivul despărţirii de trecut şi, în cele din urmă motivul morţii, înţeleasă ca o transformare. „Am cerut o viză şi aştept un final favorabil. / între timp am scăpat de toţi cunoscuţii” (poezia „întâlniri şi interviuri”)> „trebuie să mori şi să străbaţi un labirint subacvatic” („fond”)> „s-a înecat. acum filmează sequel-ul vieţii, // subacvatic” („contract”). Atunci intră în scenă şi misterioasa formaţie The Śmierć. Limba versurilor suferă şi ea o modificare treptată, dar radicală, fapt evident mai ales în volumul Lunga lună mai. Stilul simplu, econom, potrivit realismului frust şi autobiografismului este înlocuit de o nebunie retorică, pastişa şi parafraza absorb treptat următoarele suprafeţe ale lumii creionate în cărţile precedente. Eroul a murit, prin urmare, după lumea lui nimic nu mai există. A murit, pentru a renaşte sub o nouă înfăţişare. O asemenea transformare a eroului constituie un motiv foarte cunoscut în poezia polonă. Gustavus obiit – hic hatus est Conradus, „Gustaw a murit – s-a născut Konrad” scria pe zidul celulei sale eroul dramei romantice Străbunii a lui Adam Mickiewicz, a cărei cunoaştere este obligatorie pentru orice elev de şcoală generală din Polonia. Acelaşi Konrad, autor al celui mai spectaculos discurs din piesă, cunoscut drept Marea improvizaţie, se pare că l-a inspirat pe Lautréamont pe când scria Cânturile lui Maldoror. Gustaw era un poet romantic, un amant, Konrad este un patriot, gata să-şi dea viaţa din dragoste pentru patria aflată în robie. Un asemenea tip de voltă în poezia Martei Podgórnik nu intră bineînţeles în discuţie, dar aici nu costumul este cel mai important, ci dorinţa însăşi de a-şi reorganiza viaţa. În plus, transformarea eroului Martei Podgórnik nu are loc prin forţa unei singure decizii, anunţată lumii, ea devine evidentă abia atunci când sunt citite la rând toate cărţile autoarei. Apariţia ciclului Gwiazdor rocka i królowa disco / Starul rock şi regina disco în ultima parte a poeziilor sale alese din 2008 poate fi considerat momentul naşterii. Iar cartea ei cea mai recentă, excelent primită în Polonia, Rezydencja surykatek / Reşedinţa suricatelor (2011) – drept descrierea unei noi existenţe.

decembrie 2012

eSeu

Poesis interna\ional

În această nouă viaţă, rareori vom da peste rămăşiţe ale vechii lumi, reale. Aceasta s-a risipit în timpul turneului neterminat al formaţiei The Śmierć Moartea. A fost mistuită de versuri frumoase, disperate, versiuni ulterioare ale legendei urbane, ai cărei eroi sunt invariabil ei – regina disco şi starul rock, iubitul ei iluzoriu. Ar trebui oare să deplângem această lume? Cu cât mai puţin din lume, cu atât mai multe poezii minunate, pare-se că spune acum Marta Podgórnik> stihia limbii nu mai întâlneşte o rezistenţă mai mare a lucrurilor şi oamenilor şi deocamdată ea rezultă din rolul său de creatoare de poezie fără reproş. Şi încă ceva< cu cât spunem mai puţin pe nume durerii datorate unei pierderi, cu atât mai tulburătoare este fiecare menţionare a ei, fiecare eufemism şi fiecare reţinere plină de înţelesuri.

de semne secrete, cuvintele se aşază în formule alchimice, subordonându-şi aproape total forma versurilor. Ea este într-adevăr servilă în faţa unei forţe superioare. I se supune, dar veghează. Magia conferă autoritate asupra lumii, cu toate acestea este o autoritate efemeră, şi poate fi şi problematică. Nu este prin urmare deloc de mirare că în acest decor păgân apar misionarii cu vestea lor bună, care se numeşte Regula. Apar repede, pentru că sunt deja în acelaşi prim volum de debut. Iată un fragment din poezia Misja/ Misiunea< „(…) arbuşti care se cer numiti, poteci nebotezate, limbaj de mahala sălbatic, lipsă de bani, neamuri străine, haos architectural. Toate se cer luate-n stăpânire, cer un nume, se cer conştientizate gesturi, instituite reguli şi rânduială. (…)” În acest context, titlul unui volum apărut cu aproape un deceniu mai târziu, Kolonie/ Colonii (2006), pe care critica literară poloneză l-a receptat ca un elogiu adus imaginaţiei, exotismului şi bogăţiilor lumii, este în mod ameninţător ambiguu. De altfel, nu numai titlul> volumul cuprinde şaptezeci şi şapte de sonete sclipitoare – de şaptezeci şi şapte de ori câte paisprezece versuri –, regula acţionează aici de fapt cu mult curaj. Peste câţiva ani avea să apară volumul Księga obrotów/ Cartea rotirilor (2010), care avea să conţină optzeci şi opt de poezii a câte opt versuri, denumite de către poet „optimi”. Asta nu mai e magia numerelor, e matematică. Deocamdată însă, ambele forţe se luptă una cu cealaltă, disputându-şi sufletul poetului, acesta totuşi nu reuşeşte încă să-şi redobândească conştiinţa curată. Mărturie a ezitărilor sale sunt, printre altele întrebările care revin mereu, privind natura talentului poetic şi a costurilor legate de acesta. „Dacă este un dar, aş vrea să-l înapoiez” scrie el în poezia Hipotyk pierwszy/ Primul hipotic din volumul Świat i Antyświat/ Lumea şi Antilumea (2003), „Dacă este din iubire, ne va fi iertat” ezită el în poezia Hipotyk drugi / Al doilea hipotic din acelaşi volum. Prezenţa refrenului în lirica ulterioară a lui Różycki poate fi considerată o altă expresie a triumfului regulii asupra imaginaţiei. Anunţată deja în volumul Lumea şi Antilumea, în următoarele două cărţi va fi deja o regulă de construcţie clară. „Când am început să scriu, încă nu ştiam” repetă ca o mantră eroul din Colonii şi cataloghează pustiirile pe care poezia vorace le-a produs în lumea lui. Căci talentul se dovedeşte în definitiv un dar ambiguu< ceea ce va fi chemat să existe în poezie, trebuie să fie suprimat din realitate. Sau, altfel spus< ceea ce, graţie numelui, câştigă durabilitate şi un contur expresiv, închis într-o formulă verbală pierde din ambiguitate, variabilitate, prin urmare din viaţă. Cu toate acestea, nu există întoarcere< a scrie este un destin, un nărav care, în conformitate cu logica sa, pentru
69

Tomasz Różycki – un ins care a cumpărat lumea
Lui Tomasz Różycki i se urează adesea în ultimul timp întoarcerea la vechea formă. Greu de crezut că acestea ar fi nişte urări absolut sincere, s-ar părea mai curând că Różycki pur şi simplu trezeşte invidie. Nu e de mirare, căci, în pofida faptului că este destul de tânăr, e un poet inclus în canonul polonez (în 2007, poezia sa, Dwanaście stacji / Douăsprezece staţii, a constituit o temă a examenului de bacalaureat la limba polonă) şi tot mai cunoscut în străinătate (are volume publicate în Statele Unite, Germania, Franţa, Italia şi Slovacia), însă hărnicia sa, cultura literară şi valoarea creaţiei sale sunt indiscutabile. Atunci, despre ce este vorba când se aminteşte de vechea formă? Ei bine, argumentul nu este sofisticat – Różycki chipurile s-a desprins de realitate, versurile lui ne vorbesc tot mai puţin despre lumea în care trăim. Cum se întâmplă de regulă în împrejurări asemănătoare, situaţia este mai complicată. Różycki nu a fost niciodată interesat de o legătură mimetic înţeleasă cu realitatea, iar limbajul poeziei sale nu a „curtat” limba pe care o auzim pe stradă. Aici tensiunile se aşază altfel< în centrul acestei poezii s-a aflat de la început un „eu” puternic, un subiect şi erou liric croit după modelul modernist, conştient de rolul său de creator de mituri, acţionând şi supunându-şi acţiunea gândirii. Peripeţiile acestui erou sunt singura temă esenţială în poezia lui Różycki. Poetul din Opole a crezut dintodeauna în poezie, se poate spune chiar că numai în poezie, deşi a înţeles-o în moduri diferite, altfel spus< a fost bântuit de ea sub forme diferite. Dacă în primele sale versuri ea este adesea identificată cu o magie, un ritual întunecat, frecvent păgân, în volumele ulterioare se face auzită retorica, incantaţiile alchimice cedează încet locul regulilor artei. Cele mai interesante poezii din volumul de debut Vaterland (1997) sunt secvenţe ale unor imagini aflate la hotarul dintre vis şi trezie> imaginaţia guvernează aici indivizibil, pentru ea nu există graniţe, lumea este plină

Poesis interna\ional

eSeu

decembrie 2012

fiecare următoare clipă de satisfacţie cere tot mai multă viaţă, seamănă în ea o tot mai mare pustiire. Reversul acestei fraze în volumul Cartea rotirilor este fraza „un ins, care a cumpărat lumea”. Pe cât de excesiv de serios sună primul refren, pe atât în al doilea sună distinct ironia, care este un leac cunoscut contra sentimentului pierderii şi amărăciunii maturităţii. A treia persoană, în care apare aşa-zisul cumpărător al lumii, sporeşte şi mai mult sentimentul distanţei. Poate a şi cumpărat-o, dar ce fel de lume e asta? Ţinând cont de decorul american al acestor versuri, putem risca un concept – aceasta este Lumea Nouă, regatul hiperrealist al artei şi retoricii, în care febra creatoare cedează în cele din urmă sub presiunea unui spectaculos american dream. Aş dori să fiu bine înţeles, în cuvintele mele nu există răutate. Povestea care iese la lumină din poeziile lui Różycki este tulburătoare şi credibilă, iar versurile însele emană permanent o energie extraordinară.

Tadeusz Dąbrowski – un contrarevoluţionar
Cât de puţin sigure sunt cuceririle revoluţiilor poetice. Şi cât de plictisitor ar fi în ele fără nişte contrarevoluţionari talentaţi. Literatura polonă ştie ceva despre asta, doar aşa-numita şcoală poloneză de poezie, căreia Clare Cavanagh i-a dedicat discursul său, a fost înfiinţată printr-un gest contrarevoluţionar. Nu numai pentru că patentul revoluţiei părea să-l deţină prin părţile noastre în sec. XX Uniunea Sovietică. Aspiraţia spre poetica clasicistă în anii ‘40, întoarcerea de la cuceririle avangardei şi încrederea în ordinea creştină a lumii (chiar dacă viziunea acestei ordini a trebuit să treacă anterior prin purgatoriul marxist) l-au condus în final pe Czesław Miłosz spre Premiul Nobel, însă anterior au dat un început concepţiei poeziei, care nu a renunţat niciodată la perspectiva individuală şi experienţa istorică în numele unui experiment impersonal. În măsuri diferite l-au valorificat şi Zbigniew Herbert (cel mai mult) şi Wisława Szymborska, şi Tadeusz Różewicz (cel mai puţin), dar creaţia lui Adam Zagajewski, care este acum cel mai bine cunoscut în lume poet polonez în viaţă, ar fi pur şi simplu greu de imaginat fără această lecţie. Tadeusz Dąbrowski a debutat cu poezii din multe puncte de vedere tipice pentru epoca lui, dar a fost de la început apreciat şi de către cei care priveau cu neîncredere spre cotitura anilor ‘90. Desigur, era un cititor atent al clasicilor „brulion”-ului, al lui Marcin Świetlicki sau Jacek Podsiadło, datorează destul de mult mai ales primului dintre ei, dobândind chiar pentru un anumit timp eticheta de continuator creator al acestuia. Cu toate acestea, retorica revoltată sau chiar anarhică a colegilor mai vârstnici nu a pătruns `n versurile sale. Cultura de masă şi-a făcut şi ea cu greu loc în poezia sa, în schimb cu o uşurinţă firească i-a fost lui Dąbrowski, de exemplu, să scrie despre familie. Ritualuri domestice, inclusiv mersul la biserică, ca temă a unor poezii lipsite
70

de orice urmă de revoltă? Pe atunci aceasta era un semn de nonconformism considerabil. Pentru Dąbrowski, a scrie asemenea poezii era ceva de-a dreptul firesc, iar marea cultură literară şi aplecarea spre concept au făcut ca problemele sale cotidiene să nu fie niciodată unidimensionale. În scurt timp a devenit cunoscut şi ca un curajos recenzent şi polemist, destul de intransingent faţă de colegi de generaţie mai puţin talentaţi şi adepţi ai modei literare. A arborat o etichetă de ideolog, deşi, sincer vorbind, ca să semneze majoritatea judecăţilor sale literare, i-ar fi fost suficient să-şi păstreze o judecată sănătoasă şi distanţa faţă de ierarhiile din cercurile respective. Majoritatea nu înseamnă toate. În plus, Dąbrowski nu a făcut grea sarcina adversarilor săi literari – s-a declarat conservator şi catolic şi, chiar dacă acest lucru nu trebuie să însemne neapărat ideologizare, având însă mereu la îndemână colecţia lui de principii de viaţă şi artistice, poate fi mai uşor citat şi evaluat. Nici obiceiul vorace de a scrie, şi nici – cu atât mai puţin – nebunia retorică şi lingvistică nu sunt în stare să-i ia lumea cuiva care crede în realitatea ei. Mai ales atunci când această credinţă se sprijină pe un codex. Unei asemenea persoane îi este însă mult mai greu săşi risipească propriile îndoieli, cea mai seducătoare ficţiune nu ascunde adevărul, conştiinţa de creştin detectează în această ficţiune o slabă consolare. Inocenţa pierdută este una dintre temele cele mai importante la Dąbrowski. Interesant însă că poeziile sale rareori iau aspectul elegiilor> nostalgia după ceea ce s-a pierdut ar fi o recunoaştere univocă a pierderii, iar aşa ceva nu poate intra în discuţie, dat fiind temperamentul lui Dąbrowski. Înainte de a începe să tânjească după ceva, el vrea să se asigure că pierderea este certă. Această relaţie ofensivă cu propria conştiinţă face ca poeziile lui Dąbrowski să sune extraordinar de propaspăt. Dotat cu inteligenţă, strălucire şi iscusinţă, având la îndemână cele mai diferite concepte poetice, este, pentru propria sa conştiinţă, permanent generatoare a sentimentului de vinovăţie, un rival cu adevărat demn. Poate că Dąbrowski, ca unicul poet tânăr luat astăzi în serios, ar fi înclinat să-şi pună versurile în slujba unor chestiuni altele decât cele poetice. Şi acesta este un gest contrarevoluţionar. La ce îi serveşte poezia? Să-i reamintească mereu cum să fie un bun creştin, şi să constate cât de mult s-a îndepărtat de acest ideal. Acest fapt îl apropie de marii predecesori. Nu e de mirare aşadar faptul că volumul său de versuri publicat în traducere în limba engleză este însoţit de recomandarea lui Adam Zagajewski. „Tadeusz Dąbrowski is writing his self-portrait of the artist as a young man. Love, faith and doubt fill its pages. The first chapters of this work in progress are promising, we’ll be looking forward to the sequel...” Greu să nu fim de acord.

decembrie 2012

eSeu

Poesis interna\ional

Justyna Bargielska – doamna vieţii şi a morţii
„Am făcut loc pentru moarte în viaţa mea, am ridicat plapuma, cămaşa, am deschis colivia coastelor. N-aş fi avut loc pentru nici unul dintre voi dacă nu i-aş fi făcut loc morţii.” („Traducere”/ „Przekład” din volumul Dwa fiaty, 2009) Acest citat apare frecvent în comentariile pe marginea scrierilor Justynei Bargielska. Nici nu e de mirare, fragmentul este într-adevăr deosebit, iar moartea este fără îndoială una dintre temele importante ale acestei poezii. Moartea în general, tratată ca experienţă universală, dar şi moartea concretă, despre care autoarea povestea în culegerea de miniaturi în proză cu titlul Obsoletki/ Copii morţi la naştere (2010) – graviditas obsoleta este o formulă medicală latinească, care înseamnă sarcină moartă. Totuşi, citind cartea şi urmărind declaraţiile autoarei comentând volumul în paginile revistelor de weekend şi aşa-zisei prese feministe, se dobândesc cunoştinţe care, la lectura poeziilor sunt atât ajutătoare, cât şi problematice> desigur, ele ne permit să nu ne rătăcim în labirintul imaginaţiei autoarei, pe de altă parte însă insistă ca această poezie să fie citită ca lirică confesivă şi funerară. O asemenea lectură ar fi cu toate acestea o simplificare. Nu doar din cauză că cea mai sonoră carte dintre cele patru volume de poezie publicate până acum de Bargielska se intitulează Dwa fiaty / Două fiaturi – şi nu este vorba despre două automobile având populara marcă italienească, ci despre latinescul fiat!, traducerea acelui amen! din ebraică, prin urmare „Să se facă!” sau, pur şi simplu „Da!”. Primul este pronunţat la Bargielska faţă de moarte, al doilea – faţă de viaţă, care îşi continuă cursul, indiferent de împrejurări. Din nou putem citi aceasta în perspectivă biografică şi admira eroismul autoarei care, în ciuda traumei, refuză să se închidă în doliu. Pentru cititorul de poezie însă va fi mai interesantă o interpretare mai apropiată de versurile însele. Cu atât mai mult cu cât silueta vieţii apare şi în declaraţiile autoarei referitoare la literatură. „Deoarece nu sunt pentru a opune rezistenţă vieţii, ci adepta a ceva mai mult – a vieţii, nu mă bazez pe interpretări dătătoare de speranţă, ci pe fapte. La fapte poţi participa personal” – spune autoarea. Ce să însemne acest lucru? Să presupunem că nu este vorba numai despre concluzii imediate trase din poezie de către criticii literari, şi să încercăm să aplicăm această opoziţie chiar la poezie. Atunci, în spatele faptelor vom avea o sintaxă şi o culoare de excepţie a cuvântului, sensuri care se leagă şi împrăştie, ecouri şi aluzii abia perceptibile, prin urmare o voce a poeziei autonomă şi nesupusă parafrazei. În ceea ce priveşte interpretările însă, fiecare declaraţie destul de coerentă, discursivă, cum ar fi cea din poezia „Traducere”, citată în
71

introducere. Pe de o parte, ambiguitate şi imprevizibilitate, pe de altă parte – forme şi toposuri cunoscute, un exces de retorică, care acţionează întotdeauna după propriile sale reguli. Ne aminteşte puţin de dilemele pe care le-am găsit în poeziile lui Różycki, dar numai puţin, deosebirile sunt mai importante< de la început, Różycki „a văzut şi a descris”, la Bargielska imaginea se naşte sub ochii noştri> chiar dacă mama ei este imaginaţia, moaşa ei este în mod cert sintaxa. Rămânerea la prima parte este în cazul acestei poezii o chestiune de decenţă. Melodia poeziilor Justynei Bargielska nu curge uşor în ureche, versurile nu se aşează în strofe regulate, fraza este întotdeauna neprelucrată şi stranie şi adesea montată aspru, pe baza colajului, cu frazele învecinate, care sunt ciudate în felul lor propriu. Imaginile însă, de obicei neliniştitoare şi sugestive, sunt aici legate unele cu altele prin forţa unei imaginaţii eliberate, suprarealiste. Graţie acestui fapt, poeziile scurte ale autoarei trăiesc cu adevărat – şi fără îndoială de aceea este atât de greu să fie descrise. Este greu, cu atât mai mult cu cât poeta nu doar îşi declară aversiunea faţă de interpretări, dar chiar le îngreunează în mod premeditat. Atunci când o poezie începe să se aşeze într-o poveste coerentă, de cele mai multe ori schimbă pur şi simplu tema, deşi i se întâmplă şi ca în doar câteva cuvinte să conducă povestea la absurd prin tautologie şi paradoxuri. Iată un exemplu clasic al unei asemenea strategii din poezia cu un titlu frumos< Femeia anunţă albinele despre moartea stăpânului casei şi pune o panglică neagră pe stup< „Uşile se închid după chelner, dar se închid după tine / ca orice uşi care se închid” (Bach for my baby, 2012). Da, uşile s-au închis, de la fapt la interpretare trecere nu există. Trebuie să ne răsucim, să ne dăm înapoi şi să ne aşezăm din nou pe partea poeziei. Să nu povestim despre ea, ci să luăm parte noi înşine la ea, aşa cum ne recomandă autoarea. Chiar merită.

Un secol de argint?
Secolul al XX-lea a fost cu siguranţă secolul de aur al poeziei polone. La această bogăţie, ambiguă – pentru că se bazează pe pierdere, au contribuit Destinul şi Istoria, care niciodată nu se vor mai împleti în acelaşi mod. În plus, nu există, probabil, o asemenea istoriozofie în care unui secol de aur să-i urmeze un altul, tot de aur. Ne aşteaptă prin urmare un secol de argint. În afară de cazul în care vom trece cu nepăsare pragul Regatului Celest şi toată joaca de-a poezia se va încheia de pe-o zi pe alta. Ar fi păcat, după cât se pare, avem mereu multe de pierdut.

Traducere din limba polonă de Luiza Săvescu

marta Podgórnik

Marta Podgórnik (n. 1979, Sosnowiec) – poetă, redactor, critic literar. A debutat la vârsta de 17 ani, prima ei carte, Próby negocjacji/ Încercări de negociere (1996) a primit premiul apreciatului concurs de poezie „Jacek Bierezin”. Începând cu al doilea ei volum, Paradiso (2002), numele său se leagă de editura Biuro Literackie din Wrocław, în care a şi lucrat o perioadă. Celelalte cărţi publicate sunt< Długi maj/ Lunga lună mai (2004), Opium i Lament / Opium şi Tânguire (2005, reeditarea primelor sale două cărţi), Dwa do Jeden / Doi la unu (2006), Pięć opakowań, 1993-2008 / Cinci ambalaje1993-2008 (2008, versuri alese), Rezydencja surykatek / Reşedinţa suricatelor (2011) şi Nic o mnie nie wiesz / Nu ştii nimic despre mine (2012, selecţie). Este co-redactor al antologiei Połów. Debiuty poetyckie 2011/ Pescuit. Debuturi poetice 2011 (2012). Pentru volumul Reşedinţa suricatelor a fost distinsă cu prestigiosul Premiu Literar Gdynia (2012). Versurile sale au fost traduse în numeroase limbi. Trăieşte la Gliwice.

72

decembrie 2012

Poezie zile fertile

Poesis interna\ional

płodne dni
W takie dni już tylko herbata liptona nad tomikami bohdana zadury, albo poprawianie dykcji przed brązowym lustrem. na przystanku smarkanie wprost do kosza z przytrzymaniem jednej dziurki, i po czesku odwracanie numerów autobusów i tak jadących w jedno i to samo miejsce. już tylko umywanie rąk od wszystkich ważnych i nieważnych, od przegranych naszych bitew, od zaraz. mimowolne przełykanie umykającego spod podeszw kurzu, latarniane puszczanie oczek w rajstopach kabaretkach. nazywają to szerokim układem odniesienia, jeśli to coś mówi komukolwiek. w takie dni już tylko do skupu butelek, po więcej pustki, po więcej.

În astfel de zile se bea ceai lipton se citesc volumele lui bohdan zadura, sau se corectează dicţia în faţa oglinzii maro. în staţia de autobuz se elimină muci printr-o singură nară direct în coşul de gunoi, sau se inversează numerele autobuzelor care orişicum pleacă spre aceeaşi unică destinaţie. sau doar se stă deoparte de cele importante sau mai puţin importante, de luptele noastre pierdute, de prezent. involuntară înghiţire a prafului de pe tălpi, scăpare grosolană a ochiurilor de ciorapi tip plasă. sunt numite cadre largi de referinţă, în cazul în care aşa ceva sună cunoscut cuiva. în astfel de zile se merge doar la colectorul de sticle goale, pentru o pustietate şi mai mare, şi mai mare.

mały nostradamus
od czytania kiepskich wierszy zaczęłam pisać kiepskie wiersze, to prawda. co gorsza, na skutek recenzowania słabych i bardzo słabych wierszy stępiły mi się narzędzia poznawcze. w pół roku sypiania w kółko z tym samym facetem zostałam z tyłu jeśli chodzi o rozwój swych intymnych technik co gorsza zaczęłam roić jakieś białe domki. wypadłam z obiegu, omijałam rauty, a teraz, kurwa, nie mam o czym pisać. a młodość już nie taka i już inne damy zapewniają sobie szybki skok na łamy co gorsza beztalencia. więc będę czytać w kresach i dykcjach ich wiersze złe i pretensjonalne i będę dla studium lub kartek recenzować ich chujowe książki i to za marne pieniążki czas nie znosi próżni.

micul nostradamus
de la citit de versuri proaste am ajuns la scris de versuri proaste, e adevărat. mai rău, de la recenzare de versuri slabe sau foarte slabe, mi s-au tocit simţurile de recunoaştere. după jumătate de an de dormit cu acelaşi tip, am rămas în urmă la capitolul tehnici intime. mai rău, am început să-mi imaginez nişte căsuţe albe. am ieşit din circulaţie, am refuzat invitaţii, iar acum, mama mă-sii, nu am despre ce să scriu. şi tinereţea trece, şi alte dame îşi asigură salturi rapide pe primele pagini agrav]nd lipsa de talent. tot ce-mi rămîne de făcut e să citesc în reviste de doi bani versuri proaste şi pretenţioase, şi să recenzez pentru alte reviste de doi bani cărţi idioate pentru cîteva monede. timpul are oroare de vid.

73

Poesis interna\ional

Poezie debut pe internet

decembrie 2012

debiut w internecie
pilot mig-a zwycięża gdy samotnie leci w pisarstwie nie ma miejsca dla męża i dzieci niepokalane było najświętsze poczęcie małżeństwo dla pisarstwa jest to żył podcięcie miłość niespełniona pisze świetnie wiersze i jest o wiele trwalsza niż miłość w małżeństwie niedojebany pisarz ma większą inwencję częste pożycie twórczą zabija potencję pisarz musi przeżywać przygody by płodzić na te przygody trudno mężowi się zgodzić pisarz musi opisać obszernie co czuje jest to trudne gdy kaszkę dla dziecka gotuje pisarz pije gdy pisze takie jego prawo picie gdy ma się dzieci jest naganną sprawą treść nie może być w wierszu pod formą ukryta trudno pisać gdy wie się że mąż to przeczyta że pisarz z pisarzami przestaje najchętniej na ogół mu przeszkadza w udanym małżeństwie pisarz nie ma pieniędzy na własne wygody co dopiero wesela chrzciny czy rozwody pisarz pisze bo więcej nic już nie potrafi „niespełniony rodzinnie” nieźle brzmi w biografii gdy pisarz się w małżeństwie szczęśliwy okaże łatwo może zapomnieć to, że jest pisarzem na ogół gdy w małżeństwo wstępują poeci kończą karierę pisząc książeczki dla dzieci spłodzenie dziecka dla pisarza jest twórczą podnietą pod warunkiem że pisarz ten nie jest kobietą pisarz lubi wstępować w nowe sytuacje niekoniecznie zaś jeździć z dziećmi na wakacje pisarz jest zawodowo wyzuty z szczerości a to mu nie pomaga w zdobyciu miłości więc na swój los się godzi poważnieje z wiekiem i zostaje samotnym, spełnionym człowiekiem

pilotul mig-ului învinge-n luptă atunci cînd singur zboară scrisul nu lasă loc nici pentru soţ nici pentru partea familială din neprihănire s-a născut sufletul cel mai sf]nt căsătoria pentru scriitor e-al inspiraţiei mormînt versuri minunate aşterne pe h]rtie o iubire neîmplinită şi mult mai mult durează decît o dragoste împărtăşită abstinenţa unui scriitor e transformată-n creativitate pe c]nd prea desele împerecheri duc doar la inspiraţii decimate un scriitor mai calcă strîmb pe drumul către inspiraţie astfel de lucruri de la partener cu greu primesc o acceptaţie un scriitor simte nevoia de a aşterne ceea ce zilnic îndură dar asta uşor atunci c]nd griş cu lapte fierbi pentru progenitură dreptul scriitorului la bautură e înrădăcinat deşi a bea c]nd ai copii e cam de condamnat conţinutul nu se poate ascunde printre r]nduri deşi faptul că partenerul te citeşte te pune pe g]nduri scriitorul l]ngă scriitori se simte cel mai bine dar asta nu ajută unei casătorii depline scriitorul n-are bani pentru ale sale crezuri nu mai vorbim de nunţi divorţuri sau botezuri scriitorul scrie deoarece la alte lucruri nu se ştie „neîmplinit pe planul familial” dă bine la biografie c]nd scriitorul are parte de-o căsnicie fericită uita cu uşurinţă de inspiraţia dezlănţuită în general poeţii aşezaţi la casa lor încheie cariere scriind cărţi copiilor procrearea aduce scriitorului inspiraţie din plin cu condiţia ca scriitorul să nu fie de genul feminin scriitorului îi place să se afle în situaţii nemaiîntîlnite însă vacanţe pline de copii nu-s pentru scriitor ispite scriitorul din cauza profesiei suferă de lipsă de sinceritate iar asta nu-l ajută în căutarea iubirii mult visate aşa că-şi acceptă destinul odată cu trecerea timpului de neoprit şi devine un om pe c]t de singuratic pe at]t de-mplinit.

74

decembrie 2012

Poezie Przyczynek do Hagiobiografii
Przemianom przyglądał się biernie> na zapleczu księgarni, gdzie dorabiał w ferie, leżały w paczkach związane kordonkiem. Sąsiadka, którą wymęczyło odtwarzanie oper z taśm, wyjechała na refundowane wczasy z odchudzaniem bez uprzedzenia,
zostawiając odkręcony kurek. Przemiany zmokły na amen, księgarza zmógł ischias. Wiatr wiał z uporem. Aż pewnego dnia, u wrót smugi cienia, przeleżawszy na wznak dostatecznie długo, zamknął się na strychu i przez dwa tygodnie czytał swoje publikacje i maszynopisy. Do jadalni zszedł inny człowiek, który zażądał basowej gitary i stu tysięcy piw. Ugaszono pożar strychu. Ojciec oddał garaż i furgonetkę. Mama zaprenumerowała valium. Nienormalna (bo po kulturoznawstwie) ciotka we łzach wręczyła mu telefon na kartę. Młodsza siostra sprowadziła trzy zbuntowane jak trza nastolatki. Tylko sedan ojca sarkastycznie mókł na podjeździe. Była jesień. Przyszłość kapeli The Śmierć rysowała się w głębokich różach.

Poesis interna\ional

Contribuţie la o Hagiobiografie
a privit pasiv către schimb[ri> în partea din spate a librăriei unde s-a angajat pe timpul vacanţei, printre pachete legate cu sfoară. Vecina, plictisită de ascultatul operelor pe magnetofon, a plecat într-o călătorie rambursată de pierdere în greutate, fără preaviz, lăs]nd un robinet deschis. Schimbările s-au udat p]nă la piele, iar pe librar l-a biruit sciatica.V]ntul a suflat cu persistenţă. P]nă într-o zi, c]nd pe librar l-a apucat criza v]rstei mijlocii, s-a întins pe spate pe termen lung, s-a încuiat în pod şi, timp de două săptăm]ni, şi-a citit publicaţiile şi manuscrisele. La masă a cobor]t un alt om care a cerut o chitară bas şi o sută de mii de beri. Focul din mansardă a fost stins. Tatăl a renunţat la garaj şi la furgonetă. Mama s-a abonat la valium. Nenormala (din cauza studiilor culturale) mătuşă i-a înm]nat, lăcrim]nd, un telefon cu cartelă. Sora cea mică a adus în casă trei adolescente rebele. Numai sedanul tatălui a fost udat sarcastic de ploaie pe alee. Era toamnă. Viitorul trupei The Moarte se contura cu speranţe mari.

75

Poesis interna\ional

Poezie Dziewczynka w czerwieni
Nigdy nie wyglądałaś tak pięknie jak w zeszłą sobotę. Nigdy nie błyszczałaś takim blaskiem. Byłaś niemożliwa. Nigdy ciuchy tak świetnie na Tobie nie leżały, a Twoje włosy nigdy nie układały się tak idealnie. A może to ja byłem ślepy? Dziewczynko w czerwieni, nigdy tylu chłopców nie marzyło o chociażby jednym tańcu z Tobą. Nigdy tylu chłopców nie było gotowych dla Ciebie na wszystko. I nie mieli szans. Nigdy tyle osób nie zabiegało o Twoje towarzystwo, więc kiedy odwróciłaś się do mnie, zaparło mi dech. Dziewczynko w czerwieni, nigdy nie czułem się tak, jak prowadząc Cię tamtej nocy przez parkiet do wyjścia, wśród zazdrosnych spojrzeń.

decembrie 2012

Fetiţa în roşu
Niciodată nu ai fost at]t de frumoasă ca s]mbăta trecută. Niciodată nu ai fost at]t de strălucitoare. Ai fost incredibilă. Niciodată hainele nu s-au prelins pe tine at]t de bine, iar părul tău niciodată nu a arătat at]t de perfect. Sau poate eu orbisem? Fetiţo în roşu, niciodată n-au fost at]t de mulţi băieţi vis]nd a dansa măcar un dans cu tine. Niciodată n-au fost at]t de mulţi băie\i gata să facă orice pentru tine. Şi n-au avut nici o şansă. Niciodată n-au roit at]t de multe persoane în jurul tău, aşa că atunci c]nd te-ai întors către mine mi s-a tăiat respiraţia. Fetiţo în roşu, niciodată nu m-am simţit ca atunci c]nd te-am însoţit pe ringul de dans către ieşire, în noaptea aceea, printre priviri geloase.

Traducere `n limba rom]n[ de Doru Radu

76

tomasz różycki

foto< Arkadiusz Branicki

Tomasz Różycki (n. 1970, Opole) – poet, traducător şi critic literar. A studiat limbi romanice la Universitatea din Cracovia. A debutat în 1997 cu volumul de versuri Vaterland> a publicat până acum opt cărţi de poezie, poemul epic Dwanaście stacji/ Douăsprezece staţii (2004) şi romanul Bestiarium (2012). Laureat a numeroase premii, cum ar fi< Premiul Fundaţiei Kościelskich (2004), Premiul „Josif Brodski”, acordat pentru poezie de revista „Zeszyty Literackie” (2006), Arts & Literary Prize 3 Quarks Daily (2010)> a fost nominalizat la Premiul literar NIKE. Tradus în numeroase limbi, are volume publicate în Franţa, Germania, Italia, Slovacia, SUA. El însuşi a tradus, printre altele, din Artur Rimbaud şi Victor Segalen. În 2006 a publicat traducerea poemului lui Stephane Mallarmé Un coup de dés jamais n’abolira le hasard sub titlul Rzut kośćmi. Różycki trăieşte la Opole, unde predă literatura şi limba franceză. Este membru al juriului Premiului Fundaţiei Kościelskich.

77

Poesis interna\ional

Poezie Anioł
Pracuję we śnie. Wstaję i wychodzę, a chodnik pokryty jest jasnym nalotem. Wchodzę tam, kiedy śpi i biorę ją tak, jak jest> na wznak, na brzuchu, albo skuloną, i wtedy poruszają się ściany, meble i za oknem ulice i dalej, aż poczuje te wszystkie nierealne rzeczy, jak płyną te miliony słów, te nieprawdopodobne obrazy i zaczynają cicho krążyć, ach, wypełniać ją. Tak pracuję co noc, jestem niewidzialny. I potem siedzę i patrzę, jak porusza powiekami i drgają jej palce. I nawet wiem, co widzi, gdy zaczyna płakać. Ach, pracuję przez sen, kocham ją przez sen. Co noc zostawiam w niej to wszystko, oczekuję dziecka. A potem wracam tymi ulicami, wszystko jest nieruchome, domy, drzewa i dalej. A na skórze mam jasny nalot. I kiedy słyszę, że budzi się z krzykiem, wiem> ktoś inny pracuje na jawie.

decembrie 2012

Înger
Acţionez în vis. Mă scol şi ies, trotuarul e-acoperit cu ceva alburiu. Intru la ea când doarme şi-o iau aşa cum e> pe spate, pe burtă sau ghemuită şi atunci încep să se clatine pereţii, mobila, dincolo de geam, strada şi mai departe, până simte toate aceste irealităţi, simte curgând milioane de vorbe, neverosimile imagini şi-ncep să se-nvârtă-n tăcere, ah, până-i fac plinul. Aşa muncesc noapte de noapte, nevăzut. Apoi stau şi mă uit, cum mişcă din pleoape, cum îi tremură degetele. Ştiu chiar şi ce vede când începe să plângă. Ah, acţionez în vis, o iubesc în somn. Noapte de noapte depun în ea totul şi aştept un copil. Apoi mă-ntorc pe-acelaşi drum, totu-i nemişcat, case, copaci şi mai departe. Pielea mi-e plină de ceva alburiu. Şi când aud că se trezeşte ţipând, ştiu> e altcineva, care nu acţionează în vis.

78

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

Zamek (przyjechałem tu zastrzelić prezydenta)
Ciąg dalszy tej historii. Myśmy się kochali – oni przejęli władzę. I mają nad nami, ci, co kiedyś pluli najdalej, i śpiewali najgłośniej, co odpisywali na sprawdzianach to ich teraz jest władza i już wiedzą o nas, i wiedzą, gdzie mieszkamy, przysłali rachunki na firmowym papierze, widać po zasłonach tu w oknie naprzeciwko, że idą meldunki wprost do czarnego biurka. Mówią po imieniu i już nam dali pracę i wybrali zawód, ponieważ ciut się boją naszego wymienić prawdziwego zajęcia. Może będą nawet wysyłać nam prezenty, bo dokładnie wiedzą, po co tutaj jesteśmy, po co w nocy światło świeci się w naszej kuchni, dlaczego tak łatwo nas zabić a tak trudno naprawdę pogrzebać. luty 2001

Castelul (am venit aici să-l împuşc pe preşedinte)
Urmarea poveştii. Noi ne-am iubit – ei au preluat puterea. Ne-au luat-o înainte cei care, cândva, scuipau cel mai departe, cântau cel mai tare, copiau la extemporale a lor e puterea acum şi deja ştiu despre noi, ştiu unde stăm, ne-au trimis note de plată pe hârtie cu antet, se vede, dincolo de perdele, aici în geamul de vizavi, cum curg rapoartele direct la biroul negru. Ne zic pe numele mic şi ne-au găsit deja de lucru, ne-au ales o meserie, pentru că se cam tem să pronunţe numele adevăratei noastre profesii. Poate ne vor trimite chiar şi cadouri, dar ştiu foarte bine de ce suntem aici, de ce noaptea-i lumina aprinsă-n bucătărie, de ce-i aşa uşor să ne omoare, dar aşa de greu să ne-nmormânteze. februarie 2001

Przeciwne wiatry
Kiedy zacząłem pisać, nie wiedziałem jeszcze, że każde moje słowo będzie zabierało po kawałku ze świata, w zamian zostawiając jedynie miejsca puste. Że powoli wiersze zastąpią mi ojczyznę, matkę, ojca, pierwszą miłość i drugą młodość, a co zapisałem, ubędzie z tego świata, zamieni swe stałe istnienie na byt lotny, stanie się powietrzem, wiatrem, dreszczem i ogniem, i to, co poruszę w wierszu, znieruchomieje w życiu, i pokruszy się na tak drobne cząstki, że się stanie prawie antymaterią, pyłem całkiem niewidzialnym, wirującym w powietrzu, tak długo, aż wpadnie w końcu tobie do oka, a ono załzawi.

Vântoase
Când am început să scriu, încă nu ştiam că fiecare cuvânt al meu va răpi din lume câte-o bucăţică, lăsând în locul ei doar un loc gol. Că-ncet-încet, poezia îmi va ţine loc de patrie, de mamă, de tată, de primă dragoste, de-a doua tinereţe, iar ce-am scris va dispărea din lume, schimbându-şi existenţa stabilă cu una fragilă> va deveni aer şi vânt, fior şi văpaie, iar cele despre care-n versuri vorbesc, în viaţă împietresc, prefăcându-se-n ţăndări, dar atât de mici, încât aproape că devin antimaterie, un fel de praf nevăzut care se-nvârtejeşte prin aer o vreme şi-ţi intră-n ochi, făcându-te să lăcrimezi.

79

Poesis interna\ional

Poezie Furnici şi rechini
pentru A. B.

decembrie 2012

Mrówki i rekiny
dla A. B.
Mrówka pożera larwę, według praw natury a dziecko zjada mrówkę – trochę szczypie w język, ciekawość zawsze szczypie. Dziecko połknie rekin na rajskiej plaży Goa, lecz widzi to z góry Bóg i złapie rekina, tak jak łapie szczura, tygrysicę i słonia. Boga zaś poeta pożre w swoim pokoju, on będzie niestety żywić się wszystkim. Potwór, podobny do knura, pęcznieje i wydala. Żywi się papierem, lecz wpuśćcie go do domu, a znajdzie w pościeli ukryte ślady po snach, po miłości – skradnie to, co macie świętego, przeżuje, obrośnie od tego białym mięsem i trującym włosiem, wystarczy tylko dotknąć, otrzeć się przypadkiem.

Furnica-nghite larve, c-aşa-i legea naturii> copilul mănâncă furnica – îl cam pişcă la limbă, curiozitatea întotdeauna pişcă. Pe copil îl înghite un rechin pe plaja Goa, ruptă din rai, dar Dumnezeu e sus şi vede şi-l prinde pe rechin, ca pe un şobolan, pe-un tigru sau pe-un elefant. Pe Dumnezeu, poetul îl mănâncă în odaia lui> din păcate el se va hrăni cu toate. Monstruos ca un vier, el asimilează şi elimină. Se hrăneşte cu hârtie, dar lăsaţi-l să vă intre-n casă şi va găsi-n aşternut urmele ascunse ale viselor, dragostei – vă va fura tot ce-aveţi mai sfânt, netulburat, va rumega, va lua proporţii-n carne şi-n păru-i otrăvit, destul dacă-n treacăt îl vezi şi-l atingi.

Chwila nieuwagi
I proszę, proszę – chwila nieuwagi, a tu Kimmeria, śmignęliśmy sobie na Drugi Świat ot tak, Kolumba śladem. Naród śpi w mroku, krążąc jak w grobie w tym labiryncie wieżowców, przed światem skryty w lesie drapaczy. Złe proporcje. Żabia perspektywa. I człowiek, co był olbrzymem w swym miasteczku, chodził z głową w chmurach i ptakach, tu jest ciut za mały i musi podskakiwać, popiskiwać, chrząkać i kark masować. Jestem, halo! Przybyłem z kraju Guliwera, Żyda, który wszędzie był dziwny, niosę zarost tysiąca lat tradycji – może przyda się wam, że umiem zamieniać w alkohol wodę, cukier, czas, krew i każdy owoc.

Moment de neatenţie
Dar vă rog, vă rog – o clipă de neatenţie, şi iată-ne-n Kimmeria, ne-am trezit într-Altă Lume, pe urma lui Columb. Poporul doarme-n întuneric, se-agită ca-n mormânt în labirintul de zgârie-nori, ascuns privirilor de pădurea de blocuri. Disproporţie. Perspectiva broaştei. Iar cel care-n oraşul său era un uriaş, umbla cu capu-n cer şi printre păsări, aici e-un pic prea mic şi-i nevoit să ţopăie, să ţipe, să-şi dreagă vocea, să-şi maseze ceafa. Hei, sunt aici! Am venit din ţara lui Guliver, evreul, care peste tot era puţin ciudat> port barbă< o mie de ani de tradiţie – poate vă prinde bine că mă pricep să tranform în alcool apă, zahăr, timp, sânge şi orice fruct.

Traducere din limba polonă< Vasile Moga

80

tadeusz Dąbrowski

Tadeusz Dąbrowski (n. 1979, Elbląg) – poet, eseist, critic literar, redactor al revistei bilunare din Sopot „Topos”. A studiat polonistica la Universitatea din Gdańsk. Este autorul volumelor de versuri< Wypieki (1999), e-mail (2000), mazurek / mazurcă (2002), Te Deum (2005) i Czarny kwadrat/ Pătratul negru (2009). Redactor al antologiei poeziei noi poloneze (de după anul 1976), Poza słowa (2006). Laureat a numeroase premii literare, printre altele al Hubert-Burda-Preis (2008) şi al Premiului Fundaţiei Kościelskich, considerat „Nobelul polonez pentru scriitorii de până în patruzeci de ani” (2009)> nominalizat la Premiul NIKE. A fost bursier al Literarisches Colloquium Berlin (2006), Vermont Studio Center (2011) ş.a. Poeziile sale au fost traduse în numeroase limbi ;i au apărut în volum în Germania şi SUA. Trăieşte la Gdynia.

81

Poesis interna\ional

Poezie Tata
Pe artere tot mai subţiri ale şoselelor am ajuns la locul în care s-a născut. A început povestea despre caraşii mai aurii decât cei de azi din iazul din apropiere, care nu există. Lângă care era un copac, care nu mai există, în care se aflau nişte cuiburi, care nici ele nu mai sunt. Aşa că l-am întrebat pe tata< unde te voi găsi cândva în acest peisaj oarecare, neted ca o chelie. Dar el, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea stupidă, cu o privire rotundă desena dreptunghiuri. Iar mai târziu, pe rând< asta cu o arătare uscată de deget, asta cu buretele cald al palmei a făcut din mine moştenitorul unor întinse terenuri.

decembrie 2012

Ojciec
Coraz cieńszymi żyłami szos dojechaliśmy do miejsca, gdzie się urodził. Zaczęła się opowieść o żółtszych niż dzisiejsze karasiach z pobliskiego stawu, którego nie ma. Przy którym było drzewo, którego już nie ma, na którym były gniazda, których też już nie. Więc zapytałem ojca< gdzie cię kiedyś znajdę w tym nijakim pejzażu, gładkim jak łysina. Lecz on, jakby nie słysząc niedorzecznego pytania, okrągłym wzrokiem kreślił prostokąty. A później na przemian< to suchym wskaźnikiem palca, to ciepłą gąbką dłoni uczynił mnie dziedzicem rozległych terenów.

Pranie brudnych pieniędzy
Automat z kawą wydaje mi siedem złotych, to jest o całe siedem za dużo. Czyje to pieniądze? – waham się, czy powinienem je przyjąć, bo pieniądze mogą pochodzić< a – od Szatana, be – Boga, ce – od Automatu. Za mną już kilka osób, które nie będą się wahać. Postanawiam oddać, co nie moje, z żalem wrzucam monety do dziurki, a one wypadają dołem, niby te same, a jednak inne. O tych wiem bowiem, że są od Boga

Spălare de bani
Automatul de cafea îmi dă înapoi şapte zloţi, asta înseamnă în total cu şapte prea mult. Ai cui sunt banii aceştia? – ezit, trebuie oare să-i primesc, deoarece banii pot proveni< a – de la Satana, b – de la Dumnezeu, c – de la Automat. În spatele meu s-au adunat deja câteva persoane, care nu vor sta pe gânduri. Decid să înapoiez ceea ce nu-mi aparţine, cu părere de rău arunc monedele în orificiu, iar ele cad la fund, chipurile aceleaşi, cu toate astea altele. Căci despre ele ştiu, că sunt de la Dumnezeu

82

decembrie 2012

Poezie Lunca

Poesis interna\ional

Łąka
Igła skrzypu opada co i rusz na starą płytę słońca z dźwiękami natury< szum wiatru, plusk wody plus świergot ptaków. Wycieraczki trzcin regularnie rozmazują horyzont. Ryby w przypływie energii pikują w niebo, by wstępnie rozeznać, dokąd pójdą (popłyną) po śmierci. Zlepione ważki przedrzeźniają nasze zabawne ruchy i oblatują cały staw z tym przedstawieniem, wzbudzając gromki rechot. Burza wyładowuje się na nas i poza strachem nic nas już nie łączy, gdy uciekamy z łąki, by nieopodal niepotrzebnie zginąć pod kołami nocy.

Acul cozii calului cade cât se poate de repede pe vechea placă a soarelui cu sunetele naturii< vâjâit de vânt, clipocitul apei plus ciripit de păsărele. Ştergătoarele trestiilor mânjesc regulat orizontul. Într-un exces de energie peştii plonjează în cer, pentru a-şi da seama în primă instanţă încotro vor merge (vor înota) după moarte. Mulţimi de libelule imită mişcările noastre amuzante şi zboară în cerc deasupra întregului iaz cu acest spectacol, stârnind un croncănit răsunător. Furtuna se descarcă peste noi şi, în afară de teamă nimic nu ne mai leagă, când fugim din luncă, pentru a dispărea inutil nu departe sub roţile nopţii.

***

Tadeuszowi Różewiczowi na 85. urodziny
Poznali się w środku nocy. Wypadek miał miejsce w pogodny poranek. Teraz leży sztucznie podtrzymywana przy życiu. Większość twierdzi, że to nie życie, lecz wegetacja. Że ona nigdy się nie obudzi. Od sześćdziesięciu lat siedzi przy jej łóżku Tadeusz Różewicz. Mówi do niej i notuje nieme słowa – ruchy powiek, warg. Kocha ją taką, jaka jest. Starzeją się wspólnie w białej salce, w świetle neonowego dnia.

***

Lui Tadeusz Różewicz la a 85-a aniversare
S-au cunoscut în miez de noapte. Accidentul a avut loc într-o dimineaţă senină. Acum zace menţinută în viaţă artificial. Cei mai mulţi afirmă că asta nu e viaţă, ci vegetare. Că ea nu se va mai trezi niciodată. De şaizeci de ani stă lângă patul ei Tadeusz Różewicz. Îi vorbeşte şi notează cuvintele mute – mişcările pleoapelor, buzelor. O iubeşte aşa cum este ea. Îmbătrânesc împreună în săliţa albă, în lumina zilei de neon.

Nieomal
Patrzę na kobietę z drugiego końca sali, nie widzę dokładniej jej rysów twarzy, lecz wiem, że jest piękna. Podobna do mojej Agnieszki, nieomal identyczna. A może to ty przebrana za siebie, żeby sprawdzić, czy umiałbym cię zdradzić. I aby poczuć, że tak.

Aproape
Mă uit la femeia din celălalt capăt al sălii, nu-i văd mai clar trăsăturile feţei, dar ştiu că e frumoasă. Seamănă cu Agnieszka mea, e aproape identică. Sau poate eşti tu deghizată în tine însăţi, ca să verifici dacă te-aş putea înşela. Şi ca să simţi că da.

traducere de Luiza S[vescu
83

Justyna Bargielska

foto< Robert Wiącek

Justyna Bargielska (n. 1977, Varşovia) – poetă, prozatoare. A debutat în 2003 cu volumul de versuri Dating sessions. A publicat ulterior cărţile de poezie China Shipping (2005) şi, în anul 2009, Dwa fiaty/ Două fiaturi, pentru ultima primind Premiul Literar Gdynia (2010). În 2010 a apărut primul ei volum de proză – o culegere de scurte povestiri, sub titlul Obsoletki/ Copii morţi la naştere, care i-a adus următorul Premiu Literar Gdynia, de această dată la categoria proză. Nominalizat şi la Premiul Paszport „Polityki”, acelaşi volum s-a aflat pe lista finaliştilor Premiului NILE, cel mai important premiu literar polonez. În 2012 i-a apărut un nou volum de versuri, Bach for my baby. Bargielska a publicat în numeroase reviste şi antologii, poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi. Are în pregătire o carte pentru copii. Trăieşte la Varşovia.

84

decembrie 2012

Poezie ***

Poesis interna\ional

***
Pamiętacie nasz ostatni wieczór w Nieporęcie? Wpadłam wtedy do studni i chociaż krzyczałam, wzięliście koszyk, wino i serwetkę w kratkę, wsiedliście do samochodu i zapadła noc. Dryfowałam na słomce strachu, że zasnę i utonę, a wtedy podwodne pająki i robaki na ścianach, drepczące jak Japonki z porcelany, nie zatrzymujące się gdy się mijają, one wtedy zobaczą, że byłam człowiekiem i że utonęłam. I nie było świtu. Zimę spędzę pod lodem, znajdziecie mnie wiosną, powiecie, że się zmieniłam, że jest w moich oczach wyraz, którego nie było.

Mai ţineţi minte ultima noastră seară la Nieporęt? Am căzut atunci în fântână şi chiar dacă am strigat, aţi luat coşul, vinul şi şervetul cu dungi, v-aţi urcat în maşină şi s-a lăsat noaptea. Am plutit în derivă, agăţată de un pai de frică – să nu adorm şi să mă înec, iar păianjenii de apă şi gângăniile de pe pereţi, umblând cu paşi mărunţi ca japonezele de porţelan, fără să se oprească atunci când trec una pe lângă cealaltă, să vadă că am fost un om şi că m-am înecat. Şi zorii n-au mai venit. Îmi voi petrece iarna sub gheaţă, mă veţi găsi la primăvară, o să-mi spuneţi că m-am schimbat, că ochii mei au o expresie pe care n-o aveau.

Pole bawełny
To musiał być dzień Bożego Ciała. Starsza kobieta wiodła za sobą okazałą downicę< córciu, córciu, gdy umrę, co się z tobą stanie. A ja nie mogłam ci starsza obiecać kobieto, że jej nie zjemy, niedokładnie znam zwyczaje mojego gatunku, nie na tyle dokładnie. Widuję nas, jak przystajemy na rogach ulic, wyjmujemy z portfeli zdjęcia budynków krytych złotymi kopułami i pokazujemy je sobie nawzajem, mężczyźni i kobiety, starzy i młodzi, ale czy tęskniąc, czy grożąc, nie wiem. To musiał być ten dzień, wzdłuż torów albo skrajem parku szedł mężczyzna w brązowej marynarce, niósł piłkarzyki główkami do dołu i nic na to nie poradzę, ale słońce, ono chyliło się ku zachodowi.

Câmpul de bumbac
Trebuie să fi fost în ziua de Trupul Domnului. O femeie bătrână trăgea după ea o oligofrenă voinică< fetiţa mea, fetiţa mea, când o să mor ce-o să se întâmple cu tine. Dar eu n-am putut femeie să-ţi promit bătrâno că nu o vom mânca, nu ştiu exact obiceiurile speciei mele, nu chiar atât de exact. Tot văd cum ne oprim la colţuri de stradă, scoatem din portofele fotografii cu clădiri acoperite de cupole aurite şi ni le arătăm unul altuia, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, dar dacă e cu dor sau cu ameninţare, nu ştiu. Aceea trebuie să fi fost ziua, de-a lungul şinelor ori la marginea parcului trecea un bărbat în sacou maro, ducea un şir de fotbalişti de jucărie cu capul în jos şi n-am deloc ce-i face, dar soarele, el se înclina către apus.

O dziewczynie, która spłonie w piekle
W części zdziwieniowej naszego programu dziewczyna zdolna do największego okrucieństwa, do pomalowania psa na olejno, do spania z trzema chłopakami naraz, w tym z jednym w głowie, płonie w piekle. Gdy będziesz wciskał guzik, proszę, żebyś pamiętał, że nikt cię tak nigdy nie kochał jak ja i nikt tak bardzo jak ja nie pragnął być wolnym w twoim obliczu. Po prostu miałam swoje ograniczenia.

Despre fata care va arde în iad
În partea curiozală a emisiunii noastre, o fată capabilă să facă cele mai mari cruzimi din lume, să vopsească un câine în ulei, să se culce cu trei băieţi deodată, dintre care cu unul în minte, va arde în iad. Când vei apăsa pe buton, te rog să ţii minte că nimeni niciodată nu te-a iubit ca mine şi nimeni mai mult decât mine nu şi-a dorit să fie liber în faţa ta. Pur şi simplu am avut limitele mele.

85

Poesis interna\ional

Poezie
Przekład
Z ulicy przez okno widzę, jak mama stoi przy zlewie w płonącym domu, sama płonąc od dobrej chwili, niedużo z niej zostało, właściwie sam profil. Minie trzydzieści lat i moja córka będzie przez okno z ulicy podglądać jak płonę w płonącym domu. Nawet nie wiem, czy będzie już wtedy wiedzieć, co podgląda. Zrobiłam miejsce na śmierć w swoim życiu, odchyliłam kołdrę, koszulę, odemknęłam klatkę żeber. Nie miałabym miejsca dla nikogo z was, gdybym nie zrobiła miejsca śmierci. Póki nie zrobiłam miejsca śmierci, dla nikogo z was nie miałam miejsca, nie łudźcie się. Otwieram orzech i znajduję prochy myszki, męża i dzieci, swoją nagrodę, swoje potwierdzenie.

decembrie 2012

Traducere
Din stradă văd prin geam cum mama stă lângă chiuvetă în casa care arde, arzând şi ea de ceva vreme, a mai rămas puţin, de fapt numai profilul. Treizeci de ani vor trece şi fiica mea pe geam, din stradă, va privi furiş cum ard în casa care arde. Şi nici nu ştiu dacă va şti atunci deja la ce se uită pe furiş. Am făcut loc pentru moarte în viaţa mea, am ridicat plapuma, cămaşa, am deschis colivia coastelor. N-aş fi avut loc pentru nici unul dintre voi dacă nu i-aş fi făcut loc morţii. Până când nu i-am făcut loc morţii, pentru nici unul dintre voi n-am avut loc, nu vă mai amăgiţi. Desfac o nucă şi găsesc rămăşiţe de şoarece, soţ şi copii, premiul meu, confirmarea mea.

86

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

dla jerzego dudka, bramkarza
dla jerzego dudka, bramkarza, to był zły dzień. ale ja też przepuściłam parę piłek. powrotny pociąg miał wątpliwości przy pierwszych domach ochoty, a w mieście z którego przyjechałam zgubiłam na dworcu dwie kulki winogron. wymsknęły się ze zgrabiałych palców i poturlały zwodząc zagłodzone gołębie. gdy się marznie w ten sposób, nagłego znaczenia nabiera ozdobny szyld salonu piękności „justyna”. zamykam oczy i siedzę na czyichś kolanach – czyich? problem w tym, że nie potrafię wam uwierzyć – mówię do chłopców z wycieczki, którzy machają do mnie z pociągu w drugą stronę pytając dokąd jadę i czy będę na tej ławce w niedzielę o dziewiątej – dlatego marznę / gubię winogrona. nie rozumieją dokładnie, ale są gotowi pomóc. fototerapia, tak! ale co jak zajdę w ciążę? wąż w mojej fryzjerce owinął się dookoła szyi jej córki. po czymś takim nic tylko zostać mężczyzną i ścigać się samochodem do urwiska albo szukać siebie w szyldach, w imionach kobiecych, figurkach z terakoty. czyje to kolana?

pentru jerzy dudek, portarul
pentru jerzy dudek, portarul, a fost o zi proastă, dar şi eu am scăpat câteva mingi. trenul de întoarcere a avut îndoieli la primele case din ochota, iar în oraşul de unde veneam am pierdut la gară două bile de strugure. s-au strecurat printre degetele îngheţate şi s-au rostogolit ispitind porumbeii înfometaţi. când îngheţi într-un asemenea mod, firma salonului de înfrumuseţare „justyna” capătă o semnificaţie bruscă. închid ochii şi stau pe genunchii cuiva – ai cui? problema este că nu reuşesc să vă cred – le spun băieţilor din excursie, care îmi fac cu mâna din trenul în direcţia opusă întrebând unde merg şi dacă voi fi pe aceeaşi bancă duminică la nouă – de aceea îngheţ/ pierd struguri. nu înţeleg ei exact, dar sunt gata să ajute. fototerapie, da! dar dacă rămân însărcinată? şarpele din coafeza mea s-a răsucit în jurul gâtului fiicei ei. după aşa ceva nu-ţi mai rămâne decât să devii bărbat şi să te întreci cu maşina până la râpă sau să te cauţi pe tine însuţi în firme, în nume de femei, în figurine de teracotă. ai cui or fi genunchii?

Traducere în limba română de Sabra Daici

87

ovidiu Pop

impresii din \ara utrienilor
(fragmente)

a fost un impuls. dorința să plec, să las, să nu mă leg de nimic, acea predilecție pentru un fel de a curge o dată cu lucrurile> dorința să ating mult și divers dar numai în trecere, să compar> dorința să descopăr dar fără să aparțin, ca și cum aș fi în afară, ca și cum nimic nu m-ar privi> dorința de a fi fără loc – dacă știți asta, știți fondul călătoriei mele în Utria. tuneluri utriene? da, dacă prin asta înțelegi găuri. gurile unor găuri. intri în ele ca în labirinturi, bîjbîind deplorabil, cu impresia că nu mai ieși întreg de aici. dar pînă la urmă tot ieși cumva. folosesc utrienii electricitatea? da, îmi răspunde vocea șoferului pe care nu-l deslușesc în întuneric. cînd ieși, dai de prăpăstii – deschideri vaste, versanți abrupți. nu se glumește cu munții ăștia. pe urmă alte tuneluri.
88

decembrie 2012

Proz{

Poesis interna\ional

mai mereu se găsește cîte un utrian mai răsărit și cu idei liberale care să-ți spună< „nu sîntem aici ca să judecăm”. dar eschiva nu amăgește pe nimeni. bineînțeles că sînt acolo ca să judece! o simt cu toții. rîd mult și petrec. îmbrățișează fastul fără rezerve, la toate ceremoniile lor. dar să nu le vezi spitalele, azilele de bătrîni, orfelinatele. și nici grădinile zoologice care fac dovada unei cruzimi fără margini. creșele, în schimb, duduie. adoră bebelușii și copiii, în general, pentru care născocesc infinite diminutive. printr-un paradoxal recul al materiei, prosperitatea harpienilor îi face diafani în ochii utrienilor. greutatea lor, acumultată în timp și pe care continuă să o acumuleze, dobîndește aici o aură imponderală. că harpienii au și că par să nu aibă, sînt două realități utriene de nedisociat. obișnuita suplețe și abundență harpiană. 9 din 10 utrieni vor repeta clișeul harpianului ușor ca o pană fără să clipească măcar. mai sînt și detractori dar puțini, bătrîni și, în curînd, o să moară. un utrian care privește la un alt utrian n-o face decît ca să-l diminueze. cu cît se uită mai lung unul la altul cu atît devin mai mici în ochii celuilalt. rezultatul este cu atît mai contradictoriu cu cît utrienii țin la alura lor falică pe care o cultivă, în spațiul public, pînă în cele mai mici detalii. „șapte utrieni, tot atîtea erecții”, notează Ogniel cu aproape un secol în urmă, și pe bună dreptate. cine o suspectează pe autoare de părtinire de gen poate să urmărească un solitar oarecare după ce acesta se desparte de societatea sa. dezumflarea este într-adevăr spectaculoasă, mai ales dacă are loc, în miez de noapte, într-un pasaj pustiu, cum s-a întîmplat în cazul meu. iată un mascul utrian! debordînd. apariție meteorică, prezență grea și susținută. nimic nu-l atinge și nimic nu-l pătrunde. faptul că doar dă presupune că alții au consimțit deja să primească> și nu invers. întreg „schimbul” se petrece în această relație tacită care-i mai puternică decît gîndurile lor. mult mai puternică. sigur, el e doar caricatura, excrescența unor ființe pe care rutina le-a făcut mai plăpînde. dar că el există, că i se dă spațiu și răgaz să existe, spune suficient despre pulsul ascuns al utrienilor. dacă criparii se erijează în instituții, utrienii le aglutinează. e mai mult decît o diferență de nuanță aici. în împrejurări favorabile, criparul pretinde și se susține cu nonșalanță> dar de îndată ce împrejurările se schimbă, admite necondiționat, mărturisește chiar și se retrage tremurător în umbră. cu utrienii e altceva. o cît de scurtă perioadă petrecută în funcție îi e de-ajuns corpului lor mimetic ca să încorporeze orice. dacă-i colțuros, dacă-i marmoreean sau flasc, dacă se înalță rigid sau dacă se lăbărțează, de vină-i instituția care-l traversează. am văzut utrieni care, atunci cînd calcă înăuntru, dărîmă tot, de la pixuri la panouri. alții au renunțat demult să pășească și doar strivesc. cînd stau însă retrași în ambianța călduroasă a căminelor lor, reculeși sau pe cale de a se reculege, abia atunci dau măsura reală a mimetismului de care sînt capabili. căci nici un utrian nu va sta acasă singur, fără instituția care-i pulsează sub învelișul corpului, corp greu și dens care-o arcuiește și o subîntinde. pretutindeni – în cîmp deschis, în piețe, pe dealuri – aceste blocuri din bronz, mai mult surprinzătoare decît spectaculoase. statuile utriene sînt imagini ale revoltei și răzbunării și ale satisfacției ce izvorăște din ele> utrienii înșiși le leagă de renaștere. acestor strigăte pe socluri ei le atribuie însușiri vizionare, grație, mîndrie, tenacitate, etc. sînt bărbații lor iluștri, pleiada. detaliu caraghios, la prima vedere< aproape toți țin în mîini cele două arme – cartea și revolverul. simbolurile renașterii și, totodată, prețul ei. pentru praleți nu există loc. i-au luat de aici, i-au pus dincolo. n-a fost bine. i-au legat, i-au dezlegat, i-au legat înapoi. au încercat și să-i separe de restul. dar praleții au revenit de fiecare dată. și sînt chiar în sînul lor... muzica utriană este tînguitoare dar lipsită de orice solemnitate. interpreta suferă într-o mizerie ineluctabilă dar o exprimă> și o exprimă fără ocolișuri, numind aproape tacticos umilințele și lipsurile și tot alaiul nenorocirilor care dau formă universului ei lamentabil. sigur, tonul, timbrul din vocea ei spun mai multe decît toate cuvintele laolaltă. simțim că e, într-adevăr, o situație fără ieșire. dar cine caută ieșirea?
89

Poesis interna\ional

Proz{

decembrie 2012

în acest loc a intervenit voința unui singur utrian, voință tiranică, voință pentru care orice voință nu poate să fie decît tiranică. ce-au fost dealurile în fața ei? mici inconveniente, poate> ca și albia rîului, ca și casele și tot restul. sîcîitoare iregularități. s-au ocupat, deci, de ele< s-a mutat, s-a demolat, s-a nivelat. s-au întreprins cele necesare. a rezultat toată această deschidere, toată această îmbinare de pavaje și fîntîni, de colonade și rigole, care primesc lumina doar ca s-o supună. să te mai miri că aerul abundent de aici sufocă! cu cît mai bogați, cu atît mai afectați – utrienii. unui harpian, afectarea aceasta de clasă, care nu e specifică doar Utriei, îi stîrnește – poate – rîsul> ei însă o iau foarte în serios. să zicem că dai, din întîmplare (la un dineu sau ceva asemănător), peste un utrian care vorbește pe nas. acesta ori crede, ori aspiră, ori chiar e bogat. aici nimeni nu nazalizează fără intenție. preoți utrieni – experți bălăngănitori, experți lălăitori, experți în mirodenii. lentori vaporoase. combină cu efect sobrietatea negrului cu un tip de coloristică flamboiantă. forța lor e o forță statică, moale, învăluitoare. calea lor, ocultă (rar atîția pereți, rar atîtea perdele și prosoape între slujitori și slujiți). încorporează tot ceea ce se opune agilității. pe-aici n-o să vezi niciodată vreun sacerdot numai fibră și os, încordat și hiper-atent, așa cum e la hatoșii din așezările de coastă. nu! preoții aceștia se exersează în arta de a-și duce viața în semi-somnolență. ochiul lor afundat lasă impresia pătrunderii. enoriașii le apreciază letargia ca beatitudine. sînt mulți și îi imită cu o abnegație nu lipsită de accente tragice. dar improvizația primează. preoții aceștia fascinează. fascinația lor încă activă fascinează. iată-i< bătrîni tremurători (și încă de tineri), ce-și tîrîie umilința dintr-o odăiță într-alta, repetînd gesturile unor remușcări imaginate în locuri cît mai retrase, cît mai ascunse. abandonuri. Ultrele într-o ultră se intră ca-ntr-un incubator. înăuntru sînt copaci, minirîuri, minilacuri. o lume în lume. spre deosebire de vechile întreprinderi, ultrele nu mai vor să schimbe oamenii. ele se mulţumesc să-i atragă puţin cîte puţin, să-i preocupe, să cultive ceea ce există deja. ultrele sînt spații eteroclite> ele iau în stăpînire dar și destind. o ultră este, în primul rînd, acest fin dozaj de stres şi relaxare, de dorinţă stîrnită şi dorinţă împlinită. mai întîi, dresaj eliberator. abia apoi este etanșă – calitate pe care utrienii o apreciază cel mai mult. utrienii exultă în acest mediu eminamente artificial în care par să-și fi găsit a doua natură. mănîncă aici, muncesc aici, își sărbătoresc zilele de naștere, se îndrăgostesc. le priește strălucirea cupolelor de sticlă, strălucire aseptică ce exact pentru asta a fost concepută< ca să provoace dezgust faţă de frigul sau întunericul sau dezordinea de afară. că ultrele sînt astăzi o poveste de succes, nu mai miră pe nimeni. cu alte cuvinte< imunomagie. să dai dar cu o strîngere de inimă, cu nejustificată și nedorită reținere, năpădit de remușcare și nostalgie – iată una din ipostazele sărăciei, ipostază sfîșietoare și zilnică pe care orice utrian cît de cît onest o știe. ezitînd, amînînd, cumpănind în fața lucrului, dorindu-l și dorind să nu-l dorească, respingînd chiar atunci cînd primește – iată un utrian. îi citești descumpănirea în priviri. a primit și e trist c-a primit. gesturile lor, ale celor mai umili dintre ei, mizează pe sugestia comoției. mai c-ai fi tentat să crezi că agresiunea s-a născut odată cu ei, într-atît de firești le sînt mișcările. le execută cu oarecare detașare. absenți, sînt, totuși, prezenți, latent prezenți, în orice moment prezenți< e aici un dozaj savant și feroce. acești maeștri ai încheieturilor, activi în aglomerările centrale, dorm în maghernițele de la marginea orașelor. își recunosc ei fața în lama cuțitului, așa cum pretinde un cîntec de-al lor? amenințarea-i aici oricum. ei o produc sau o reproduc? autotransmutați, autodislocați, autostrămutați – începi să te întrebi cît auto e în toată treaba asta. cafenelele lor, cluburile, hotelurile, chiar și unele din cîrciumile lor poartă numele altor locuri. reamintire a ororii de a fi aici, numai și numai aici, fără răgazul vreunei scăpări și fără rest. iată, în plină debusolare, reveria unui altundeva mai bun și mai frumos, un altundeva peste munți, de exemplu la marconți sau la fragenzi, de la care împrumută, de altfel, cele mai multe nume.

90

mustafa ziyalan

Mustafa Ziyalan s-a născut pe coasta turcească a Mării Negre. A lucrat ca medic generalist și legist într-un sat din Anatolia, iar în prezent este medic psihiatru în New York. A lucrat cu victime ale torturii, de\inu\i, copii care au făcut abuz de substanțe volatile, jucători de jocuri de noroc patologici și persoane infectate HIV. Poezia, povestirile, eseurile și traducerile de poezie semnate de el au apărut în diverse periodice, antologii (inclusiv New European Poets) și în volum. Cea mai recentă carte a sa e versuri este Rüyacılar Kitabı (Cartea Visătorilor), apărută în 2012. Poezia sa e prezentă și în Letters to Distant Cities (New Amsteram Records, 2011), un proiect mutimedia implicând fotografie de Murat Eyuboglu și spoken word și muzică de Shara Worden și Claire Manchon.

91

Poesis interna\ional

Poezie P.
mă faci din ce în ce mai mult al pământului, al cerului, al celorlalți adevărul meu de pe urmă îmi apare în vis îmi cresc rădăcini de alamă, flori spectrale mă faci să merit din ce în ce mai mult acest măr, acești pescăruși, acești copii și chiar de nu te-aș mai vedea vreodată posibilitatea ca tu să fii m-ar duce mai departe

decembrie 2012

Scutari / Ellis Island
Mâna-mi tot dă de suvenirul luat pe un ban dacă m-am născut vreodată m-am născut orfan sunt copilul sorei vitrege tot n-are niciunul e-un păcat de moarte să te-mpaci cu tine de-aș putea isca încă o mamă pentru mine cad în limbă după prima femeie văzută de parcă ar fi singura tabără, eu singura redută numai de m-aș trezi numai de-aș putea din acest coșmar numai într-altu’ alăturea moneda-suvenir iar începe a se lovi o fi greu de traversat, oare așa o fi măcar la noapte de nu mi-ar da patul meu drumul

Gibraltarul
agitat iar brut ciufut e-un șiș tu prafule ai câte degete când bați din palme trec prin tine dus e dus de sulf tot îmbufnat în lipitoare fără fund atunci când pui piciorul trec prin tine ca prin vis
92

decembrie 2012

Poezie Noaptea cu autobuzul 21
Uite-o acolo, picior peste picior ca un strop din luna plină ce s-ar sparge de-l atingi cu altceva decât cu vârful limbii. Autobuzul o s-oprească unde coboară ea și va rămâne ca un craniu uitat în noapte, în deșert. Da, uite-o, cu gleznele ei prea firave pentru drumurile astea cu inima ei prea mare prea mare pentru cuțitele ce ni le-nfigem în spate. Briza ce mătură acest gol roșu-fierbinte, asta e ea și se duce.

Poesis interna\ional

Căutătorul
Școala Elementară Oruçgazi împrăștie uniforme negre și sufertașe peste tot pe străzi năut pudră, măsline sălbatice uscate pe sfoară un refren ce-și caută cântul bilet de autobuz care te faci flenduri te vei duce să-l cauți pe unchiu’ în Sirkeci prin vreun hotel dintr-ăla de groază, chiar un refren ce-și caută cântul unchi-tu uscat, chel, singur îți șoptește< „cancer la creier” fără glas, mărunt, ca propria-ți limbă, un refren ce-și caută cântul zâmbește unchiu-ly îți dă bomboane din haina deja rămasă prea mare peste decenii, peste veacuri fiică-sa vine să te caute în trecere pe la New York

un refren ce-și caută cântul

93

Poesis interna\ional

Poezie Fiul cel fără de moarte
Asta n-a dat greș niciodată< găseam un corp care luase forma patului începeam prin a-i lega bărbia, ca dumnezeu, uitam treptat pleoapele pe care le-nchideam cu mâna cuțitele așezate pe burțile alea scofâlcite luminile lăsate aprinse, sufletele pe care le-așteptam uși veșnic închise pe care-odată le-am lăsat într-așa beznă așa adâncă toate-s una, am uitat dar sunt fiul cel mare ce-și pune părinții în mormânt în lințolii udate cu apă sfințită, presărate cu coriandru cu noroiul din cimitir nemailuându-mi-se de pe tălpi cu mâinile și coastele vinete de la curelele sicriului un om de culoarea ficatului dintr-odată îmi întinde o carte pe care n-o pot descifra voci de părinți, împunsături de ură din cimitire voci povestind de la serviciu de pe sub apă eu arunc cartea într-o grămadă de gunoaie și mă întind pe jos sper s-adorm să nu mă mai trezesc vreodată

decembrie 2012

Prezentare, selecție și traducere de MARGENTO

94

Pablo neruda

Pablo Neruda (1904-1973) era, încă dinainte ca premiul Nobel să-i fie acordat în 1971, nu doar cel mai cunoscut poet chilean, dar cel mai cunoscut poet al Americii Latine. Poezia de tinereţe, adică cea din volumele Crepusculariu (1923), Douăzeci de poeme de dragoste şi un cântec de disperare (1924), e de un splendid sentimentalism inflamat, pe de o parte tipic hispanic, pe de alta extrem de personal, şi i-a adus o celebritate rapidă. În 1936, la izbucnirea războiului civil, Neruda era consul în Spania, şi s-a implicat pasional în activismul anti-Franco, devenind comunist pe viaţă şi pierzând postul de consul. Poezia lui ulterioară este, până la sfârşit, comunistă fără rest – dar fără a pierde nimic din pasionalitatea şi splendidul sentimentalism inflamat al poeziei de tinereţe, după cum se poate constata în cel mai amplu şi mai cunoscut volum al lui, Canto General (1950). Trebuie numaidecât spus că Neruda a fost unul dintre cei mai verticali poeţi comunişti – pentru el, adevărul nu era subordonat Partidului Comunist, nici măcar celui din U.R.S.S. ori din China> în vizitele lui oficiale în acele ţări, prefera să fugă de sub escortă ca să vadă realitatea vieţii cotidiene. Iar după ce a văzut-o, a scris pagini crâncene împotriva lui Stalin, de pildă. Radu Vancu Textul care urmează reprezintă cuvântul înainte al antologiei 44 poetas rumanos, o selecție realizată și tradusă de Pablo Neruda și publicată de Editorial Losada din Buenos Aires în 1967. Este, după știința noastră, prima traducere a acestui text în limba română, la 45 de ani de la publicarea unei cărți care a propus publicului hispanic familiarizarea cu poezia unei țări îndepărtate (deopotrivă geografic și istoric), perspectiva lui Neruda fiind, desigur, una solidar-angajată, căci periplul marelui poet chilean prin România anilor ’60 (vegheat, cum altfel, de „îngerii păzitori” ai tinerei R.S.R.) a însemnat în primul rând contactul cu o literatură puțin cunoscută – pe care o întâmpină cu înflăcărare –, dar și o perspectivă inevitabil marcată de comunismul său militant și de întâlnirea în România cu poeții oficializați ai unei perioade în care vocile realismului socialist încă dețineau întâietatea în perimetrul culturii oficiale (e de ajuns să reamintim că președinții Uniunii Scriitorilor au fost pe rând, din 1962 până în 1974, Mihai Beniuc, Demostene Botez și Zaharia Stancu...). În tot cazul, antologia din 1967, al cărei garant este unul dintre cei mai activi și mai populari poeți ai secolului XX, rămâne un moment de referință pentru cunoașterea poeziei românești în uriașul spațiu lingvistic și cultural hispanic. Claudiu Komartin
95

Poesis interna\ional

Prefa|{

decembrie 2012

Cuvântul traducătorului

e-abia ajuns în Transilvania, i-am întrebat despre Dracula. Nu m-au înțeles. Ce păcat! Acel vampir îmbrăcat în frac, desprinzându-se de crenelurile castelului său de piatră neagră! Teroristul acela superactiv și zburător ca un liliac! Ce păcat! Toate visele mele s-au prăbușit< printre acele păduri de brazi trăise cel înspăimântat el însuși de lumina zilei, înfășurându-se și desfășurându-se, în funcție de atracția și puterea întunecimilor care provocau zborul mantiei sale tenebroase. Ce păcat! Pentru că în realitate poeții români care mă însoțeau nu știau de el. Dacă m-aș fi născut în România, nu aș fi încetat să-l caut, l-aș fi pândit din copilărie, m-ar fi atins lin aripile lui metamorfice și membranoase, aș fi așteptat la umbra transilvană să-i cadă dintr-unul din buzunarele mantiei una dintre cheile-i de aur. Deschizând atunci pe furiș porțile, aș fi străbătut camerele, aș fi cunoscut secretele de moarte ale acelui demon puternic. Nimic din toate acestea n-a fost posibil! Dracula nu mai locuia în împădurita Transilvanie. Poeții care mă înconjurau aveau sufletul limpede al apei de la munte și m-au întâmpinat cu hohote. Dar, trebuie să mărturisesc, colegii mei, poeții României înflorite, nu sunt pricepuți la întunecimi. Întunecimile României... cântul apei românești. Câte lucruri de uitat, câte lucruri de cântat! Adevărul este că întunecimile nu au fost doar niște pagini, ci fapte grele, capitole crude, nesfârșite agonii. Adevărul este că, în ciuda a orice, apele au cântat, cântă și vor continua să cânte. Veacuri de aservire, epoci de martiriu, invazii, abandon, mizerie, moarte, răscoale, soldățime, rebeliuni, incendii. Iar peste această străveche Românie frământată de cele mai pricepute mâini ale durerii, înapoia acestei Românii de o mie de ori crucificată în fiecare dintre români, dedesubtul acestei Românii sărace și medievale, folclorice și jelitoare, poezia a cântat fără a-și deghiza eminența, a continuat să cânte în clopotul ei cristalin. Multe dintre acestea se vor vedea în paginile care urmează. Presiunea expresivă a unei străvechi și puternice literaturi, care s-a exprimat întotdeauna în formă critică și creatoare, are continuitate în România de astăzi.
96

D

Nici o întrerupere tăcută sau violentă între epocile despărțite de revoluție. O dată cu moartea feudalismului, poezia nu a dispărut sub moloz, pentru că marea poezie românească nu s-a însoțit niciodată cu amurgul câmpurilor care ascundeau mizerie și suferințe. Poezia a pășit lin într-o vârstă a edificării. Semințele umblau deja pe sub pământ, iar florile s-au născut din abundență o dată cu înflorirea generală a unui popor. Poezia nu și-a abandonat cântul de apă rănită ce coboară din munți, ci a intrat cu tot cu albia ei în umanismul activ al noii Românii. Și asta fără să lase la o parte nici cugetarea, nici melancolia. Poezia a cântat, ca și până atunci, viața și moartea, dar și realitatea și speranța. Simbolistul Bacovia și-a zugrăvit cu fumul orașului și sângele abatorului tristețea care l-a învelit precum o mantie. Noii poeți de astăzi oglindesc precum statuile gladiatorilor goi culoarea soarelui și a grâului. Însă, în fondul ei, această poezie și-a continuat drumul printre rădăcinile naționale și nu vor exista nici un vers, nici un rând, nici o silabă care să nu fie îmbibate de limpezimea și noaptea românească, de un sălbatic și tandru sentiment de iubire pentru pământul său, pentru sufletul cel mai vechi și mai modern din Europa. În apropierea Constanței, am văzut un bloc de piatră grecesc de-abia scos din apele Mării Negre. Vreun scafandru s-a împiedicat de zeii aceia albi care ascultau mai departe cântul străvechii sirene. În apropierea Ploieștiului, țăranii au găsit pe șosea o comoară< zeci de amfore și pocaluri de aur, lucrate poate pentru monarhi din vechime. Se află acolo, într-o vitrină. Niciodată nu am văzut o asemenea splendoare. Târnave, Drăgășani, Segarcea, Cotnari, Murfatlar sunt nume de străvechi zone viticole, care le-au rămas în inimă unor oameni de la mari depărtări, dar al căror buchet s-a născut între Carpați și Dunăre. Pământul și noroiul românesc păstrează în ele palpitul unei culturi generoase care a absorbit și a împărțit apoi comoara aceasta. Poezia s-a hrănit cu hrana limpede a pământului, a apei și a aerului. S-a împodobit cu aur străvechi, a visat visurile grecești. Și s-a maturizat în rațiunea epocii noastre, continuându-și cu solemnitate drumul unui cânt întotdeauna grav, întotdeauna înalt și sonor. Uzinele, școlile și cântecele fac să vibreze acum vechiul pământ românesc.

decembrie 2012

Prefa|{

Poesis interna\ional

Poezia cântă în unduirea grâului, în mișcarea războaielor de țesut, în noua rodnicie a vieții, în securitatea poporului, în dimensiunile recent descoperite. Cântă vinul străvechi, dar și pe cel nou. În ce privește creația însăși, e greu de vorbit, e greu de scris despre asta. În acest Ev de Hârtie îi prezint firesc pe poeții români – tradiționali precum cânturile și obiceiurile sălbatice ale unei patrii care se moștenește ereditar, revoluționari precum uzinele cele îndrăznețe – și transformarea evidentă a lumii, la care participă. O să vorbesc despre bătrânul poet Tudor Arghezi. Trecut de optzeci de ani, Arghezi este marele laureat și suportă cu bunătate și puțină ironie laurii clarobscuri care premiază o operă senină și frenetică, pură în cel mai înalt grad și totodată demonică, cosmică și populară. L-am cunoscut la București pe acest bătrân rebel, onorat de miniștri și muncitori, iubit și respectat de o Republică ce se îngrijește de libertatea și de liniștea sa. E ciudat cazul acestui mare poet european, cum a fost și cel al marelui poet italian Saba. Saba a fost zgomotos precum un fluviu care, treptat, devine subteran, îngropându-și albia fabuloasă înainte să ajungă la ocean. Arghezi este înflăcărat și eretic, răsculat și puternic. Meditația neagră din prima perioadă a lăsat locul în ultimele lui cărți bucuriei sufletului înflăcărat. A încetat să se mai sprijine pe propria-i singurătate< la vârsta lui, ia parte la primăvara patriei sale. Îi voi mai pomeni pe câțiva, mulțumindu-le tuturor pentru că m-au ajutat să trec peste lunga iarnă a Insulei Negre, pe această coastă a Pacificului de sud, pentru că poezia lor m-a însoțit, iar puterea și prospețimea României m-au învelit luni de zile în veghe și în visare. Mulțumesc, Maria Banuș! Pentru palpitul constant al dragostei și al viselor tale, pentru pânza magică ale cărei fire de fum și de aur îți permit să scoți din profunzime amintiri întunecate precum peștii abisului, sau să prinzi fluturele sălbatic din Bărăgan. Și ție, Jebeleanu, călător din Hiroshima, tu care ai cules din acea inimă de cenușă o floare pură transfigurată în cântecul tău< îmi doresc să găsești în această carte măcar o rază din generoasa ta poezie. Și lui Mihai Beniuc< mulțumesc pentru puterea ta gânditoare, pentru cântecele tale combative. Și Mariei Porumbacu, lui Demostene Botez, lui Radu Boureanu, so\ilor Brad, îmi cer iertare pentru cât de mult din forța esențială sau din picătura de

chihlimbar a poemelor lor s-au pierdut trecându-le dintr-o cupă în alta. Însă cred că ei știu câtă dragoste am pus în munca, niciodată desăvârșită, de a le traduce poezia. Limba rom]n[, rud[ de s]nge cu limba noastr[, con\ine o rodnicie de care noi nu ne bucur[m< ungherele ei slave. ~n aceste unghere ne pierdem pasul, ne uit]m c]nd `n sus, c]nd `n jos ;i p]n[ la urm[ ne ag[\[m de francez[ ca s[ nu r[m]nem `n `ntuneric. ~ns[ limba rom]n[, departe de a fi o castilian[ oblic[, `;i scoate lirismul electric din aluviunile idiomatice v[rsate de-a lungul vremii `n Rom]nia. Ferm[ ;i plin[ de splendoare e limba rom]n[, ;i poetic[ prin excelen\[. Cu Tristan Tzara, Ilarie Voronca ;i al\ii, care ;i-au scris opera `n francez[, Rom]nia a contribuit de o manier[ caracteristic[ la pasiunea-i universal[. :tim c[ Enescu sau Caragiale au dep[;it grani\ele limbii, fiind pre\ui\i ;i comenta\i pretitundeni. ~ns[ Rom]nia a avut mereu un glas care a ajuns `n concertul lumii, pornind de la str[zile sau din mun\ii ei. Aspira\ia universalist[ ;i, `ndeosebi, naturaleta\ea ;i `nflorirea cultural[ pe care o putem vedea ast[zi reprezint[ m]ndria unei ad]nci revolu\ii umaniste. Poe\ii care au emigrat `n trecut, schimb]nd limba `n care scriau, au f[cut-o for\a\i de cruzimea acelei epoci. Nu la fel s-a `nt]mplat cu cei care au europenizat America Latin[. Rom]nii nu au plecat `n Fran\a ca s[ imite, ci pentru a-i `nv[\a pe al\ii. Aceasta a fost participarea rom]neasc[ la crea\ia universal[. Acas[, de-a lungul mai multor ierni, av]nd `n fa\a ochilor oceanul rece ;i uria;ele migra\ii ale p[s[rilor, m-au `nso\it adesea `n traducerea poeziei rom]ne;ti prietenii mei, poe\ii Homero Arce ;i Ennio Moltedo. Le mul\umesc am]ndurora. Mi-au fost de folos `n\elepciunea ;i `nc[p[\]narea lor. La fel ca mine, ;i ei s-au bucurat `n timp ce lucram de frunzi;ul `nflorit, de apa ;i de focul ce se multiplic[ `n aceste glasuri neasem[n[toare, `ndemn]ndu-ne s[ ascult[m cu reculegere c]ntul coral al unui popor `ndep[rtat ;i frate.

Insula Neagră, ianuarie 1965

traducere `n limba rom]n[ de Claudiu Komartin ;i Elena Borrás García

97

igor isakovski

Igor Isakovski (n. 1970, Skopje) este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori macedoneni, activând totodată ca traducător și editor, fondator și director al organizației culturale și al editurii Blesok. A publicat volume de poezie, proză scurtă și două romane, iar poezia sa a fost tradusă în volum în limbile engleză, sârbă, croată, muntenegreană și slovenă. Inclus în antologia Six Macedonian Poets (Arc Publications, 2011). În 2012 a publicat Dlanovi puni srče / Дланки полни срча, o selecție de poeme alese, conținând și texte inedite, în sârbă și macedoneană.

98

decembrie 2012

Poezie În\elesul nop\ii
Ce caut eu aici, fir-ar să fie, de ce mă uit pe împuțita asta de fereastră ce e cu mine aici, pe calea baiților, biților, sensurilor uitate… mă vezi tu în versurile astea, mă regăseşti? mi-e tot mai greu< să te caut în pâcla memoriei, prin atingeri care nici n-ai crede că s-au inventat, asta mi-e peste putință... să nu mă mai gândesc la golul de sens. Să nu mai gândesc< e frig seara asta. frigul mă prinde ca un vultur lacom, eu îmi țin de cald cu imagini care poate s-au petrecut, aprind miresme care m-or fi umezit vreodată, o maşină îngerească din fărâme de timp adunate. ascult muzica pământului pe care o cântă orchestra oaselor goale şi vântului îngheţat. am în faţă calea în linii drepte, lumea se ridică drept înaintea mea jilavă de frig şi surâsuri. mereu aceeaşi întrebare și răspunsurile tac asemeni mormintelor goale... orchestra e într-o eternă repetiție, interogând la nesfârșit. în cuvinte mâluri mucegai, patina verzuie a sedimentelor< simplul timp. eu ce caut aici, care e sensul nopţii? oare simt încă sau tot ce mai pot e să gândesc? voi şti să răspund atunci când mă-ntreabă, ori am să tac, nebun și mut, bolnav de memorie?

Poesis interna\ional

Dragă Soare
dragă soare, mă vei găsi tot aici printre vagabonzi, bețivi și jucători ratați mă vei încălzi din nou divin și indiferent, plin de tine, plin de lumina care ucide până la os soare dragă, mă vei găsi printre mămici și mucoși fără niciun semn de la soție (or fi dormind, ea și copiii noștri...) mă vei încălzi din nou dureros de nerecunoscut ca un personaj fărâmițat în cioburile oglinzii
99

Poesis interna\ional

Poezie București la 5 ½
București ora 5 – pantofii noi mă așteaptă la ușă. București, cinci treizeci pescărușii liberi de greutate soarele se dezbracă timid București, cel plin și frumos culori nerușinate, beton parfumat București, șapte jumate ultimii lei înaintea primului zbor astă-seară mai torn eu și din geantă Irish< ar trebui să găsim o retragere onorabilă București, după-amiaza târziu o furtună mă însoțește – ieri noapte eram pe o terasă, priveam pescărușii iluminând cerul< trasee albe eliberate de înțeles am mai mult Irish acum decât apă dar nu mi-a mai rămas niciun sfanț ar trebui să găsim o retragere demnă București după-amiaza târziu mă poartă prin labirinturile lui Eliade prea multă literatură într-o singură zi mă retrag încet plec din scenă cu o tandră plecăciune – iată încă un oraș unde voi reveni București în crepuscul București în iunie Bucureștiul decolteurilor profunde Bucureștiul cu sânii mici, tari Bucureștiul unde pescărușii albi vânează somonii

decembrie 2012

100

decembrie 2012

Poezie Știu cum sunt ochii mei
lui Danilo Kiš
urc scări albe de beton merg încet cu blândețe aproape de parcă le-aș mângâia și știu cum sunt ochii mei nu-mi trebuie oglindă nu-mi trebuie reflexia – știu cum privesc merg delicat fără zgomot aproape cu pupilele strânse ca vârful creionului negru, minuscul aproape de neobservat pe vârful limbii se agită imagini ale revoluțiilor idei libertare schițe ale morții eu știu cum sunt ochii mei mă spăl în grabă pe mâini de saluturi săpunul alb se-nnegrește de-atâtea atingeri strângeri de mână, ridicări de pahare nu mă uit în oglindă în seara asta ochii mei sunt ochii tatălui meu ochii tuturor strămoșilor – un verde viu nesupus, născut pentru luptă am hotărât să mă-ntorc acasă, știu cum arată ochii mei – mai bine în pace cu tine însuți, decât în pace cu lumea.

Poesis interna\ional

În românește de Ioana Ieronim

101

Helicon – Societatea pentru Progresul Poeziei în Israel

elicon – Societatea pentru Progresul Poeziei în Israel a fost fondată în 1990 de poetul Amir Or, editor-şef şi director al departamentului de artă al societăţii, împreună cu Irit Sela. Helicon cuprinde o revistă de poezie, o editură de poezie, un centru de pregătire a tinerilor poeţi și se vrea a fi un cadru pentru performanţă în poezie, un iniţiator de experiențe interactive între poeţi şi alţi artişti, un importator de poezie din toată lumea în Israel şi un exportator al poeziei israeliene în lume, un promotor al comunicării între poeţi de diferite formaţii, de diferite naţionalităţi şi credinţe< fie ei atei, sau practicanți, aspiranţi sau consacrați, care scriu în limbile din Israel – ebraică, arabă, engleză, rusă şi multe altele. Pe scurt, Helicon este un mediu independent şi un catalizator pentru poezie. Este o asociaţie non-profit, condusă de un comitet director, prezidat de dr. Liora Barash Morgenstern. Doamna Tziona Shamai este director general.

H

Misiunea noastră<
1. Să fie principala platformă care susține cultura poetică în Israel. 2. Să-i apropie pe oameni de poezie. 3. Să formeze un public nou pentru poezie şi să aducă poezia în faţa acestui public nou. 4. Să ofere, în orice moment, un cadru adecvat pentru poeţi şi poezia lor. 5. Să cultive generaţia poetică a viitorului. 6. Să integreze poezia în cadrele educaţionale şi culturale locale.

Printre iniţiativele Helicon se numără<
Revista de poezie Helicon< publicarea unei reviste de poezie care a devenit platforma centrală a poeziei din Israel. Revista a fost publicată cu regularitate din 1990, având cinci numere pe an. Astăzi, Helicon este cea mai importantă revistă de poezie din Israel și publică cei mai de seamă poeţi, traducători şi artişti. Obiectivul ei este < «Să constituie o platformă necesară pentru poeţi şi poezie, asigurându-le entuziaştilor din Israel accesul la publicarea continuă de poezie în cultura ebraică». Revista Helicon şi-a propus să exprime viziunea poeziei contemporane asupra temelor umane care ne aparţin tuturor și să le ofere expunerea potrivită tinerilor scriitori. Au fost publicate aproape 90 de numere până acum, numere care au cuprins poezie clasică și contemporană, dar și poezii, traduceri și artă vizuală inedite, aparținând artiștilor israelieni. Școala de poezie Helicon< inițiată în 1993, este un cadru multi-disciplinar care transmite cunoașterea poeziei generației următoare de poeți din Israel. Aici scriitorii învață să-și scrie poeziile, să traducă și să performeze poezie> totodată, aceștia iau cursuri de poetică și de creative writing. Admiterea se face pe bază de burse și se adresează poeților evrei și arabi aflați la începutul carierei. Astăzi, școala are mai multe nivele de educație. Școala de poezie Helicon include< 1. Cursuri de poezie pentru poeți aflați la începutul carierei – fondată în 1993, devenită bilingvă între 2001-2006. 2. Cursuri de avansați – fondată în 2003 pentru o parte dintre absolvenții cursurilor de poezie. 3. Începuturile prozei și poeziei – workshopuri.
102

decembrie 2012

Prezentare

Poesis interna\ional

care le permite tinerilor scriitori să apară în fața unui public, iar publicului să-i cunoască pe poeții viitorului. Festivalul a educat un public nou pentru poezie prin prezentările multimedia și prin legitimarea noilor forme de artă. În cadrul celor trei zile de spectacole interdisciplinare (care includ muzică, teatru, dans, video, rap și arte vizuale) SIPF a împins poezia în afara tradiționalei sale izolări, spre colaborarea cu celelalte arte. Din 2004 SIPF s-a dezvoltat și a devenit un festival internațional anual, la care au participat poeți din Asia, America, Europa și Africa. După ce a devenit cel mai important eveniment legat de poezie din Israel, festivalul nu și-a schimbat formatul și continuă să strângă săli întregi de participanți.

Festivalul Internațional de Poezie Sha’ar (SIPF)< a început ca un festival bilingv de poezie contemporană

Casa de Editură Helicon< Helicon a publicat mai mult de 20 de cărți de poezie până acum, devenind o marcă a calității pentru toți cititorii din Israel. Helicon are două colecții de poezie< Colecția de poezie Helicon, care cuprinde cărți clasice ale poeților ebraici consacrați> Colecția Pegasus, care cuprinde volume ale poeților tineri. Helicon pe Internet<

1. Pagina oficială Helicon este< www.helicon.org.il, cuprinde pagini în engleză și acoperă întreaga activitate a societății. 2. Site-ul ebraic Shireshet pentru informații despre poezie< http<//www.snunit.k12.il/shireshet. Acesta este dedicat exclusiv poeziei ebraice contemporane, fiind cel mai cuprinzător site de acest fel din Israel. A fost inițiat în 1998 împreună cu Snunit, Centrul pentru informarea profesorilor și studenților, al Universității Ebraice. Site-ul cuprinde< informații și servicii pentru studenții, profesorii, cercetătorii sau pasionații de poezie ebraică din Israel și din lume, instrumente pentru predarea poeziei în școală, iar scopul lui este să motiveze oamenii să citească poezie și să încerce experiența scrisului, să sprijine poeții tineri și să le ofere standarde critice adecvate. Astfel, pe site se găsesc lecturi ale poeților, interpretări de poezie, un workshop despre cum se scrie poezie și altele.

Parteneriate internaționale și proiecte< în calitatea ei de importator și exportator de cultură, Societatea

Helicon este partener Eurozine (Rețeaua Europeană de Reviste culturale), partener LAF, membră Lyrikline și membră fondatoare a ENCWP, Rețeaua Europeană pentru Programe de Creative Writing. În colaborare cu „Literatura dincolo de frontiere”, societatea organizează anual un workshop de traduceri și, totodată, trimite poeți israelieni la workshopuri similare în alte țări.

Evenimente literare< de-a lungul anului societatea organizează regulat lansări de carte, evenimente multimedia

și seri de lectură, fie în sediul Helicon, fie în alte locuri. Evenimentele sunt deschise pentru public și se desfășoară într-o atmosferă informală. Printre aceste evenimente s-a numărat, de exemplu, un cabaret literar organizat în cadrul proiectului internațional „Pod între Culturi” inițiat de ONU sub auspiciile UNESCO și Ministerul Israelian de Afaceri Externe.

Poezia în comunitate< din 2002 Helicon a demarat un proiect-pilot de lucru în comunitate, în colaborare cu
municipalitatea Rishon Lezion. Proiectul presupune întâlniri între poeți și elevi de liceu, un workshop de scriere creativă de poezie și un eveniment de închidere în cadrul căruia sunt expuse lucrările membrilor comunității alături de ale poeților invitați. După succesul acestui demers, căutăm finanțare pentru a-l dezvolta și a-l aplica la un număr mai mare de comunități, în cadrul a ceea ce s-ar numi Poezia pe Hartă.

103

amir or

Poetică de viziune ;i conflict
(fragmente)
1. Complexitatea unică a societăţii şi a culturii israeliene poate fi uneori fascinantă, alteori insuportabilă. Locul în care estul şi vestul se intersectează pare când un pod, când unul dintre cercurile iadului. Israelul are aproape 4.5 milioane de cetăţeni evrei ale căror familii au emigrat din Europa şi Rusia după cel de-al Doilea Război Mondial, aproape 3 milioane de cetăţeni evrei ale căror familii au emigrat sau au fugit din ţări arabe în anii ‘50 şi 1.2 milioane de cetăţeni arabi, împărțiți în musulmani, creştini şi druzi. Ebraica şi araba sunt limbi semitice, iar cultura estică este în mare măsură împărtăşită de jumătate din populaţia Israeulului, atât de evrei, cât şi de arabi. Pe de altă parte, Israelul este un stat modern, cu fondatori de sorginte, educaţie, ideologie şi mentalitate europene. Astfel că, dacă priveşti condiţia Israelului dintr-o perspectivă realistă, ea este ambivalentă< israelienii şi palestinienii se pot certa între ei, dar în acelaşi timp au multe în comun. Timp de 60 de ani, evreii israelieni şi arabii au împărţit o societate şi o cultură liberale şi democratice> de când Israelul a devenit stat independent, cetăţenii lui palestinieni şi evreii de est au interiorizat valorile libertăţii democratice mai mult decât oriunde altundeva în ţările arabe vecine cu care împart aceeaşi cultură. Aţi observat  că, adesea, două părţi implicate într-un conflict încep să semene tot mai mult una cu cealaltă odată cu trecerea anilor, așa cum un soţ începe să semene cu soţia lui și invers? Nu degeaba arabii le spun acum palestinienilor “evreii lumii arabe”. 2. Până la urmă ce legătură au toate astea cu poezia? Nu prea multe dacă vedem poezia ca pe o formă artistică învechită, menită să distreze. Dar dacă vedem poezia ca pe o artă care se ocupă în primul rând de limbaj şi de gândire, asta implică mai multe lucruri. Poezia a dat societăţii un sens existenţial dincolo de faptele brute, precum şi abilitatea de a înțelege care este esenţa vieţii. Aceste lucruri sunt valabile atât pentru poezia ebraică, cât şi pentru cea arabă, în societăţile respective.
104

O astfel de înţelegere a poeziei a stat la baza viziunii mele când am fondat Societatea de Poezie Helicon în 1990. Aşa cum văd eu lucrurile, un factor important pentru amplificarea sau diminuarea capacităţilor spirituale ale unei societăţi este atitudinea acesteia faţă de activitatea artistică şi imaginaţia creatoare. O societate care eşuează în câmpul artei şi al literaturii se poate fosiliza din punct de vedere al mentalităţii şi asta îi poate dăuna capacităţii de a se reînnoi şi de a reîntineri. Până la urmă, istoria evoluţiei umanităţii este, de fapt, istoria ideilor creative  < orice reuşită umană începe cu imaginaţia. Un poet creează cu cele mai primare materiale. Opera lui sau a ei poate duce la potenţarea sau reevaluarea lumii în care trăim. Pătrunderea poetică a lumii poate reînnoi percepţia asupra realităţii şi poate sugera noi modele de dezvoltare. Fie că poetul e conştient de asta sau nu, prin aventura lui creativă, el generează viitorul mental. Poezia atinge un set de potenţialităţi bazice pe care le împărtăşim cu toții< gândirea şi sentimentele, imaginaţia, simţul frumosului şi al libertăţii. În ţara noastră divizată din punct de vedere cultural, social şi politic, poezia are un rol suplimentar< prin puterea ei de elevaţie este capabilă să conecteze lumile şi să reducă distanţa dintre culturi. Dacă şi-ar îndeplini acest potenţial, ar putea contribui la pacea pentru care se zbate regiunea noastră. De-a lungul anilor am iniţiat în cadrul Helicon o revistă de poezie, un teatru de poezie, o casă de editură, un site educaţional, numeroase activităţi în comunitate, un festival internaţional de poezie şi o şcoală de poezie. Am ales două dintre acestea, şcoala şi festivalul, drept instrumentele cele mai bune pentru a deschide oportunităţi în cadrul Helicon atât pentru scriitorii arabi, cât şi pentru cei evrei. Aceste două proiecte au avut un character bilingv şi bicultural, oferind oportunităţi egale tinerilor scriitori vorbitori ai ambelor limbi. Master-class-ul de poezie arabo-ebraică şi Festivalul de Poezie au început chiar în momentul izbucnirii Intifadei (răscoala palestiniană), o perioadă politică 3.

decembrie 2012

eSeu

Poesis interna\ional

plină de nelinişte, în mijlocul problematizării noțiunilor de identitate sau apartenenţă. Prin aceste proiecte am putut să aducem laolaltă lumi culturale diferite, prin intermediul unor întâlniri care au ridicat o serie de întrebări și au răspuns la ele prin dialog şi creativitate. Participanţii au descris lecţiile de poezie ca fiind o «  insulă de normalitate  » în mijlocul crizei politice. Și au continuat la fel< an după an, pe fundalul conflictului iudeo-arab, 16 oameni se întâlneau ca să scrie şi să traducă împreună poeme. Vă puteţi imagina ? Un student arab care a crescut într-un lagăr de refugiaţi aproape de Nablus traducând poemele colegului său evreu despre serviciul militar şi invers  ? «  Ce ai simţit  ? Ce credeai despre noi  ?  » Întrebările pe care și le-au pus, întregul dialog au rămas adânc întipărite în minţile şi inimile participanţilor. Oare discutau între ei situaţia politică în pauzele dintre workshopuri  ? Desigur. Dar ei nu se aflau acolo în calitatea lor de evrei sau de arabi, ci în calitatea lor de fiinţe umane şi de poeţi care au interese comune. Experienţa ne-a arătat că, odată ce nu se pune accentul pe conflict, oamenii descoperă câte lucruri au în comun, leagă prietenii și pot face proiecte comune din proprie iniţiativă.

După acești ani de activitate pot conchide că, pe termen lung, Școala de Poezie Helicon a contribuit la schimbarea statutului poeziei în Israel, dându-le șanse egale tinerilor poeți și tinerilor scriitori arabi. Dar procesele culturale sunt procese pe termen lung, iar un impact cultural real se face simțit într-o perioadă îndelungată. A durat opt ani până ce cursurile pentru poeții de limbă ebraică care au început în 1993 au avut un impact semnificativ asupra culturii israeliene. Dacă putem continua cursurile de poezie ebraică-arabă, vom putea observa influența din ce în ce mai evidentă și asupra culturii arabe. Sperăm ca aceste cursuri de poezie să servească drept model pentru o coexistență bi-culturală în Israel și, totodată, drept model pentru echilibrarea altor zone de conflict. Cursurile ebraico-arabe au ținut cinci ani, dar în 2002 s-au oprit din lipsă de fonduri. Totuși, nevoia de a găzdui un mediu vizionar de dialog între viitorii lideri intelectuali și artistici ai regiunii noastre copleșite de conflict este mai acută ca niciodată. De aceea am inițiat acum „Catuv” – un nou program bi-anual la Colegiul Hakkibbutzim, care va pregăti profesorii de creative writting. În acest fel sper ca mesajul și revitalizarea poeziei să se transmită într-un mod și mai eficient.

Lucru ;i discu\ii pe text în workshopul de poezie
(2004)
Poate fi poezia predată? – pactul preliminar
Un cursant al școlii de poezie a răspuns deja afirmativ la această întrebare din moment ce s-a integrat acestei structuri de învățare. El ia parte la activitățile școlii pentru a-și ameliora modul de a scrie și pentru a-și rafina perspectiva poetică. În fapt, el a semnat simbolic un pact prin care își asumă faptul că, pentru el, poezia este ceva conversațional  < artă de dragul dialogului. Acest pact presupune că a te exprima nu e o condiție suficientă pentru a scrie poezie. A face „artă pentru artă” reprezintă un hobby similar cu acela de a ține jurnal, dar de fapt nu e deloc artă. Poezia ca artă înseamnă a te angaja să menții un anume tip de dialog, un anume tip de discurs pe care îl ai cu Altul. Sigur că asta poate părea evident, fiindcă în momentul în care îți scoți poemele din sertarul încuiat, în momentul în care le arăți fie și numai unei singure persoane, ești deja
105

în dialog. În orice act verbal, oamenii au în vedere comunicarea, dar în „arta pentru artă” este mai mult decât suficient la un nivel superficial să ne exprimăm și atât. Astfel că, sigur, nimeni nu te poate împiedica să scrii „pisic[ cheeseburger prins[ `n buc[t[rie Kate” și să-l publici pretinzând că e un poem, dar numai cineva care ar face un efort interpretativ extravagant și aiuritor va putea să-i găsească un sens. Desigur, un poem nu e numai dialog cu un altul, așa cum nici comunicarea nu e o condiție suficientă pentru a scrie poeme. Mijloacele nu sunt mai puțin importante decât conținutul, ele creează conținut. Dar nu despre asta e vorba< problema este în ce măsură putem privilegia maniera poetică și calitatea formală ale unui poem în detrimentul mesajului pe care îl transmite – dar o asemenea dezbatere se poate face numai în cadrul unui consens nescris asupra unui nivel decent de comunicabilitate și înțelegere, adică în cadrele artei de dragul dialogului. Fără aceste elemente nu există profesor, nu există cursant, nu există standarde și nu există criterii.

Poesis interna\ional

eSeu

decembrie 2012

Scriere și discuții pe text – La ce bun?
Combinarea noțiunii de romantism cu porunca modernă „Să fie absolut nou!” a dus la o imagine idealizată a scriitorului care se naște poet, care deschide gura și face poezie, la fel cum ciocârlia se naște cântând. Sigur că nu s-a întâmplat așa niciodată. Există talent înnăscut pentru limbaj, dar limbajul se dobândește> există un anume talent pentru poezie, dar și poezia este ceva care se învață. La fel ca în orice profesie sau îndeletnicire umană, și poeții au învățat singuri sau unii de la alții. Un poet cu mai multă experiență se raportează față de opera unui poet începător poziționându-se pe sine fie ca model, fie ca îndrumător. Un poet veteran care se poziționează drept model de imitat nu-i învață pe ceilalți să-și dezvolte vocile proprii, ci, mai degrabă, în cele mai multe cazuri, produce clone ale lui însuși. Atunci când poetul cu mai multă experiență are o personalitate poetică puternică, cei care învață de la el identifică ce e bine și ce nu e bine în scrierile lor bazându-se nu pe un criteriu poetic universal, ci în conformitate cu cât de apropiate sau diferite sunt acestea față de stilul poetului veteran care se oferă pe sine drept model. Un poet care se oferă pe sine drept îndrumător celor care vor să învețe de la el va încerca să le dezvolte acestora voci personale> de asemenea, el va încerca să-i potejeze de propriile lor reflexe și să respingă încercările lor de imitare. În calitate de ghid, acesta le va evalua scrierile independent, nu prin comparație cu poezia lui. Conștient sau inconștient, poetul-ghid le poate da cursanților feedback în două moduri< ca scriitor sau/și ca profesor. Aceste două moduri nu sunt neapărat contradictorii sau mutual exclusive> dimpotrivă, ele sunt complementare. În calitate de scriitori, poeții veterani își transmit de obicei propriile preferințe, felul în care înțeleg și privesc ei poezia, dar într-un mod care nu e nici argumentat teoretic, nici metodic> ei fac uz de mai multe idei și standarde, dar nu le transmit neapărat mai departe. Capacitatea de a fi profesor, însă, necesită și un tip de îndrumare practică și empirică, care presupune transmiterea conștientă de standarde poetice și de sisteme de idei. E de așteptat ca, într-o astfel de interacțiune, să apară rezistențe< când erup forțele creativității în sufletul persoanei care nu are experiență în exprimarea de sine, fiecare poem, indiferent cât de bun sau rău este, capătă în ochii autorului o semnificație sporită, asta pur și simplu din cauza faptului că poemul respectiv este expresia concentrată a lumii sale interioare pe care o exteriorizează. Abia acest lucru e cu adevărat valabil și orice critică adusă procesului creativ este, prin natura lucrurilor, ceva extrem de sensibil. Adesea, nimeni nu l-a îndrumat cordial pe tânărul poet înainte și nimeni nu i-a arătat acestuia cum să-și dezvolte abilitatea de a face poezie. Nimeni nu i-a spus
106

Amir Or

că această abilitate presupune practici și cunoștințe profesionale care se acumulează conștient. Toate sunt noi pentru el, uneori chiar șocante. Scriitorii știu din experiență cât de dificilă poate fi munca cu poeții fără experiență care se află la început de drum. În timp ce scriitorul se consideră un „cititor avizat” și o persoană care le poate da sfaturi relevante pentru poezia lor, poeții novice nu știu cum să le evalueze contribuția, fiind astfel posibil să se simtă amenințați și insultați de însăși intervenția acestora în ce au ei mai sfânt – poemele lor. Un profesor nu „dă feedback” în sensul în care ar evalua un poem. Ca în orice alt domeniu de activitate, scopul instruirii este să facă instruirea inutilă – adică să i se dea poetului instrumentele pentru a-și evalua scrierile singur, în mod profesionist. Pentru ca acest lucru să se întâmple, profesorul trebuie să facă și mai mult – atât din punct de vedere profesional, cât și din punct de vedere psihologic< el este Cititorul, cu majuscul[, Celălalt care receptează exact și pe deplin mesajul poetic, conținutul lui și perspectiva poetică – și este totodată cel care-i comunică receptarea cursantului său. Și face asta pentru ca acesta din urmă să-l poată hrăni pe Celălalt din el însuși, pe interlocutorul cu care comunică, așa cum Non-eul

decembrie 2012

eSeu

Poesis interna\ional

comunică cu eul> astfel ca el să fie capabil să creeze în el însuși un cititor intern căruia să i se adreseze. Pe măsură ce acest cititor intern devine mai capabil și mai sensibil, va evolua și abilitatea tehnică a poetului, fără ca asta să devină un obstacol în calea exprimării lui prin poezie. Un „cititor intern” calificat este un scriitor intern care aplică judecăți poetice. Cu cât scriitorul intern este mai implicat în imaginația creativă și expresivă a poetului, cu atât devine el o parte mai importantă în actul scrierii.

Metoda
Feedback și redactare
Munca de redactare a propriilor scrieri solicită din partea autorului, uneori poate pentru prima oară, o disciplină a dialogului. Oricât de ciudat ar suna asta, această abilitate îi cere să-și asculte cu atenție ideile și să-și impună să le exprime cu devoțiune. Pe scurt, unui poet care se află la început i se cere să dea seama despre el însuși – și în fața lui însuși. Dacă scrii „castravete verde ca iarba”, ți se va cere să te mai gândești la valoarea și la sensul conexiunii pe care ai creat-o între „castravete” și „iarbă”. Dacă scrii „un castravete ca iarba și ca speranța unei dimineți dintr-un apartament în nordul Tel Avivului, 2004”, ți se va cere să te gândești ce anume din acest vers comunică experiența ta cititorului într-un mod accesibil și ce anume e un cod privat. Poate rămâne castravetele „verde ca speranța unei dimineți”? Ceea ce este detaliat în „dintr-un apartament în nordul Tel Avivului, 2004” are vreo importanță anume? Și dacă are, poate că experiența necesită un plus de detaliere, pentru a clarifica conexiunea dintre tine și apartament. Și așa mai departe. La final, poți ajunge la o înțelegere mai cuprinzătoae a idiosincraziei, a strategiei de metaforizare și, la un nivel mai profund, a faptului că este foarte important ca noi să comunicăm într-un poem. Pentru a face cursantul să înțeleagă astfel lucrul pe text și pentru a-l face, totodată, să accepte această disciplinare e nevoie de o doză considerabilă de empatie. Trebuie să te poți identifica cu el, să poți lua asupra ta ideile lui ca și când ar fi ale tale, neîncetând, în același timp, să-i fii Celălalt până la capăt. Abordarea pe care am dezvoltat-o de-a lungul anilor este aceea a „cititorului de rând”. Mi-am dat seama că pentru a ridica o problemă oarecare nu trebuie să fiu mai deștept decât poemul pe care-l citesc. Pe de-o parte nu trebuie să evaluez pozitiv sau negativ poemul. Nu neg calitatea poemului, mai degrabă îl laud fără să explic ce anume merge acolo și de ce – în acest fel contribui la abilitatea poetului de a-și evalua singur scrierile. Pe de altă parte, nu trebuie nici să „interpretez” poemul sau să propun sugestii și explicații bazate pe propria mea experiență. Nu! Dacă fac asta
107

înseamnă că îi ușurez poetului munca și că acopăr punctele slabe din poem. Dimpotrivă, trebuie să întreb cu inocență totală care e povestea cu apartamentul din nordul Tel Avivului, în 2004. Ce legătură are el cu un castravete, sau cu speranța. Ah-ha! – atunci și acolo ai decis să renunți la băutură și jocuri de noroc ca să devii o persoană religioasă?! Și cine știe asta în afară de tine? Ce părere ai, vor înțelege cititorii sau nu? Sau – ce idee< castravetele verde are o prospețime ca aceea a unui început de zi! Am înțeles bine? Perfect! Dar are vreo importanță dacă speranța aceasta se manifestă într-un mic apartament de pe malul Amazonului? Ce ne aduce în plus imaginea asta? Aceasta nu e numai o manieră strategică de pune problema< întrebările de mai sus sunt ele însele un sistem de judecăți care reprezintă tocmai miza procesului de învățare. Poemul în sine este un pretext – azi se lucrează pe acesta, mâine pe altul – dar sistemul de judecăți, de bine, de rău, rămâne. Întrebările descriu, de fapt, mișcarea gândirii critice, adică exact ceea ce vrei să inculci și cursantului, mai degrabă decât o corectare punctuală. Prin repetarea și învățarea acestui proces de examinare, se creează standarde poetice într-un mod experiențial, nu abstract. După mai multe ședințe care decurg la fel, cursantul va ști, de exemplu, ce poate susține o metaforă și ce nu. El va ști că, dacă o duce prea departe, ea se va transforma într-o imagine sau va lua o direcție care vor încărca claritatea și comprehensibilitatea poemului, punând o tensiune prea mare asupra structurii metaforice pe care vrea so construiască. El va generaliza regulile deprinse din experiențe punctuale, din poemele lui și, după un timp, va vedea cum funcționează ele și în poemele scrise de alții. Totodată, el își va dezvolta acuitatea tehnică< castravete, să spunem, rimează cu perete. E de ajuns pentru a mai adăuga un element aici sau nu? Chiar dacă poemul e construit pe eufonii, nu e suficient cuplul iarbă/ dimineață? În final, poate cursantul va schimba sau nu un cuvânt, sau poate va decide să includă elementul care rimează doar pentru un posibil ritm – dar diferența adevărată este că nu mai citește poemul ca pe o simplă răbufnire de creativitate, ci face o lectură discriminatorie de adâncime. Nu spun prin asta că totul se învață ușor. A învăța să scrii are un important aspect psihologic, la limita unei munci terapeutice, și presupune din partea profesorului o mare responsabilitate. Aceste aspecte depind întru totul de personalitatea poetului care trebuie învățat, astfel încât nu voi intra aici în detalii. Prefer să discut două exemple de probleme destul de previzibile și comune, inerente însuși procesului de învățare. Se întâmplă frecvent ca un poet cu care ai lucrat să vină la tine, după o perioadă de timp oarecare, și să îți spună, destul de panicat, că din cauza tuturor acestor

Poesis interna\ional

eSeu

decembrie 2012

întrebări nu mai poate să scrie poezie cu spontaneitate. Va trebui să te confrunți periodic cu crizele și dificultățile lui, continuând să-i luminezi calea care acum i se pare întunecată. Trebuie să-i amintești ceea ce a învățat deja, chiar lucrurile cele mai mici, să îi explici că va internaliza fiecare capacitate și abilitate dobândite, că e aproape la fel ca atunci când înveți să mergi pe bicicletă sau să conduci mașina. Această etapă în care scriitorul e paralizat de un exces de auto-control poate fi ușurată și prin următoarele tehnici< practica „scrisului liber”, de exemplu, îl poate elibera, în mare măsură, de auto-cenzura pe care și-o aplică. Pentru cei care poate nu sunt familiarizați cu tehnica scrisului liber, se cuvine o scurtă descriere< cursantului i se cere să se oprească din orice alte activități și să se izoleze complet cincisprezece minute în fiecare zi, timp în care va încerca să-și scrie gândurile pe hârtie fără oprire, fără cenzură, fără filtre, planificări sau formalizări. Nu trebuie să arate ce scrie altcuiva, nici să predea aceste materiale decât dacă o face din proprie inițiativă. Altă problemă se poate ivi în legătură cu temele care le sunt date cursanților pe parcursul lecțiilor. E important ca un cursant să folosească toate informațiile, toate judecățile poetice și criteriile pe care le-a descoperit, ca să le aplice poemelor discutate în anumite întâlniri. Și aici se întâmpină adesea retincența de a lucra pe același poem de mai multe ori, alteori se manifestă tendința de a renunța la ele cu totul. E important pentru un poet la început de drum să aibă reușite la nivelul lucrului asupra poemului în timp real. A reveni la un poem deja terminat are o valoare mai mare decât simpla lui reviziuire. Parte din ceea ce se învață pe parcursul lecțiilor este cum pot poeții să introducă în propriile conștiințe mai mulți Alții – din nevoie și în urma hotărârii proprii< de exemplu, cum să fii copacul despre care scrii, sau invers, cum să fii tâmplarul care face un scaun din lemnul copacului. Cursantul învață să vadă fiecare figură din poem în mintea lui până când o poate descrie în detaliu. El învață cum să împace stări, locuri și momente diferite ca pe niște realități accesibile. Analog, poetului i se cere să intre în el însuși, și acesta e un proces mai dificil, dar merită efortul. El trebuie să se întoarcă în poemul pe care l-a scris, să spunem, acum jumătate de an. Iar asta e o mișcare pentru care e nevoie de îndrumare. O mișcare ce presupune flexibilitate și acceptarea faptului că se află aici și acum, dar și atunci și acolo, simultan. Autorul revizitează poemul cu un „Eu” care e diferit într-o anumită măsură de „Eu”-l care a scris poemul atunci. Să spunem că e vorba despre poemul discutat mai sus, cel cu castravetele verde al speranței, însă acum speranța aceasta pare complet iluzorie sau, invers, ea sa împlinit. Ceea ce e, desigur, în regulă. Se poate să reintre în poem aflându-se într-un spațiu mental nou și e perfect legitim ca în procesul de re-editare a poemului să introducă nuanțe noi care nu erau acolo
108

înainte. Și acest lucru solicită un anumit grad de disciplină< dacă din cauza unui sentiment de dezamăgire pe care poetul îl simte astăzi castravetele verde s-a făcut maroniu, murat și acru, poemul va deveni cu totul altceva> dacă, pe de altă parte, ne amintim că speranța este parte din dezamăgirea sau, dimpotrivă, din sentimentul de împlinire de azi, ne va fi mai ușor să vedem poemul la fel în contextul de acum. În lucrul pe text, chestiunile tehnice apar și ele cu o frecvență ridicată – momente în care profesorul nu trebuie decât să puncteze o metrică greșită sau un ritm care șchioapătă, apoi să se întoarcă la materialul pus în discuție. Acestea nu sunt mai puțin importante. Când vrei să îndrumi un poet, nu numai să-l înveți cum se scrie poezie, miza e dincolo de calitatea publicabilă a poemelor. Profesorul nu trebuie să evite probleme aparent minore sau să spună că poemul e publicabil pentru ceea ce conține, în ciuda minusurilor de construcție. Scopul este învățarea, în consecință, dacă nu există o limitare temporală, e de dorit și merită să se acorde timp fiecărei chestiuni, majore sau minore, care apare în lectura poemului.

Lucru pe text în grup și lucru pe text individual
În cadrul Școlii de Poezie Helicon se fac sesiuni de lucru pe text în două cadre< pe grupuri, în timpul cursurilor lunare din weekenduri și sesiuni individuale în timpul săptămânii.

Lucrul pe text în grup are loc în timpul sesiunilor din weekend, când discuțiile se poartă pe baza strategiilor de întrebare și explorare, iar sistemele de considerații și criterii poetice sunt inculcate prin dialogul colectiv. În ce privește etica și metoda de lucru, participanții mai întâi învață să se abțină de la evaluări și să rămână la punctarea problemelor sau punctelor tari dint-un poem, într-un mod rezonabil și atent. Cu alte cuvinte, profesorul le menționează clar că aici nu se lucrează cu „Asta îmi place” sau „Asta nu-mi spune nimic”. Toată lumea e invitată să-și spună opinia, dar aceasta trebuie să se refere doar la ceea ce fiecare crede că funcționează sau nu în poem, să explice de ce și cum. Sigur că și noi, profesorii, ne abținem de la dictarea preferințelor noastre în materie de stil. Poemul trebuie judecat după criteriile stilistice care i se aplică, și nu în conformitate cu un model preferențial. Dacă, de exemplu, poemul în discuție este un sonet, el trebuie supus sau confruntat cu cerințele genului său. Dacă poemul este o listă de descrieri factuale, el trebuie să fie eficient pe această linie. Dacă este figurativ, poemul trebuie să creeze figura și să o transmită cititorului în mod eficient și viu.

decembrie 2012

eSeu

Poesis interna\ional

În timpul lucrului în grup ne raportăm la poeme de la un număr de participanți la fiecare întâlnire. Poemele sunt alese în funcție de temă și de tema generală discutată la lecția de poezie și aplicată în exercițiile de scriere creativă și în workshopuile de traduceri. Dacă tema este, de exemplu, „linia de pauză și strofa”, discutată la prima întâlnire, ne raportăm la poemele cursanților prin această grilă. Dacă tema este „limbajul figurativ”, atunci poemele discutate vor fi alese dintre cele care ilustrează folosirea metaforei. Dacă tema este „formele închise”, vom discuta haikuuri, sonete ș.a.m.d. Discuția despre poeme este mai puțin intensă și mai puțin revelatoare în grup decât în discuțiile individuale, fiindcă rămânem în zona problemelor care țin de tema întâlnirii și de pe urma cărora pot beneficia toți participanții. Nu e locul aici pentru o discuție despre cum un vers precum „castravetele verde al speranței...” acoperă sensul adevărat și ce anume a ascuns, de fapt, autorul aici. În grup e suficient să subliniezi fenomenele scriiturii ca surse pentru gândirea critică a cursanților. Acolo unde se manifestă cea mai mare frică se află și cea mai mare putere, dar nu orice context e potrivit pentru a-l direcționa pe tânărul poet spre această transformare. Discuțiile în grup sunt, totodată, o sursă de interogare, argumentare și consultare în cadrele unui dialog între participanți, sursă care le asigură feedback reciproc și deschidere în discurs față de chestiuni pe care ei, cel mai probabil, nu le considerau subiecte relevante și pe care nu le-au mai discutat înainte. În plus, în acest tip de feedback ghidat, când colegii discută între ei poemele pe care le scriu, profesorul este mai puțin amenințat și e mai ușor să poată face discriminări. Astfel, participanții acumulează tehnici de scriere, iar feedbackul pe care îl dau nu-i ajută numai să absoarbă standarde poetice, le dă și un jargon al receptării poeziei pe care îl pot folosi cu alți scriitori. Un număr destul de mare dintre cei care au participat la astfel de lecții au continuat să se întâlnească între ei după ce s-a încheiat programul, folosind – în continuare – tehnicile de lucru pe care le-au dobândit pentru a le da feedback colegilor care își citesc poeziile. În cazul câtorva dintre grupuri, această practică a feedbackului reciproc a continuat pe parcursul anilor cu un dialog productiv.

mereu avantaje în a învăța să lucrezi înainte de ajunge la întâlnirile individuale. Întâlnirile individuale au loc după metoda feedbackului pe care am descris-o mai sus, fără alte mize sau constrângeri. La finalul fiecărei întâlniri individuale cursantului i se cere să aplice ceea ce a învățat în scrisul său, pentru ca principiile să nu rămână doar la nivel abstract. Fiindcă, până la urmă, aici nu se face teorie, aici e vorba despre poeme scrise de poeți și e esențial să înțelegem că procesul de internalizare a bunelor practici începe chiar cu practica, atunci când principiile se aplică în rescrierea poemelor scrise anterior. Cu cât un poet internalizează mai mult sistemul de principii ale scriiturii poetice, cu atât se va vedea asta în poemele noi. După două sau trei întâlniri individuale cu teme date, se presupune că metoda a fost înțeleasă și că se pot trimite sarcini individuale și prin email. Astfel, cursanții pot lucra nu numai la poemele lor, dar și la traduceri de poezii în engleză și arabă.

Evaluarea rezultatelor
Procesul creativ, la fel ca procesele de internalizare și de aplicare a principiilor, variază de la poet la poet. Sunt chestiuni care țin de personalitate, dar cineva cu experiență poate prevedea rezultatele. De-a lungul anilor mi-a devenit clar că trebuie făcută o distincție între rezultate pe termen scurt și rezultate pe termen lung. Simplificând, aș spune că există poeți pentru care lecțiile de poezie stimulează o răbufnire de creativitate, așa cum există alții care se retrag – într-o poziție defensivă, uneori depășiți de interacțiune, de bogăția de informații și de competiția implicită sau explicită din grupul de lucru. Nu există nicio garanție că un poet care a avut o răbufnire de creativitate va continua să scrie, așa cum nici un poet care a fost mai retractil nu se va opri neapărat din scris. Se pare că voința/puterea și decizia de a scrie poezie ca stil de viață sunt elementele decisive. Se prea poate și ca valuri de creativitate să-i lovească pe cursanții retractili după terminarea programului, așa cum cei cu răbufnirile creative pot fi incapabili să mai scrie fără intensitatea și dinamica din cadrul lecțiilor. Se mai întâmplă, de asemenea, ca într-o serie să existe oameni deosebit de talentați, iar în ale serii unii mai puțin talentați. După toate aparențele, a testa rezultatele calitative în poeme nu e suficient aici. Și atunci, ce ne-a ieșit și ce nu? Ei bine, o comparație a poemelor cursanților de la începutul programului cu cele scrise la finalul acestuia este o formă de evaluare de bază pe care orice profesor o poate face intuitiv după ce a încheiat lucrul cu ei. Nu sugerez că asta ar fi o măsură greșită sau ineficace. Dimpotrivă, o asemenea evaluare va duce de obicei la rezultate încurajatoare și la reușite considerabile, ceea ce e foarte important.
109

Lucrul individual începe după două ședințe de grup> deși în acestea se manifestă un element de anxietate socială, la final procesul este eliberator. Asta pentru că le dă participanților o perspectivă asupra procesului de scriere din interior spre exterior, creându-le un echilibru și obieceiuri de scriere bune, scăzând nivelul de vulnerabilitate care anticipează munca individuală. Se trag niște concluzii plecând de la participarea la feedbackul pe textele altora și există

Poesis interna\ional

eSeu

decembrie 2012

În orice caz, dacă luăm în calcul distincția dintre răbufnirile creative ale unora și retractilitatea altora, poate ar trebui evitată o comparație evaluatoare înainte de terminarea programului. Ceea ce vreau să spun este că problema stă în scrierea „dovezilor” și nu în cunoașterea procesului. Nu întotdeauna poate fi identificată evoluția în scriitura celor care au lucrat mai puțin în timpul programului, dar poți să te gândești dacă motivul este că scriitorul nu a internalizat nimic sau că ceea ce a internalizat nu se regăsește încă exprimat în scrisul său. La finalul programului, întrebările fundamentale< Există un sens general aici? Care e situația? sau Ce face versul/pauza asta? sunt suficiente pentru a-l face pe poet să vadă care e problema lui și să ofere soluții. În acest tip de dialog închis și continuu îți poți da seama destul de clar ce ai reușit să transmiți și ce nu. Dar asta nu e tot. A îndruma un scriitor nu se bazează cu adevărat pe întrebări despre scris ca cele de mai sus, nici pe soluțiile de succes care pot fi oferite. Consider că însuși actul de a lucra cu autorii pe texte duce la niște principii și le refuză pe altele. Cu toate formele de încurajare a fiecărui stil și a fiecărui fel de a scrie poezie, ne bazăm totuși pe o presupunere centrală și necesară. Spus foarte simplu< artă este calitatea comunicării.

Mi se pare că ceea ce poetul învață despre acest subiect în Școala de Poezie Helicon nu este mai puțin important decât abilitățile tehnice pe care le dobândește, dacă nu chiar mai important. Pentru a trage linie, aș vrea să formulez principiile de bază pe care încerc să le transmit în lecțiile mele< Arta fără învățare este o răbufnire creativă, dar nu reprezintă calea adevărată. Măiestria permite libertatea artistică de expresie. Fără ea, orice reușită artistică, oricât de strălucită ar fi, reprezintă un climax fără fundament. Controlul limitat al instrumentarului poetic predispune la un „stil” care se va epuiza cu timpul. Învățarea permite mișcarea fără efort a gândirii în și deasupra expresiei. Controlul asupra instrumentelor poetice asigură capacitatea de a folosi formele poetice liber și permit dezvoltarea și ameliorarea lor independent de stil. A învăța să controlezi instrumentele poetice este o abilitate care priește formei și manierei poetice> a-ți rafina scriitura presupune capacitatea de a-ți folosi gândirea. Dă mai departe ceea ce știi!

Concluzie
Redefinirea capacității de „a-ți redacta singur textele” reprezintă munca de o viață a oricărui poet. Deși, adesea, aria lui de învățare devine conștientă și articulată în îndrumarea pe care o oferim – chiar dacă reușim –, acesta e doar începutul poveștii. Discuția despre formele și conținuturile poetice se reduce, în final, la re-examinarea angajamentului de a scrie luat de fiecare poet, angajamentului de a lucra cu deschidere spre cititor și cu deschidere spre sine.

traducere din limba englez[ de Alexandra Florescu

110

luna miguel

Luna Miguel (n. 1990, Spania) este una dintre speranţele strălucitoare ale poeziei spaniole, având deja publicate patru volume de poezie (Să fii bolnav, 2010> Poetry is not dead, 2010> Gânduri sterile, 2011> Cavoul marinarului, 2013), o povestire (Exhumare, scrisă împreună cu Antonio J. Rodríguez) şi două antologii, apărute în Statele Unite ale Americii (Bluebird and Other Tattoos, 2012) şi Italia (Musa ammalata, 2012). A tradus Cartea lui Monelle de Marcel Schwob şi poeţi precum Arthur Rimbaud, Tracy K. Smith, Cassandra Troyan, Ellen Kennedy, Lysiane Rakotoson, Dorothea Lasky. A editat antologia Aveau douăzeci de ani şi erau nebuni (2011), curpinzând tineri poeţi de limbă spaniolă.

111

Poesis interna\ional

PoeSía Eu ;tiu ce

decembrie 2012

Yo sé qué
la pureza que te preguntaba Maite Dono
La pureza es este párpado. La pureza es esta mano vieja, que mancha si acaricia. La pureza es mi sexo diminuto. La pureza es una media luna. La pureza es la lengua cortada de mi madre. La pureza es este poema. La pureza es el pensamiento impuro. La pureza es el aliento en la mañana. La pureza es un cepillo lleno de pelos. La pureza es una bañera negra llena de leche La pureza es esta copa, este vino, esta carne. La pureza es una hostia. La pureza es mi reflejo. La pureza es candidiasis. La pureza es diabetes. La pureza es miedo, sucio miedo asomándose. La pureza es medicina. La pureza es tu polla. La pureza es nuestra casa en invierno. La pureza es un calefactor. La pureza da asco. La pureza da asco. La pureza da asco como un pájaro que anida en la campana de una iglesia en la campana

puritatea de care te-am întrebat Maite Dono
Puritatea e pleoapa asta. Puritatea e mâna asta bătrână, pe care apar pete când o mângâi. Puritatea e sexul meu micuţ. Puritatea e o jumătate de lună. Puritatea e limba retezată a mamei. Puritatea e poemul ăsta. Puritatea e gândul impur. Puritatea e respiraţia de dimineaţă. Puritatea e o perie plină de păr. Puritatea e o cadă neagră plină cu lapte. Puritatea e paharul ăsta, vinul ăsta, carnea asta. Puritatea e o palmă peste față. Puritatea e imaginea mea în oglindă. Puritatea e candidoză. Puritatea e diabet. Puritatea e teroare, teroare jegoasă ivindu-se. Puritatea e medicină. Puritatea e pula ta. Puritatea e casa noastră iarna. Puritatea e un boiler. Puritatea te-ngrețoșează. Puritatea te-ngrețoșează. Puritatea te-ngrețoșează ca o pasăre care-şi face cuib în clopotul unei biserici în clopotul
112

decembrie 2012

Poezie
unei bucătării în clopotul unui gât. Ştiu ce e puritatea. Puritatea e ţara asta puternică. Puritatea e rasa. Puritatea e castul. Puritatea e himenul. Puritatea e pasărea şi himenul. Puritatea te-ngrețo;ează e delicată e o t]rf[ e unică. Eu ;tiu ce e puritatea. Eu ;tiu ce e.

Poesis interna\ional

de una cocina en la campana de una garganta. Yo sé qué es la pureza. La pureza es este país fuerte. La pureza es la raza. La pureza es lo casto. La pureza es el himen. La pureza es el pájaro y el himen. La pureza da asco es tierna es cerda es única. Yo sé qué es la pureza. Yo sé qué es.

Coma diabético
Tú me diste una boca. Mi madre me dio este páncreas. La Ciencia me dio insulina. Dios no me dio nada salvo miedo en un puñado de azúcar.

Comă diabetică
Tu mi-ai dat o gură. Mama mi-a dat pancreasul ăsta. Iar Ştiinţa mi-a dat insulina. Dumnezeu nu mi-a dat nimic decât teroarea într-un pumn de zahăr.

Huelo muerte
Todas las poetisas están muertas, dijo. Roberto Bolaño
Espejito, espejito. ¿Acaso soy joven? ¿Acaso huelo a muerte?
113

Miros a moarte
Toate poetesele sunt moarte, zice. Roberto Bolaño
Oglindă, oglinjoară. Ce zici, sunt tânără? Ce zici, miros a moarte?

Poesis interna\ional

PoeSía Scrisoare către mama

decembrie 2012

Carta a la madre
Me contaron que saber retórica es como saber amar con la palabra exacta, amar a un dios o a un pezón incluso si lleva veinte años sin donar su leche seca. Mustia. Su leche de jazmín de otoño. Natural. Pero tú odias el jazmín. Pero tú odias tanto el olor a jazmín. Cómo te extraño. Persuasivas las palabras de esos ojos. Me contaron. Me convencieron. Que saber amar no es como saber amar. O sí. Quizá. Amar, pero más fuerte.

Mi-au spus că a şti retorică înseamnă a şti să iubeşti cu cuvinte exacte, să iubeşti un zeu sau un sfârc, chiar dacă de douăzeci de ani n-a mai dat lapte. Secat. Laptele lui de iasomie de toamnă. Natural. Însă tu deteşti iasomia. Însă tu deteşti atât mirosul de iasomie. Cât îmi lipseşti. Persuasive cuvintele ochilor ălora. Miau povestit. M-au convins. Că a şti să iubeşti nu înseamnă a şti să iubeşti. Sau da. Poate. Să iubeşti, însă mai intens.

Último
No me protegen de las paredes vacías. No me protegen las chinchetas en el suelo de alquiler, de una habitación de alquiler, de una vida cara de alquiler que mis pulmones no soportan. No trato de dar pena< procuro dar asco. No trato la belleza< procuro mi delirio. No trato la juventud< comprendo lo infantil de mis facciones. Mi desánimo. Mis ganas de llorar. Nunca me levantaría de esta cama. Comería aquí. Defecaría justo aquí. Haría el amor bajo el colchón. Así. Con estos ojos. Así. La mañana es perversa con su luz. Nadie protege mi diario desprotegido. Mi vida desprotegida, que, lo sé, a veces ni siquiera se parece a esta que prometo.

Ultimul
Nu mă apăr[ de pereţii goi. Nu mă apăr[ piunezele de pe podeaua de închiriat, din camera de închiriat, din viaţa asta dragă de închiriat pe care plămânii mei n-o suportă. Nu caut să-mi fac milă< încerc să-mi fac greaţă. Nu caut frumuseţea< îmi procur delirul. Nu caut tinereţea< îmi înţeleg infantilitatea trăsăturilor. Mă descurajează. Mă fac să plâng. N-o să mă mai ridic niciodată din patul ăsta. O să mănânc aici. O să-mi fac treburile exact aici. O să fac amor sub saltea. Aşa. Cu ochii ăştia. Aşa. Dimineaţa e perversă cu lumina ei. Nimeni n-o să-mi apere cotidianitatea neajutorată. Viaţa mea neajutorată, care, ştiu, uneori nici nu mai pare să fie ce promite.

Poeta suicida
Todo rasurado< hasta la última pestaña de esta pesadilla monótona. Todo rasurado. Todo falso. Imitación punk de una poeta muerta. Si Pizarnik resucitó, ¿lo harás tú, suicida idiota, que miras desde el reflejo? Todo rasurado, ¿coño o corazón? eso qué importa cuando ambos huelen a vida, cuando ambos sangran y tiñen de amor. Todo rasurado para sentir mejor el hielo. Todo frío. Todo muy frío y hermoso. Todo vacío, por última vez.

Poetă suicidară
Totul bine ras< la ultima pagină din coşmarul ăsta monoton. Totul bine ras. Totul fals. Imitaţia punk a unei poete moarte. Dacă Pizarnik ar `nvia ai face-o tu, suicidară idioată care priveşti lumea din oglindă? Totul bine ras, pizdă sau inimă? ce mai contează, când amândouă miros a viaţă, când amândouă sângerează şi le apucă amorul. Totul bine ras, ca să simţi mai bine gheaţa. Totul îngheţat. Totul foarte îngheţat şi frumos. Totul pustiu, pentru ultima oară.

traducere din limba spaniol[ de Radu Vancu
114

decembrie 2012

CroniC{

Poesis interna\ional

Starea vremii< „sunt aici”

Cristina ispas

carte subţirică, micuţă, o copertă discretă, într-o nuanţă de acvamarin, în centrul căreia a fost decupat un cerc alb (imaginea de la capătul unei lunete), pe suprafaţa căruia se văd profilate umbra unei pisici şi cea a unei nacele, fără nume şi titlu trecute pe cotor, genul de carte pe care numai cu greu o dibuieşti când o cauţi prin bibliotecă, în situaţia în care nu-ţi aminteşti exact unde ai pus-o, aşa arată Aerostat, jurnalul prozo-poetic cu care debutează Stelian Müller, o discreţie care se prelungeşte sau poate mai bine spus emană din însuşi conţinutul cărţii. Dacă mai adăugăm şi informaţia pe care ne-o furnizează Rareş Moldovan în Postfaţă, aceea că manuscrisul a circulat din mână în mână timp de câţiva ani înainte să fie publicat şi faptul că a apărut la o editură mică şi destul de obscură, ceea ce înseamnă că va circula mai degrabă tot din mână-n mână decât prin librării, plus titlul, Aerostat, prima impresie de centru de greutate greu sau imposibil de reperat în cazul acestei cărticele destul de surprinzătoare este completă. Acelaşi titlu însă, autorul preferând mai pretenţiosul, mai tehnicul „aerostat”, mai banalului, uzualului „balon”, sau termenului de „dirijabil” (cu implicaţiile lui nedorite), este şi cel care atrage primul
115

O

atenţia. În timp ce nu devine niciodată foarte clar în ce măsură starea vremii îi influenţează „diaristului” dispoziţia emoţională, mereu atent cum este la semnele cerului, pe care le translatează apoi în scurte rapoarte (cvasi) meteorologice, sau invers, starea emoţională a „diaristului” influenţează ea însăşi şi se reflectă în rapoartele despre starea vremii, notaţiile cromatice reduse la o paletă de ocru, gălbui, albastru, alb sau cenuşiu (care sunt exclusiv culori ale cerului) par să arate că această dispoziţie nici nu fluctuează în fond foarte mult. Indiferent de frecvenţa cu care se schimbă senzaţiile sau stările prin care trece personajul din Aerostat, indiferent de cât de repede se modifică disponibilitatea emotivă sau afectivă a acestuia, în funcţie de cum e afară, frig („soarele e o lumină îngheţată”, „luciul soarelui e rece”, pe cer se află „un soare fără căldură” etc.) sau, parcă mai rar, cald („Mă ghemuiesc pe bară, mă perpelesc la soare”, „Sunt pe stradă, soarele îmi încălzeşte ţeasta” etc.), starea psihică predominantă pare să rămână una de melancolie, camuflată sub o mască de (auto)ironie şi un fel de protest, straniu până la absurd, împotriva inerţiilor de orice fel. Chiar dacă majoritatea însemnărilor din acest „jurnal de bord” (din care practic nu mai rămâne decât convenţia, şi ea abia mimată, fiind consemnate numai lunile şi uneori

Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2012

zilele săptămânii, sub specificaţia că ar fi vorba de o perioadă întinsă pe şapte ani, neprecizaţi însă) relatează, într-un stil minimalist şi fragmentar, şi într-un registru pur realist, evenimente prin absolut nimic revelatorii (aparent), pentru un nevrotic noianul de senzaţii asociate acestor evenimente perfect banale trebuie să constituie tot atâtea întâmplări însemnate. În primul rând prin forţa lor de percuţie, pentru că senzaţiile par în Aerostat să fie şi cele care menţin o conexiune cu realitatea care altfel s-ar fi pierdut demult şi care ameninţă oricum să se piardă, contactul cu o altă fiinţă umană primind de obicei atribute negative, chiar şi în cele mai dorite dintre situaţii şi uneori chiar înainte de a se produce< „Dacă m-aş gândi acum la ce are ea sub bluză, o otravă mi s-ar răspândi în trup”, atunci când nu se dovedeşte total ineficient< „Vineri< Ne sărutăm, mă gândesc la un tanc, ea la ce s-o fi gândind?” Cu cât este mai amplă deschiderea cosmică (chiar şi atunci când se află în ceea ce intuim a fi spaţiu domestic, „diaristul” pare să-şi petreacă cel mai mult timp la fereastră, în timp ce, imediat ce va părăsi acest spaţiu, îl vom regăsi, cel mai probabil, nu în alte încăperi, ci pe stradă), cu cât atenţia este distrasă mai mult înspre fenomenele care se petrec în atmosferă, cu atât mai mult se închide fanta prin care pătrunde tot ceea ce este legat de umanitate şi de relaţiile dintre oameni, de obicei marcate de crispare şi reacţii improprii, ceea ce face ca perspectiva pe care o avem deja formată, în mod obişnuit, asupra a ceea ce este banal şi ceea ce este excepţional să-şi piardă aici relevanţa. Fie că explicaţia pentru comportamentul cel puţin neobişnuit, în multe dintre situaţii, al personajului din Aerostat, pe care l-aş numi mai degrabă dezadaptat decât autist, vine dintr-o „hipertrofie senzorială cronică” de care ar suferi (după cum o botează Alex Goldiş), fie că nu vine deloc, cele mai multe scene „sociale” desfăşurându-se de fapt în gând (ca de exemplu aici< „Miercuri< Un cunoscut se apropie, trece pe lângă mine, nu-l salut, ştiu că nu mai foloseşte la nimic”), adevărata stranietate pare să ţină de fapt de relaţiile general umane, de inerţia şi falsa politeţe în care se complac şi care adeseori duce la blocaje stupide< „Mă place dar în aceste clipe, prezenţa mea îl stinghereşte. Ar trebui să plec dar nu am curaj”. Iar în opoziţie cu aceste relaţii interumane viciate de o lungă istorie de prefaceri, senzaţiile nu pot fi decât purtătoarele unui adevăr sui-géneris. Şi tot din cauza vicierii relaţiilor interumane, cele mai frumoase însemnări, în care transpare cel mai puternic şi poezia, sunt cele care transcriu momente de absolută singurătate< „Octombrie< ascult muzică franţuzească, rotiţa care învârte banda casetei scoate un zgomot ritmic, îl bat încet cu piciorul în podea”, „Sâmbătă< Mă duc în oraş, o să mă întorc cu capul plin de vedenii”, „Sunt pe hol, mă maimuţăresc în faţa câinelui, el mă priveşte cu dispreţ”, „Marţi< Sunt în cameră, stau pe un munte de bagaje, mi-e frig”, „Luni< beau apă de la fântână, nu mă mai satur” şi mă voi opri aici, deşi aş putea continua aşa încă mult timp. Încă o însemnare,
116

la fel de concentrată şi de o aceeaşi maximă percutanţă, este edificatoare pentru modul în care este mimat formatul de jurnal sau pentru modul, e acelaşi lucru, în care este mimată viaţa printre oameni< „Azi noapte, pe strada Armatei, mi-am întors capul, cu o smucitură puternică, mi s-a părut că prin întuneric aud paşi de câine, nu era nimic” (însemnarea este datată 11 mai, nu se ştie în ce an). Tot în asemenea momente de singurătate apare şi, ca un efect de neevitat, tentaţia filozofării< „Miercuri< Mă gândesc să mă joc pe calculator, ar trece timpul mai repede, voi renunţa, timpul trece oricum”, „Februarie< Poate că mai mult decât trecutul său, omul nu poate fi nimic”, „Iulie< Eu mi-am adus raţiunea, ea şi-a adus trupul. Nu-mi fac iluzii, voi pierde” etc. Indiferent cât de jucăuşe par aceste scurte reflecţii pseudo-filozofice, care de multe ori se încearcă a fi camuflate în absurd (comparaţia cu Acosmei vine aici la îndemână, deşi dacă la Acosmei absurdul este impregnat în fiecare scenă, aici graţia şi stridenţa apar uşor decantate, efectul pe care-l ştim din Jucăria mortului fiind perceput mai degrabă la nivelul întregului volum), sau cât de (auto)ironice, sau cât de mult poate deruta pe alocuri o anumită îngroşare demonstrativă a discursului, ele trebuie luate până la capăt ca exact ceea ce sunt< reflecţii pseudo-filozofice. În plus, rupând iarăşi din loc în loc filmul, şi cu toate că de fapt nici gesturile acestea nu par a fi mai puţin ale unui übersensibil, se regăsesc şi câteva scene pline de ostentaţie (cum ar fi< „Joi< Sunt în piaţă, aştept pe cineva, un copil de ţigan se apropie „Dă-mi o sută de lei!”, „Am numai dolari” mă apăr precaut, „Dă-mi un dolar atunci!”. Îi dau zece pentru că nu am bancnote de un dolar” sau cum ar fi aici, unde deja se poate vorbi, chiar dacă in extremis, de un gen de atitudine cool< „Miercuri< El a băut o sticlă de vin, eu jumătate, discuţia a ajuns la teroriştii arabi, mă gândesc repede cum mi-ar sta terorist” sau aici< „Noiembrie< Ascult Rammstein în concert la Berlin, pe stadion mulţimea ţipă şi aplaudă, ţip ş-aplaud şi eu în cameră pentru că nu am de ales” sau< „Luni< Filosoful meu preferat e Derrida. Al tău?”. „Rammstein” bâlbâi eu” etc.). Poate însă că aceste cugetări pseudo-filozofice sau stridenţe pe voce contabilizate la minusuri nu fac până la urmă decât să îşi aducă şi ele contribuţia la echilibrul general. Pentru că ceea ce încearcă de fapt să facă Stelian Müller în Aerostat este să găsească acel punct absolut de echilibru între raţiune şi sensibilitate, luciditate şi visare, gravitate şi umor, între ceea ce pare să aibă sens şi ceea ce pare absurd, claritate şi nebunie, observaţie şi hazard, poezie şi proză, proză şi viaţă, trăire şi filozofie etc., punct pe care este adevărat că mult mai des îl atinge decât îl ratează. Un debut frumos, care n-ar trebui să treacă neobservat. Încă nu e prea târziu.

Stelian Müller, Aerostat, Galaxia Gutenberg, 2011

decembrie 2012

CroniC{

Poesis interna\ional

Via\a insesizabilă
rita Chirian

ustin Panța este, probabil, printre ultimii poeți pentru care literatura și actul de a scrie încă înseamnă învecinarea, dacă nu chiar identitatea cu o stare de grație de nedefinit. El pare să fie unul dintre cei din urmă reprezentanți ai unei stirpe nobiliare, din care făcea parte, de pildă, Virgil Mazilescu, spirite pentru care poezia este o replică miniaturală a creației dintâi. Oricât de neobișnuită și de desuetă pare astăzi ideea, poezia este taumaturgie și ieșire din timpul comun> iar pentru a scrie, crede Iustin Panța, moralist de rasă pură, e nevoie de abluțiuni repetate și de purificare lăuntrică, așa cum te-ai înfățișa morții. Panța este unul dintre ultimii poeți care, de asemenea, pare să-și fi lucrat deopotrivă poemele, dar și biografia cu aceeași grijă, ea construindu-se pe de-antregul după chipul și asemănarea literaturii. Un romantic întârziat într-un timp anapoda, așa cum sunt timpurile în care poezia crește cu adevărat, ca pentru a contrabalansa răul lumii. Un anacronic, dacă nu cumva chiar un discronic veritabil. Poet care moare tânăr, dar numai pentru a întări ideea că poezia continuă să existe> ea este o supraviețuitoare. Un poet pentru care debutul poate veni oricând, chiar și la mai bine de un deceniu după moarte, adăugându-se aceleiași lumini difuze de apoi. Acesta este, de altfel, cazul ediției îngrijite de Alexandru Uiuiu și de Gavril Țărmure, Intențiile tăcerii (Charmides, 2012), care reproduce volumul de prezumtiv/ premeditat debut al lui Iustin Panța, din 1986, menit să apară în plină efervescență lunedistă. Deși motivele pentru care culegerea nu a apărut atunci nu sunt cunoscute, mărturisește în prefața cărții Alexandru Uiuiu, ele nu sunt decât simplă recuzită pentru exotismul istoriei literaturii> debutul lui Panța se va produce abia în 1991, prin Obiecte mișcate (Editura Eminescu), la cinci ani
117

I

după ce tânărul scriitor își va fi definitivat acest prim etaj al poeziei. Rămas închis până anul trecut, la inaugurare, el nu va arăta decât aceleași încăperi, aceeași stucatură, aceeași siguranță ornamentală. La capăt, vizita acestui spațiu nu poate decât întări ideea că, în poezie, nu există grade de aderență, măsuri și chipuri diferite de a fi în poezie sau în afara ei, ci doar identitate sau absența indiscutabilă a oricărei asemănări a obiectelor. De o carte ca asta nu te poți apropia decât cu tandrețe, așa cum se întâmplă să simțim atunci când descoperim uneori câte o pagină de jurnal din care ies întâmplări pe care le-am uitat. Dar oare nu cumva Intențiile tăcerii este un volum al intenționalității și al virtualității, desigur, cu toate tatonările și ezitările începutului, am spune, dar care susține inextricabil etajele superioare, un volum apărut de dragul filologilor și al arheologilor literaturii, care nu poate interesa decât în măsura în care pot fi desenate liniile de coerență ale imaginarului și ale discursului său poetic? Poate fi el parcurs fără umbra lungă (și tainică) pe care o aruncă poeticul și biograficul de după? De altfel, prefațatorul volumului anticipează această posibilă ruptură în receptare< „Iustin Panța își publică acum cartea de debut. Temător, emoționat, intră în competiție cu tinerii poeți ai acestui timp, se adresează gustului public al acestor ani. Să îi dorim șansă tânărului poet.” Ca element simbolic, la finele cărții este reprodusă, în facsimil, scrisoarea care însoțea, atunci, volumul pornit către editură. Scrisoarea îi este adresată lui Alexandru Uiuiu, iar tonul pe care-l adoptă expeditorul este unul excentric, cu gravitatea ideilor bine camuflată prin ludic, ca pentru a de-genera tot ce ține de entuziasmul unui astfel de moment. Destinul face ca volumul, ca și scrisoarea să plutească în aceeași mare a gratuității ca și literatura.

Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2012

Ca și în textele din ulteriorul Obiecte mișcate, scenariile lirice ale culegerii de uvertură se construiesc în jurul poeziei materiei. Imaginarul este simbolic și se țese din „dicursul mut” al obiectelor încărcate magic, ficționalizate, schițate întotdeauna într-un nimb eminamente livresc. Peste toate textele plutește, firesc, melancolicul, tristețea ivănesciană, ceremonialul unui excavaj încet – ca dragostea – în esența lucrurilor, în structura lor intimă și aparent de nepătruns. Dar limbajul este mereu tranzitiv, de o simplitate dezarmantă (dar „înțepat” de ascuțișul câte unui neologism mai abraziv), urcând dezinvolt – cu un clin d’œil – pe tije ironice, lipsit încă de arabescurile intertextuale pe care poetul urma să le încerce, de exemplu, în volumul scris împreună cu Mircea Ivănescu, Limitele puterii sau Mituirea martorilor< un roman rusesc (1994)< „Vine ziua când îți spun< acum și aici./ Intri într-o cârciumă, comanzi o halbă de bere,/ Chelnerul îți aduce o halbă cu bere,/ vrei să te simți bine, chiar te simți bine/ îți sprinzi o țigară tocmai când citești pe tăblița/ agățată pe peretele din fața ta/ «Astăzi nu se fumează»,/ Îți stingi țigara. Știi că întotdeauna va fi astăzi,/ Că mâine, dacă vei veni aici, ca fi astăzi,/ că peste o lună, dacă vei veni aici va fi< «Astăzi nu se fumează»/ Ce înseamnă acum și aici/ Peste zece ani când vei reveni,/ tăblița atârnată de același cui, nici măcar ruginit</ «Astăzi nu se fumează»/ Halba rămâne nebăută, nu ea, ci tu ești tentația</ Pâinii îi e foame de tine, apei îi e sete de tine./ Orice lucru ți-e oglindă>/ Spargeți toate oglinzile, urâților!” („A patra tâlcuire în oglindă” – poemul de final al culegerii). Realitatea reprezintă, pentru contemplativul Iustin Panța, un labirint care trebuie supus unei constante încercări de decriptare, iar fiecare text este o „fotografie” a stării, a obiectului-madlenă, un motor care trimite impulsuri și activează poeticul, ascensiune și descindere în interiorul misterului< „Să cobor și treptele tainei acesteia –/ asta însemnând că întunericul îmi va copleși trecerea/ cu fiecare treaptă pe care pun șovăielnic piciorul –/ un preludiu abia perceput în drum printre/ dealurile unei ființe sau unei/ la fel de nestatornice neființe” – „Întâiul (nici măcar închisul)”. Astfel, în Intențiile tăcerii, bruioanele realului sunt trecute – conotat – prin sita deasă a metafizicului (ceea ce, astăzi, poate îngreuna o lectură „leneșă”), prin emoție și memorie> dacă prin conceptualizare debutantul din 1986 se situează mai curând în descendența expresionismului cu cămașa închisă până la gât, sufocantă, metaforică a întunecaților echinoxiști, de cel mai multe ori, vârsta relaxată, care exultă în trazitivități ironice și care vibrează pe coardele ludicului, își lasă amprenta în texte precum „Portret”, „Explicații inutile” sau „Titlu alb”> uneori, se desprind clinuri narative similare celor cu care ne-a obișnuit un Mircea Cărtărescu în Faruri, vitrine, fotografii sau în Poeme de amor< emfatice, voluntar adolescentine, goliardice, eclectice> alteori, la suprafața poemului se ridică spuma groasă a truismului jemenfichist< „...o încrengătură de substanțe la care/ nici nu gândim, un cuvânt totuși lung, cel mai lung,/ de pildă< «haisăbemșidă118

ledraculuipetoate»” („Adevărul, iarăși”). Totuși, textele „serioase”, adânc metafizice ale lui Iustin Panța își poartă în sine anticorpul demistificator (ceea ce le face, încă, digerabile), un baston de vagabond purtat în ranița bunei-cuviințe ori o bâtă de aruncat în balta metaforismului bine închegat de prea multă suficiență< „Răspunsurile tale devin tot mai aspre>/ … Un drug înroșit – al obișnuinței – mi-a înfierat fața/ …/ «Anatomia – nu-i așa – presupune mai întâi un cadavru.»” („Disecții”). Tot ca o fugă (jucăușă – și poate de aceea tragică) de o asumare directă, fără intermediere, a adevărului/ sublimului poetic (părând, astfel, o descoperire cu totul întâmplătoare) – care, evident, vine din jocul discursivdetașat al lui Mircea Ivănescu –, Panța își alcătuiește textele sub circumstanțele atenuante ale lui „noi”. Așezat sub umbrarul generalității, Panța pare a purta, realistneutru, dar cu ochi pătrunzător, o oglindă ambivalentă, care delimitează exterioritatea și interioritatea, o oglindă dublă, la limita dintre afară și înăuntru, pe când el, august, trasează doar liniile clare de corespondență între cele două. Scenele pe care le aduce aici în prim-plan sunt absurde, harmsiene uneori, alteori scene de banală și mustoasă viață provincială, mișcări imperceptibile în dinamica sentimentelor și a percepțiilor, scurte narațiuni, instantanee în care subtextul ori subsolul intertextual al poemului sunt mai importante decât imaginea în sine< „Așa că toate sunt simple, o existență lucidă pentru noi,/ îi spuneam de pildă, aceluia suflet, și gata,/ am ocolit orice complicații,/ punând încă o etichetă cu nume pe sticlă,/ așa cum se pun pe borcane – HCL, H2SO4 – în laborator./ … «De ce nu ne-am întâmpinat până acum unul pe altul –/ Cum scrie acolo – cu sărutul cel sfânt?»/ Dar e prea târziu< într-o farfurie sângele de la înjunghiere/ Este deja înghețat.” („Fantomele”). Monoloage întrerupte, false dialoguri purtate cu obiectele care alcătuiesc o butaforie de romanț, fracturate alcătuiesc, într-un balet suspendat, o înscenare care mărturisește despre evanescența lumii, despre sublimul efemer, aproape insesizabil și convertibil al clipei. Tocmai de aceea, Intențiile tăcerii este un volum care, pentru cei deja îndrăgostiți de poezia lui Iustin Panța, resprezintă posibilitatea de reîntâlnire cu un scriitor („veșnic tânăr”, ne amintește Alexandru Uiuiu) egal cu el însuși de la primele texte, ale cărui linii de forță erau deja trasate cu 15 ani înainte de a-și încheia, neașteptat, socotelile cu această „lume a tăcerii”. Pentru ceilalți, cei care nu cunosc poezia pe care a scris-o Panța, poate fi o cale de acces. De altfel, Intențiile tăcerii – sunt convinsă – poate intra oricând – cu succes – în competiție cu oricare dintre volumele debutanților din ultimii ani. Ceea ce ar trăda sau ar păstra nota unui alt timp nu ar fi decât jocul livresc, plăcerea de a fi într-o literatură care trăiește încă pe un sol hrănitor – un sol încă fără otrăvuri. Iustin Panța, Intențiile tăcerii, Ed. Charmides, 2012

aleš Šteger

Aleš Šteger (n. 1973, Ptuj) este un poet, prozator, editor și critic sloven, probabil cel mai cunoscut autor al generației afirmate după destrămarea Iugoslaviei. A studiat Literatură comparată și Literatură germană la Ljubljana. A publicat un jurnal de călătorie în Peru, o colecție de proze scurte, un volum de eseuri și cinci de poezie – a debutat în 1995 cu Šahovnice ur, iar cea mai recentă carte, Knjiga teles (Cartea corpurilor), a apărut în 2010, la cinci ani de la Knjiga reči (Cartea lucrurilor). Poezia lui Aleš Šteger a fost tradusă în engleză, germană, cehă, slovacă, spaniolă, lituaniană etc.

119

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2012

A
A a murit. Și nu a murit. La fel ca tata A, la fel ca bunicul, A s-a înecat în cimitirul satului. S-a înecat, nu s-a înecat. S-a scufundat în noroi. În noroi și pietrele mute tot în noroi. Acolo tace acum. Se stinge. E acolo și nu e. Fiindcă nu există un loc. N-are început și sfârșit. AAA. Cineva a murit. Nimeni. Numele – Uitat. Și al tatălui său, și al bunicului său. AAh, uneori lucrurile se complică. Uneori se scoală Cine s-a culcat și moare cine a vegheat morții. Uneori AAA e o teroare insuportabilă a spațiului care își caută vocea. Uneori AAA o tristețe monotonă a ploii pe drumuri. AAA se pune pe clocit când iese din mare. AAA un suspin de cuarț în ceasuri. Sigur nu e decât – A e mort. Cine-și închipuie c-o să-l audă, să-și ia urechea cealaltă, Cine nu-l aude, continuă degeaba.

Ou
Când îl spargi de marginea tigăii, nu observi Că oului pe moarte-i crește-un ochi. E-atât de mic că nu astâmpără Nici cea mai vagă poftă matinală. Vede el timpul colindând aiurea? Scârț, scârț, coji crăpate, haos și ordine? Prea mari probleme pentr-un ou prea mic cu noaptea-n cap. Și tu – chiar vrei să știi răspunsul? Stați ochi în ochi la masă Îi stingi prematur văzul c-un simplu miez de pâine.

Rașpel
Îți amintești cum mama ta Iocasta S-a-ntors din cocină cu mâna zdrențuită. Turbată de durere fereastra s-a deschis Și-a tot suit pân’ și-a ieșit din trup. Îți amintești cum a pnsat-o tata îngrozit Și-n graba aia cum s-a înroșit tifonul.
120

decembrie 2012

Poezie

Poesis interna\ional

De data asta șoapta rașpelului e-a ta. Pe răzătoare-i lumea. Fisura-i tot mai mică. Cine-a omis pe cine? Nu ești cumva unealta mărului ce-l ții în palmă? Încet te răzuie cu el răscopt budhistul Idared Samsara. Și când te face dispărut ochiu-ți deschizi Ca mama ta atunci pe celălalt trotuar al rănii.

Ciocolată
A murit ca să fie ciocolata ta. Vrea să savurezi și tu emoția morții lui. Incredibil că frica și predarea definitivă ți se dizolvă-n gură. Măruntaiele lui dulci, amarele oscilații ale ideilor. Te ispitește să-l desfaci pentru-a te dezbrăca și tu în lumina potrivită. Dincolo de bine. Dincolo de milă și iertare. Comunicați fără cuvinte pe limba darurilor. Ce rupi și mănânci te rupe și se hrănește din tine. Saliva ta, simțul secret al unei guri goale e a lui. Degetele tale ce scormonesc în sertare după el. Și nu invers. Trebuie să te înfometezi pentru ca Domnul să poată da mai departe. Ceea ce Dumnezeu dă o dată, ia infinit înapoi.

Furnica
Tenace se-agață de lucruri. Astea se mișcă încet, ea merge cu ele, Cum merge nevăzutul prin lumea văzutului. Păr pentru iarbă. Cadavru de gândăcel pentru bobul de grâu, urmă de urmă. Așa crește ce numești tu acasă. Granița dintre siguranța galeriilor din peșteri și depărtarea neatinsă. Mereu de mai departe se-ntoarce înapoi pe-același drum. N-aduce vești, nici profeții. Un punct la sfârșitul unei fraze încifrate. Și nu există nume pentru lucruri existente? Când ea dispare-n labirintul ei, rămâne doar speranța Că există nume și pentru lucruri care nu există.

În limba română de Nora Iuga

121

Diana Corcan

Diana Corcan (n. 1969, Brăila) a publicat patru volume de poeme< Stăpânul lupanarului (2007), Corabia pisicilor galbene (2008), Tubaj cu şarpe (2010) şi Poemul singur (2011). Este prezentă în antologiile< Din vadurile Chiralinei (2005)> Iz novije rumunske pozije (Antologie de poezie nouă românească) (Serbia, 2010)> Mai am un singur doors – Antologie de poezie patriotică (2011).

poveste (în direct) din sanatoriu
de multe zile stau aici şi fac bărcuţe am terminat hârtia de scris – poveşti mie-mi plac poveştile mele le predau unui căpitan mort ce-şi arată faţa în apa din cadă – glumesc el e viu când se arată şi-mi place să rup paginile cărţilor mele începând cu litera A până la ultimul cuvânt întotdeauna prea lung ca să încapă în cadă sau mult prea sonor ca să tacă în ea – îl măcelăresc cu un cuţit apoi scot dopul uşor văd râmele negre se zbat între viaţă şi cavoul rotund care le trage în jos printr-un râgâit scurt bărcuţe fac bărcuţe de când am început să înţeleg că altă cale nu e şi le arunc peste tot în apa de ploaie în lacuri în fântâni arteziene în acvarii cu peşti mă plimb prin oraş cu cineva mai puternic – numai mâini şi picioare el trage o flotă gonită din cărţi „înspre apă” – îmi strigă – mă minte îmi spune că aşa cer copiii trebuie să le ducem şi să le înecăm când le văd cum dispar ca nişte păsări înfipte în ciocuri mă alarmez imediat îmi smulg hainele şi mă arunc după ele dar întotdeauna se lasă la fund (şi mă întorc ca idiotul la mal - este regula nr.1).
122

decembrie 2012

Poezie (ha ha!) consecinţe fluviale
îmi trec prin cap lucruri grele de exemplu cum aş putea să acopăr corabia peste care se pişă apa şi cere dobândă blana animalelor mele şi mai cere pe podium – cu laţul de gât înotătorul fidel care a construit digul acestui imperiu atât de uşor că pluteşte sau e dus de curent - o batistă subţire între cerul prea mult şi pământul greţos care scuipă pe el doar coji de seminţe – pardon! de bomboane agricole se ridică în taifun şi pătrund printr-o spărtură în el (e tomberonul de sus pe care se răzbună oricine până i se opreşte prosteşte şi ceasul la mână) văd de mică – mioapă cu ochii coloraţi de la sulful prea tare care tremură în ei şi mă arde când plâng doar fumul înecăcios împuţit de la groapa de carne în care se mişcă organe cu ochi (şi care-şi pregăteşte sus patul mizer) îmi mai trece prin cap că tot viermi monocromi plictisiţi nici măcar nişte râme baroce umplute cu tuş sunt cuvintele mele cu care încerc să mă îmbrac sunt goală şi expusă ca paparuda în parc adusă de pe câmp în oraş cu conceptul schimbat o păpuşă de cârpă cu un ochi descusut – cu o mână ruptă neputând să mă acopăr să împing şi să scap tatuată (cu rândul) de respiraţii încinse încercată serios de dorinţa copiilor (mari) de-a ucide o fiinţă de plastic - de cârpă - un om

Poesis interna\ional

poate nu scriu nimic - mi se pare! – şi-n cap e o lume care se joacă amestecându-mă în toate şi totuşi exist printre pagini m-ascund fără să fac prea mult zgomot încercând să mă feresc de bastonul de orb care loveşte hârtia şi râde< ha ha!

123

Poesis interna\ional

Poezie (acum) ştiam că
se aşezaseră toţi în jurul meu eu în mijloc cu o ţigară aprinsă – un semnal luminos care înseamnă puţină atenţie sau singura mea lumânare – presimţeam ce se petrece noaptea pe străzi – aici jos când eşti prins între ei într-un cerc care-i leagă la gură şi mă leagă şi pe mine de ei - să înţeleg cum se strânge corsetul cum se lipesc organele moarte sub piele perechi - pentru că aşa vrea un stăpân se apropia ochiul de gură se auzea răsuflarea gemetelor de dragoste neagră în urechi simţeam mâinile mamelor lor cum împing în grămadă şi oftează pe rând mă subţiam într-un corset bolnav acum ştiam că sunt axul din mijloc care până la urmă nu se mai vede de corpul greu pentru că aşa vrea un traficant de organe să plimbe viaţa de colo-colo de la altul la altul pe rând.

decembrie 2012

eliminarea din casă
stăteam sprijiniţi aşa cum alţii se lasă greu pe un baston sau o cârjă fiecare cu pieptul înfipt în săgeata lui - la pândă - să înţeleagă zgomotul uzinei din jur împiedica comunicarea noastră simplă care se baza pe cuvinte şi pe gesturi făcute încet zgomotul spaima poate şi rana săgeţii defectase acumulatorul din piept în angrenajul de fier nou ţinuţi captivi încuiaţi şi lăsaţi să gustăm o supravieţuire tăioasă până când voi fi eliminată din joc până când voi fi votată cel mai slab om incapabil să trăiască voi încerca să notez în limbajul meu senzitiv urletul fierului rău cine va rezista la sfârşit va primi o consolare frumoasă un premiu ciudat în ioni de argint sau în alte substanţe ale altei chimii.

124

vlad Dr[goi

foto< Ana Toma

nucii gonzo
au tăiat pînă şi nucii gonzo şi nucii sunt ştii cum sunt sunt într-un fel ca porcii simt dacă vrei să le faci rău înainte să le faci înainte să intre bărbaţii murdari păroşi în grajd e un fel de frică da o frică de cuţit de durere intensă a cărnii cred că asta au simţit şi nucii mei atunci cînd au venit să-i taie au zis pe noi o să ne vîndă cu maxim 3 milioane unuia care îşi bate copiii femeia şi cea mai rea chestie nu-i asta ascultă la mine cea mai rea chestie e că n-or să mai aibă porcii umbră

125

Poesis interna\ional

Poezie minus vlad drăgoi
nu e bine. eu vă dau supărări voi ce îmi daţi mă scoateţi la masă vreau feluri multe le plătiţi? aş putea trăi cu un happy meal pe zi adică 10 lei atît cu cîteva acorduri ştiute la chitară nu faci bănuţi – dacă te vede să zicem o mătuşă fac 26 fă-mi cadou un stomac de oaie şi nu te mai deranjez azi nu depun niciun cv m-am jucat angry birds sw şi am ajuns undeva unde nu mai pot la cărtureşti nu m-au luat pt că am guşă dar şi ei au guşă şi au şi ţîţe mici ce spui mai pot să iau cărţi de-acolo? ai mei nu mai zic nimic din septembrie e nasol dacă s-au resemnat – Cînd o să mor o să vă pară rău că nu aţi venit cu mine la pădure sîmbăta şi duminica. – Lasă, că mor eu primul.

decembrie 2012

pajişti uscate în apusul vineţiu
a fost aşa< gonzo a zis că sîmbătă o să fie zilele codlei şi eu am zis o să fim sufletul petrecerii şi omul a rîs pentru că noi nu suntem niciun suflet niciodată dar eu deja mă gîndeam că facem ca protoşii cînd se unesc şi se fac un glob mare alb sau roşu şi dau cu fulgere vorbesc gros şi fac mind control chiar şi pe o unitate care doar construieşte şi aşa poţi să-ţi dezvolţi o a doua sau a treia civilizaţie diferită dar asta ia mult prea mult timp şi resurse şi chiar nu se merită mai ales în misiuni gonzo

e rău atunci
cînd tălpile miros a unt şi te mănîncă cerul gurii şi păsările nu mai sunt şi te mănîncă cerul gurii
126

decembrie 2012

Poezie casa cu grîu

Poesis interna\ional

de ce aţi vîndut casa cu grîu mie nu mi-aţi zis nimic şi acolo voiam să fac filme cu iepuri jupuiţi găini ca în nekromantik 1 de jorg buttgereit după ce le tai gîtul zboară ele pe acoperiş şi bunicul se urcă greu după ele cade cu piciorul prin scînduri la porci nesătulii îl mănîncă pînă la oase şi tot mai vor voi aţi vîndut casa cu grîu ca să nu mai mănînc eu mortar de sub unghii că mă fac de mortar aşa cum tetsuo ironman 1 s-a făcut burghie tuburi cu zimţi săracul eu sunt bun şi vă dau de mîncare cu lingura lipită de bărbie ca să nu vă pătaţi şi el e rău face găuri în burtă nu le mai astupi nici cu mîncare nici cu pastă de nucă verde pentru că aţi vîndut casa cu grîu cretinilor ce sunteţi şi să ştiţi că tranzacţia dumneavoastră a fost o labă tristă pt că eu pe banii ăia i-am luat i-am băgat în cuptor. din cartofi au început să iasă bucăţi tari de smoală

poezia varícele
varícele se umflă se umflă se umflă se umflă şi nu se mai şi nu se mai şi nu se mai dezumflă

privindu-mă, începi să crezi şi tu că
aş fi un tată bun pentru băiatul care îşi strigă mama de 3 ori îşi pune 2 degete la tîmplă şi sare

(din volumul în pregătire Metode)

127

Poesis Interna\ional - magazin literar cu apari\ie trimestrial[ Materialele se pot trimite pe adresa redac\iei (Satu Mare - Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15, cod 440012) precum ;i pe adresa de e-mail poesisinternational@yahoo.com

Cuprins

3 4 6 7 8 9 11 14 15 16 17 18 19 21 22 23 24 26 30 31 32 37 39 43 48 49 50 51 52 58

DUMITRU P{CURARU - ..... CLAUDIU KOMARTIN - ..... BILL HERBERT Facts about Things> Constat[ri despre obiecte Grandparents> Hieroglyphic> A Difficult Horse> Bunici> Hieroglific> Un cal dificil Ghost Fantoma LUCIAN VASILESCU cu preţul ochilor...> pour le prix de mes yeux... BOGDAN GHIU Poem> Testament> Poem cu o singur[ imagine copiagt[> Variant[> Poem> Poem> Poem> Poem Poem> Lumina ;i iluminarea> Daniel, Virgil> Noiembrie, `n Bucure;ti, ora 0.53> Poem `nchis S[> (...)> Bulimia> Lec\ie> A B C D ~ncercarea de a spune tot adev[rul> Despre locul scriitorului> Poem Loc gol (2)> G`nduri de lemn ;i p[m`nt> Stoc „Cal singur pe autostrad[“> Declara\ia de nefiin\[ sau America de pe urm[ DUŠKO NOVAKOVIć Fragment din parola comun[< Vrem schimbare Carte-apatrid Nasturele lui Stalin Ebraic> Tema pentru ast[zi> Pe;tele SEYMOUR MAYNE - Talitul lui Goldberg MOLNáR VILMOS A Poeticáról> Mi> (Walt Whitman)> Despre poetic[> Noi> (Walt Whitman) Nézőpont> Concept art> A megismerés művészete> Városnézés Stratford-on-Avonben Punct de vedere> Concept art> Arta cunoa;terii> Turul ora;ului Stratford-on-Avon V. LEAC - Cum r[m]i perplex IOANA DUNEA - „Trebuia doar s[ \in ritmul” GRA|IELA BENGA - Nimicul `n oglind[ JORGE MANRIQUE - Coplas a la muerte de su padre / Stihuri la moartea tatălui său VALERY OI:TEANU Granell, do tell> Surr-tropism by the North Sea Granell, ia spune tu> Surr-tropism la Marea Nordului Manifesto for the Abolition of Bureaucracy> The Dawn of Poetry Manifest pentru abolirea birocrației> Răsăritul poeziei CHRIS TANASESCU - On Contemporary ‘Tribal’ and ‘Prehistoric’ Digital Poetries. With a Few Graph Poetics Applications RENÉ CHAR - Filele lui Hypnos
129

62 63 64 65 67 73 74 75 76 78 79 80 82 83 85 86 87 88 92 93 94 96 99 100 101 102 104 105 112 113 114 115

SABINA COM:A Za\> Doi Semnat tataie> Decebal> Sufrageria ANDREI C. :ERBAN - Autistul `n c[ma;[ de for\[ DAN-LIVIU BOERIU - Blestemul memoriei DARIUSZ SOŚNICKI - Arat[-mi ce-ai pierdut, iar eu am s[-\i spun cine e;ti MARTA PODGóRNIK płodne dni> mały nostradamus> zile fertile> micul nostradamus debiut w internecie> debut pe internet Przyczynek do Hagiobiografii> Contribu\ie la o Hagiobiografie Dziewczynka w czerwieni> Feti\a `n ro;u TOMASZ RóŻYCKI Anioł> ~nger Zamek (przyjechałem tu zastrzelić prezydenta)> Przeciwne wiatry> Castelul (am venit aici să-l împuşc pe preşedinte)> V]ntoase Mrówki i rekiny> Chwila nieuwagi> Furnici ;i rechini> Moment de neaten\ie TADEUSZ DąBROWSKI Ojciec> Pranie brudnych pieniędzy> Tata> Sp[lare de bani Łąka> ***> Nieomal> Lunca> ***> Aproape JUSTYNA BARGIELSKA ***> Pole bawełny> O dziewczynie, która spłonie w piekle> ***> C]mpul de bumbac> Despre fata care va arde `n iad Przekład> Traducere dla jerzego dudka, bramkarza> pentru jerzy dudek, portarul OVIDIU POP - impresii din \ara utrienilor MUSTAFA ZIYALAN P.> Scutari / Ellis Island> Gibraltarul Noaptea cu autobuzul 21> C[ut[torul Fiul cel f[r[ de moarte PABLO NERUDA - Cuv]ntul traduc[torului IGOR ISAKOVSKI ~n\elesul nop\ii> Drag[ Soare București la 5 ½ :tiu cum sunt ochii mei HELICON – SOCIETATEA PENTRU PROGRESUL POEZIEI ÎN ISRAEL AMIR OR Poetic[ de viziune ;i conflict Lucru ;i discu\ii pe text în workshopul de poezie LUNA MIGUEL Yo sé qué> Eu ;tiu ce Coma diabético> Huelo muerte> Com[ diabetic[> Miros a moarte Carta a la madre> Último> Poeta suicida> Scrisoare c[tre mama> Ultimul> Poet[ suicidar[ CRISTINA ISPAS - Starea vremii< „sunt aici”
130

117 120 121 122 123 124 125 126 127

RITA CHIRIAN - Via\a insesizabil[ ALEŠ ŠTEGER A> Ou> Ra;pel Ciocolat[> Furnica DIANA CORCAN poveste (în direct) din sanatoriu (ha ha!) consecin\e fluviale (acum) ştiam că> eliminarea din cas[ VLAD DR{GOI nucii gonzo minus vlad dr[goi> pajişti uscate în apusul vineţiu> e r[u atunci casa cu gr`u> poezia varícele> privindu-mă, începi să crezi şi tu că

131

Tipar “Informa\ia Zilei” Str. Mircea cel B[tr]n, nr.15 Cod 440012 Satu Mare-Romania Tel< 0261-767300 Fax< 0261-767301 www.informatia-zilei.ro

You're Reading a Free Preview

Descarga
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->